GOGOMĂNIA CU ANTICIPATELE

Ca de fiecare dată când vine vorba de politicieni și, de cele mai multe ori, (și) de jurnaliști sau „analiști”, nu (mi-)e deloc limpede dacă îndârjirea cu care unii dintre ei propovăduiesc ideea alegerilor anticipate drept soluție de ieșire din actuala criză e o dovadă de simplă naivitate soră cu imbecilitatea (în cazul în care chiar cred ce spun), ori de autentică ticăloșie politicianist-demagogică (dacă spun doar ce cred ei că vor să le audă alegătorii, respectiv cei care-i urmăresc). Sau care e proporția mixturii între cele două. Asta chiar și dincolo de faptul că fix cei care-i acuzau anul trecut, cu deplin temei, de maximă iresponsabilitate pe liberali și pe președintele Iohannis că doresc anticipate în plină pandemie, cu mii de cazuri și sute de morți de covid pe zi, vor să le organizeze acum, când e și mai rău!

Dacă într-o țară cu adevărat democratică, aflată într-o situație similară, o asemenea procedură ar putea reprezenta cheia deblocării, în România, în actualele condiții, alegerile anticipate sunt, pe de-o parte, practic imposibil de realizat, iar, pe de alta, perfect inutile și chiar dăunătoare.

În primul și-n primul rând, conform Constituției noastre, pentru a se crea premisele declanșării lor, o parte consistentă, recte majoritară, a parlamentarilor ar trebui să atingă fix nivelul de responsabilitate pe care, dacă l-ar fi atins până acum... n-am mai fi ajuns aici, fiindcă ar trebui să-și asume, prin trântirea a două propuneri de guvern succesive, pierderea locurilor călduțe din Legislativ, pentru a-l dizolva, chestiune care, dacă ar fi vorba de câteva luni rămase din mandat, ar mai fi cum ar mai fi, dar când e vorba de trei ani întregi... Sunt sigur că inclusiv nevestele, soacrele, copiii și nepoții fiecăruia din ei le-ar băga – cum ar veni – mințile-n cap, convingându-i să nu dea vrabia celor trei sferturi de mandat rămase din mână pe iluzoria cioară a unui nou mandat întreg de pe gard. Ce-i în mână nu-i minciună și nimeni nu poate fi sigur de locul lui pe viitoarea listă sau de faptul că, și dacă partidul stă fabulos în sondajele de moment, nu se poate întâmpla vreo nenorocire, gen președintele formațiunii prins beat la volan, care să dea toate socotelile peste cap și peste noapte în campania electorală.

În al doilea rând, presupunând că, totuși, parlamentarii se întrec pe ei înșiși, respingând două propuneri de guvern, se ajunge la mâna președintelui Iohannis și la litera Constituției, conform căreia președintele „poate” dizolva (deci nu e obligat!)..., la respingerea a „cel puțin două” solicitări de învestitură (deci și șapte!). Cum (I)responsabilitatea președintelui s-a dovedit cu vârf și-ndesat în nenumărate alte situații chiar și mai ambigue, din punct de vedere constituțional, decât aceasta, și cunoscând poziția lui, e clar ce ne așteaptă: scandal, Curtea Constituțională (care e în stare să vină cu vreo gogomănie gen nu mai mult de trei sau cinci învestituri respinse) etc.

Făcând însă un pas mai departe și admițând că, măcar într-un al paișpelea ceas, renunță și Iohannis la „țâfne” și „orgolii” și dizolvă Parlamentul, după câteva săptămâni spre luni bune, incluzând o campanie electorală desfășurată, desigur, „în plină pandemie” și înecați de tsunamicul val patru al ei (cum ar fi să avem și o participare masivă la alegeri, cu cozi, înghesuială, măști sub nas sau lipsă...?), cheltuieli cu organizarea și așa mai departe, cam la ce scoruri electorale ne putem aștepta? Păi, la un AUR crescut, foarte probabil, măcar spre 15-20%, ceea ce n-are cum să fie bine pentru cineva, respectiv pentru nimeni; cu un PSD poate spre 40% de la actualul 30; poate cu un PNL la 15% (ca să nu spun 12) de la 25 și un USR pe la 10% (de la 15); cu UDMR unde e dintotdeauna...

