ASPECTE

Acum vreo două seri, într-o pauză publicitară pe postul de televiziune la care mă uitam, am comutat pe un altul şi am văzut următoarele: un moderator nebărbierit (dar la modul acela românesc-libidinos, nu cel italian-macho), cu o cămaşă cu dunguliţe, gen pijama, pe sub o haină oarecare, alături de un scriitor în vârstă, îmbrăcat într-un sacou de o culoare aproape ireală, ceva la limita dintre cărămiziu şi portocaliu, şi de o jurnalistă decoltată, împodobită cu un mare colier de perle şi căreia i se profila limpede pe umărul golaş breteaua rebelă a unui sutien negru, comentau foarte critic “lookul” unor candidaţi la alegerile europarlamentare prezenţi într-o emisiune anterioară la acelaşi post, felul în care le stătea părul, cutele de la costume sau faptul că veniseră cu pantofii nefăcuţi. Naşpa!

ŢULUŞ, ALIAS TULUŞ, E BUN CĂ-I CHIUARIU RĂU!

Dacă am numărat eu bine, cam patru au fost motivele pentru care Traian Băsescu a dat aviz negativ în privinţa revocării procurorului DNA Doru Ţuluş (botezat de domnia sa Tuluş, probabil pentru a ne demonstra că relaţiile dintre ei nu sunt nici pe departe atât de strânse cum insinuează unii şi alţii). Primele trei ar fi, în ordine, faptul că ministrul Justiţiei, Tudor Chiuariu, îi este antipatic. Da' rău, rău de tot! Atât de rău, încât puţin mai lipsea ca domnul Băsescu să-l propună pe Ţuluş pentru promovare! Lucru care cu siguranţă se va întâmpla dacă tânărul liberal nu-şi bagă odată minţile-n cap şi nu încetează cu chestiile astea!

Al patrulea motiv? Nu mai ţin minte... ceva nesemnificativ... legat parcă de o hotărâre a CSM... În fine.

CAMPANIA A ÎNCEPUT, SONDAJELE AU TĂCUT

Interzicerea publicării sondajelor de opinie pe durata campaniei electorale mi se pare în sine o tâmpenie. Însă o prostie şi mai mare în legătură cu acest subiect am auzit cu ceva vreme în urmă din gura unui parlamentar PSD care spunea că ele ar putea totuşi apărea în mass-media, cu condiţia să fie marcate ca material publicitar!

Ce n-am înţeles este cine ar trebui să şi le asume ca atare. Formaţiunea de pe primul loc? Şi dacă în sondajul cu pricina apare cu un scor (mult) mai mic decât în precedentele, ce fel de propagandă e asta?! Atunci poate că orice partid care figurează cu o creştere, indiferent de poziţia pe care se află. De pildă, unul mititel, dar creditat cu procente peste pragul electoral. Să zicem, numai că, în mod paradoxal, chiar şi o postură aparent defavorabilă poate într-un final avantaja un partid oarecare, socotindu-se că un scor modest are darul de a-i mobiliza electoratul, speriat de catastrofa ce se prefigurează. Şi atunci? Foarte complicat... Aştept precizări.

O FOARTE SCURTĂ PAUZĂ PUBLICITARĂ

Există printre reclamele de la televizor câteva făcute parcă dinadins să cumperi... de la concurenţă. De pildă, săptămâni la rând a tot apărut una în care o tânară brunetă, destul de apetisantă, dar cam ne... astâmpărată se apuca hodoronc-tronc să se lupte pe un peron de metrou cu un nene, aruncând unul după altul cu nişte telefoane mobile care se înfigeau prin pereţi. De-a dreptul înfricoşător! Tot ce am înţeles e că pentru binele urechilor mele nu trebuie în niciun caz să-mi iau vreodată un instrument atât de contondent.

Şi mai sinistre mi se par însă noile spoturi pentru diferitele oferte de pensii private. O cucoană care-şi comandă (foarte) din timp proteza dentară, alta care se întâlneşte cu baba care se presupune că va fi peste ani... Brrrr. Privindu-le, încep să mă întreb nu dacă n-ar fi cazul să mă înscriu şi eu la o astfel de pensie, ci dacă mai am chef să trăiesc până să pot beneficia de ea.

EI, ŞI?