Pe scurt, actorii politici ar fi exact aceiași care au produs blocajul, doar cu cifre întrucâtva diferite, amănunt ce ar putea fi, într-adevăr, semnificativ, numai că – și aici probabil va veni ca o mare surpriză pentru propovăduitorii anticipatelor – președinte va fi tot Iohannis, cel cu „guvernul meu”, care e în stare să dea foc la țară doar să pună un premier liberal (poate chiar pe Cîțu!) indiferent de scor, fix în maniera în care făcea Băsescu odinioară cu... Livache, că efectiv nu mai știu cum îl chema pe insul acela care trebuia, chipurile, să alcătuiască un guvern ÎMPOTRIVA unei majorități sudate și consfințite prin tot soiul de documente de 70% din Parlament.

În concluzie, departe de a rezolva ceva, anticipatele (altfel OK în teorie) n-ar face decât să adâncească actualele crize de tot felul – politică, economică, sanitară, de încredere... –, doar pentru ca într-un final apoteotic și nefast să ne întoarcem de unde am plecat, însă cu câteva mii de morți de covid mai mult pe conștiința... celor care demonstrează în fiecare clipă că n-o au.

EUROVISION 2021

Judecând după numele competitoarelor, România a avut un ghinion teribil la tragerea la sorți (rămasă, cică, de anul trecut, de la ediția anulată din cauza pandemiei) pentru semifinalele concursului internațional Eurovision: Rusia, Suedia, Australia, Irlanda, Norvegia, Israel, Ucraina... O mulțime de foste (multiple) câștigătoare sau clasate pe podium de-a lungul timpului.

În schimb, ca unul care mi-am făcut anuala dambla de a urmări în avans toate cele, parcă, 39 de piese aliniate la start (deocamdată pe YouTube), pot să spun cu mâna pe inimă că, în opinia mea de meloman-și-atât cu profunde înclinații aproape exclusive spre rock, această repartizare a fost o binecuvântare în travesti, dat fiind că piesele (mai) adevărate sunt în cea de-a doua semifinală, de unde mă tem că (sub)mediocra noastră „Amnesia” (oricum mai bună decât mizeria de anul trecut, slavă Domnului!), cu foarte slăbuța interpretă Roxen, n-ar fi avut nicio șansă de calificare, asta, desigur, în cazul (improbabil al) unui vot pe bune, recte pe valoare, nu pe criterii preponderent geografice și de afinități naționale și politice. Cum însă în semifinala noastră majoritatea sunt și mai rele, putem să sperăm.

Și ca să nu fac două drumuri, adică articole, am să înșir acum și favoritele mele pentru finala de sâmbătă, cu mențiunea că pentru primele două – în mod ciudat, ca mai niciodată, aparținând unor țări calificate din oficiu și care de ani de zile n-au mai făcut nicio brânză – am și o slăbiciune specială, încă și mai subiectivă decât subiectivitatea normală a oricărei alegeri personale, deoarece... le știu de mici, în sensul că am urmărit în direct și le-am ținut pumnii în concursurile în urma cărora au fost desemnate să reprezinte respectivele țări – „Sanremo” la italieni și un fel de preselecție națională, cum aveam și noi în vremurile mai bune, la francezi:

1. Italia (de departe!)

2. Franța (în funcție de interpretarea din concurs)

3. Grecia (și nu doar pentru farmecul interpretei)

4. Albania (cu folclor, cu alea-alea, în limba originală, ceea ce, indiferent de sonoritatea ei, mi se pare lăudabil, în condițiile în care, de pildă, nouă ne e rușine de poate singurul lucru bun și frumos cu care ne-am ales de-a lungul istoriei)

5. Estonia (melodie bună, interpret frumușel, parteneră – în clip – sexoșică)

6. Finlanda (un ghiveci muzical interesant)

ACTUALIZARE: Așa cum era, totuși, lesne de prevăzut, prestația (carevasăzică live) din concurs a lui Roxen (că Roxenei sună și mai nașpa) a fost execrabilă, de departe cea mai jalnică nu doar dintre participantele de ieri, chiar și ale celor cu piese mai proaste, ci de-a lungul tuturor prezențelor românești la Eurovision.

Prin urmare, o NEcalificare în finală pe deplin meritată, oricât de frenetic or fi votat milioanele de români din Italia, care au avut acest drept.

OSCAR 2021

Cu incredibila tradiție, perpetuată de ani de zile, de a fi ratat nici mai mult, dar, iată, nici mai puțin decât fix un singur film dintre cele nominalizate la categoriile principale („The United States vs. Billie Holiday”), și cu, deocamdată, scurtul comentariu că anul acesta există, totuși, o bună scuză pentru care oferta e așa slabă spre jalnică (pandemia, firește), iată lista preferințelor mele, selectate cu greu, fiindcă aș fi fost tentat să las multe spații goale, în special la „scenariu original” și, mai ales, „scenariu adaptat”, unde două dintre filme sunt făcute după... piese de teatru (am mai scris eu câte ceva despre chestia asta),  într-unul singur dintre ele („One Night in Miami...”) putându-se măcar sesiza și o diferență față de o simplă reprezentație scenică, pentru că „The Father” e practic 1:1 (halal „adaptare”):

Cel mai bun actor în rol principal: Gary Oldman – “Mank” (Pentru „diversitate”... NU l-am ales pe regretatul Chadwick Boseman, în “Ma Rainey's Black Bottom”, deoarece am pus-o pe Viola Davis, din același film, care face un rol principal feminin de mare excepție.)

Cea mai bună actriţă în rol principal: Viola Davis – “Ma Rainey's Black Bottom” (Și nu pentru „diversitate”!)

Cel mai bun actor în rol secundar: Sacha Baron Cohen – “The Trial of the Chicago 7”

Cea mai bună actriţă în rol secundar: Glenn Close – “Hillbilly Elegy”

Cel mai bun scenariu original: “Sound of Metal” – Darius Marder & Abraham Marder; Story by Darius Marder & Derek Cianfrance

Cel mai bun scenariu adaptat: “Nomadland” – Chloé Zhao

Cel mai bun regizor: David Fincher – “Mank”

Cel mai bun film: “The Trial of the Chicago 7”

PĂCALĂ PREȘEDINTE

După ce ne-a aia la cap aproape zilnic de-a lungul întregii campanii electorale (și vreo câteva cel puțin luni înainte pe deasupra!), încălcând măcar spiritul, dacă nu și litera Constituției fără nicio urmă de bun-simț democratic, președintele Iohannis tace mâlc și chitic, făcând pe suveranul echidistant, chipurile mai presus de măruntele lupte politice, fix acum, când chiar și un șef de stat dintr-un sistem mai puțin semiprezidențial decât al nostru ar avea nu doar dreptul, ci obligația să intervină, ca mediator și așa mai departe, într-o criză pe care ar fi putut s-o detensioneze adresând măcar un „apel la calm” înainte ca lucrurile și, mai cu seamă, declarațiile viitorilor foști parteneri de coaliție să escaladeze până la un nivel de la care ar fi și mai ridicoli să dea înapoi.

Asta, desigur, dacă nu cumva o sta ascuns de rușine pentru ce hal de „guvernul lui” (și-al lui Stan și Bran) ne-a adus pe același cap la care ne-a și aia.

OPOZIȚIE DE UNIUNE NAȚIONALĂ

În ciuda părerii (cvasi)unanime că „în plină pandemie” este nevoie de „un guvern puternic”, care să..., dacă m-ar întreba cineva pe mine aș spune că, în actuala situație politică tulbure spre varză de la noi, cea mai bună soluție de aproximativ ieșire din criză ar fi un guvern minoritar PNL(-UDMR). [Sau de orice (altă) coloratură, dar trebuie să ținem cont de realitatea intrinsecă, și anume că președintele Iohannis n-ar desemna sau, cum ar veni, reconfirma vreun premier de la altă formațiune.]

Pe lângă faptul că oricum preț de aproape un an de pandemie chiar ne-am aflat într-o astfel de situație, iar tot ce n-a fost bine sau a fost de-a dreptul rău pe vremea lui Ludovic Orban nu a fost din cauză de lipsă de susținere parlamentară, ci din pură și simplă incompetență și/sau rea-voință, care n-au nicio legătură cu numărul de senatori și deputați ai partidului sau partidelor care formează guvernul, ideea este că, în principiu, cam tot ce ține de gestionarea pandemiei, mai cu seamă în chestiunile generale, de bun-simț (gen paturile de la ATI, bugetul sporit, mijloacele de stopare, vaccinare etc.), ar găsi înțelegere și sprijin (parlamentar) la orice formațiune (poate inclusiv AUR), în timp ce fanteziile specifice unui guvern „de dreapta” (respectiv, în caz că, „de stânga”), gen reformele în materie de pensii și salarii, „marile investiții” și așa mai departe, nu sunt de maximă urgență fix în actuala legislatură, grevată de criza epidemiologică.

În plus, tot cel puțin teoretic, nu pot să cred (vorba vine) că un partid atât de minunat, responsabil și așa mai departe precum USRPLUS nu ar susține din parlament măsurile (liberale/liberalilor) pe care le-ar fi susținut și dacă ar fi fost efectiv la guvernare, cu miniștri, secretari de stat și acces direct la resurse, la fel cum, de o pildă contrară, nu văd de ce PSD și-ar schimba (în „bine” sau „rău”) atitudinea față de un guvern minoritar, în afară de a-l învesti, așa cum a făcut (ba cred că de vreo două ori) cu cabinetul Orban.

În felul acesta, până la următoarele alegeri (la termen sau - mai puțin probabil spre imposibil - anticipate) am avea, de fapt, cel mai bun control asupra guvernului, corijat de o opoziție puternică, venită din ambele poluri ale spectrului politic, și care ar susține, cum spuneam, măsurile de bun-simț legate de pandemie, dar și, (doar) punctual, chestiunile de altă natură, dar care întrunesc o majoritate de moment, fie PSD-PNL, fie PNL-USRPLUS. 

N-o fi asta chiar definiția democrației, dar în România parcă mă simt mai confortabil cu o Opoziție supradimensionată decât cu o Putere discreționară!

P.S. Soluția de mai sus e și un fel de alternativă la „guvernul de uniune națională” propus de unii. Cu diferența că „uniunea națională” e mai degrabă în opoziție decât la putere.

PRISTANDA ȘI PATURILE DE LA ATI

 

Pe scurt, șmecheria cu paturile de la ATI este următoarea:

La un anumit moment dat, cum ar fi... azi, ele sunt, la nivel național, într-un număr total, finit; să spunem 4000. Din acestea, un alt număr, mai puțin finit și mai mult variabil, ca, de pildă, 1500, sunt alocate pacienților cu covid. Grosul lor se află în spitalele declarate ca atare, adicătelea COVID.

Într-o altă bună zi, cum ar fi... tot azi (sau mâine, sau ieri, dacă începeam povestea cu... alaltăieri), premierul dă ordin să fie 1600 de paturi ATI covid. Ei bine, toată lumea își imaginează că e cineva care se pune pe importuri, pe fabricat și așa mai departe. Nici pomeneală. Diferența de 100 se ia... tot din cele 4000, în principiu prin declararea altor spitale, gen „Foișor”, cu numărul aferent de paturi ATI, drept COVID.

În plus, dacă bine am înțeles eu, de la o vreme, deja fostul ministru al Sănătății, Vlad Voiculescu, mai descoperise un artificiu, și anume să declare un anumit număr de paturi ATI dintr-un spital oarecare (dar se poate și din toate cele care dețin secții ATI) drept COVID dar, cumva, de uz intern, adică dedicate în exclusivitate pacienților din respectivul spital (specializat – ortopedie, oftalmologie, oncologie...), în caz că unii dintre ei sunt depistați abia după internare cu virusul, sau îl iau chiar acolo, de la vreun aparținător sau de la vreo infirmieră, și ajung să aibă nevoie de terapie intensivă. Practic, acele paturi nu pot fi niciodată ocupate de cei care umplu acum camerele de urgență de la alte spitale. De fapt, în general ele rămân goale, ca un fel de rezervă, în caz că. De aici și diferențele acelea de raportare și numărătoare pe care nu le-au înțeles (sau doar se fac a nu le înțelege) niciodată jurnaliștii, și cu atât mai puțin oamenii de rând.

Acum, ce mi-ar plăcea mie să facă un ziar sau o televiziune serioasă e o anchetă în urma căreia, pe de-o parte, să identifice exact ce și cât, respectiv câte paturi ATI sunt în total, câte alocate pacienților cu covid, câte din acelea „de rezervă”, unde sunt ele etc., iar pe de altă parte, poate și mai important, câte paturi nou-nouțe, din totalul acela finit de – în exemplul meu – 4000, au fost achiziționate, importate și așa mai departe de la începutul pandemiei. Pe bază de documente, gen contracte de achiziție (în caz că om fabrica și prin țară), acte de import... în fine, chestii de-astea, cam cum s-a făcut în legătură cu tirurile acelea ATI, despre care „Libertatea”, dacă nu mă înșel, a aflat, de pildă, că sunt turcești și au costat... cât au costat.

Asta ca să înțelegem cu adevărat unde suntem și ce s-a făcut sau nu s-a făcut de un an și mai bine.

... CARE-I ȘI ÎNTRECE...

 Ca de obicei, din noianul de inepții debitate, în general, în societate, iar zilele astea strict referitor la programul de revelion de pe TVR, de departe cele mai mari îi aparțin CTP-ului, care, încercând probabil să se arate mai puțin mărginit decât este cu adevărat, și fiindcă el însuși prestează adesea o, vezi Doamne, „satiră” de cea mai joasă speță la adresa, de pildă, religiei și Bisericii, după ce acceptă, chipurile, ideea că „nu există nimic de care să nu se poată râde”, dar adaugă, deja bătând cu lejeritate câmpii, „atâta vreme cât [comedia neagră, umorul cimitirelor, satira caustică până la os, sarcasmul ucigător...] se desfășoară în televiziuni, posturi de radio sau site-uri private”, vine cu corolarul de un absurd (ne)demn numai și numai de el: „Însă denigrarea, discreditarea legilor sanitare la Televiziunea statului, ce ne aparține tuturor, înseamnă nici mai mult, nici mai puțin decât zădărnicirea combaterii bolilor...”. Adicătelea, fix aceleași glumițe răsuflate, dar inofensive, despre mască, distanțare socială, carantină și așa mai departe făcute de Vacanța Mare la, să zicem, Antena 1 sau ProTV și văzute nu de 500 de mii de români, ca la TVR, ci de 2-3 milioane n-ar mai fi putut fi încadrate juridic în aceleași paragrafe de lege și cercetate, desigur, penal de vajnicele instituții ale statului, „privații” (ca el!) având dreptul să facă ce vor! Imbatabilă (i)logică!

    În aceste condiții, tare aș fi curios să aflu cum și-ar fi imaginat alde CTP și ceilalți ca el programul de revelion al televiziunii publice, asta dacă nu cumva și-ar fi dorit ca pe toată durata „nopții de la cumpăna dintre ani” să fie difuzate, în buclă, mesaje de informare ale guvernului cu privire la măsurile de combatere a pandemiei și discursuri mobilizatoare ale reprezentanților autorităților (sanitare), în frunte cu Iohannis, Cîțu, Arafat și Rafila. Care anume ar fi fost subiectele de „bășcălie”... legitime, în viziunea lor, la TVR, dat fiind că, pe aceeași (i)logică de mai sus, parcă nu s-ar fi pretat nici scenete de tipul „Las Fierbinți” sau „Moldovenii”, în care să fie caricaturizate diverse categorii de cetățeni români (cărora, conform CTP, le aparține la fel de mult TVR), ori de satiră politică, ce ar fi putut aduce atingere demnității celor care, într-un fel sau altul, mai bine sau mai rău, mai de la putere sau mai din opoziție, conduc țărișoara etc., fiindcă poate n-am eu suficientă imaginație, dar orice temă îmi vine în minte are potențialul de a deranja „principial” câte un CTP sau altul, oameni cu un simț al umorului (ca și al ridicolului) debordant de inexistent.