Aşadar, una la mână: Traian Băsescu se va implica pe faţă în campania electorală pentru alegerile europarlamentare. Ei, şi? Ce se poate întâmpla? Să obţină PD 75% – sau, de ce nu?, 80, chiar 85%, treacă de la mine – din numărul locurilor României în PE, pentru un mare mandat de... un an şi jumătate. Pagubă-n ciuperci. Să le fie de bine!

Doi la mână: vom avea un referendum pentru votul uninominal “pur” desfăşurat simultan cu euroalegerile. Ei, şi? Ce se poate întâmpla? Păi, mai întâi, şi mai probabil, să nu fie validat. Ei, şi? Vom rămâne cu varianta Pro Democraţia, asumată de Guvernul Tăriceanu şi pe care, măcar în aceste condiţii, o va promulga într-un târziu şi Preşedintele. Bună şi aia. În plus, Băsescu va cam ieşi cu coada între picioare, nu? Cu atât mai bine.

Dar poate că referendumul va fi un succes, românii mobilizându-se la vot. Ei, şi? Până la urmă, tot Parlamentul va decide ce şi cum. Dacă-şi pune ambiţia, nici măcar nu va ţine cont de “voinţa poporului” şi nu va adopta sistemul propus de Preşedinte. Ei, şi? Ce poate păţi? O să fie dizolvat de Curtea Constituţională? De domnul Boc? De doamna Udrea? Nici pomeneală. Nu există temei legal. Va rămâne bine mersi la locul lui până la următoarele alegeri. Dar poate că nu se va încăpăţâna, şi va legifera totuşi uninominalul ăla “fără compromisuri”. Ei, şi?

Adevărul e că, privită cu detaşare, toată zavera din ultimele zile pare mai degrabă o furtună într-un pahar cu apă. Noi să fim sănătoşi.

POLITICĂ DE RÂSUL CURCII

Motto: “Intr-o tara cu politica si politicieni de kkt, Traian Basescu este cel dintai care se si pishe pe toata lumea, adversari si electorat”. (“Focacea”, un comentator, pe un forum, la o emisiune, la o televiziune.)


Râzând ca gospodina cu minte puţină în târg fiindcă pesemne cu exact trei minute înaintea apariţiei publice nu-şi văzuse doar de semnarea Decretului prin care convoca referendumul pentru votul uninominal şi fiindcă îşi imagina ce o să-şi aducă aminte peste ani şi ani, când vreun trepăduş cu carte îi va scrie memoriile, Preşedintele nostru al tuturor caraghioşilor care l-am votat, nu l-aţi demis sau pur şi simplu îl suportă fără nicio vină de natură electorală a dovedit o dată în plus că deşi n-are multe idei, măcar e fixă: să-l creadă bobo’u’ ăl mai jmechier şi mai tare din parcare. Din partea sa, ducă-se pe pustii alegerile europarlamentare, votul uninominal cu tot cu referendumul la care nu vor ieşi nici 50% plus una din babele care se dau în vânt să stea la coadă la urne şi dacă nu e nimeni, Constituţia şi în general toţi şi toate, numai lui şi PD-ului să le fie bine!

Mă întreb totuşi cât de prost poate fi chiar şi cel mai prost dintre alegătorii din ţara asta ca să nu se lămurească ce hram poartă liota fesenistă, vremelnic şi arbitrar împărţită în două tabere semănând ca două picături de ce evoca mai sus “Focacea”, PD şi PSD? Răspuns: extrem de prost. După ce ne-au aburit cu “hotărârea” de a adopta prin consens proiectul de uninominal al Pro Democraţiei, bocii şi geoanele politichiei dâmboviţene au întors-o ca la 60 de kilometri nord de Casa Poporului, explicându-ne cu zâmbete creştine pe feţe că a fost vorba de o neînţelegere şi că de fapt din moşi-strămoşi au luptat întru transpunerea în viaţă a celui dorit brusc de domnul Tătucul. Şi se mai mirau unii şi alţii de ce Parlamentul n-a tranşat până acum problema!

SECURISTUL BUN ŞI PRESA REA

Aparent, distincţia făcută de “Coaliţia pentru un Parlament Curat” între candidatura liberalului Daniel Dăianu la euroalegeri, socotită ca nepotrivită, şi cea a peledistului Theodor Stolojan, scos basma curată, are un suport logic. În timp ce legăturile primului cu Securitatea sunt indiscutabile şi recunoscute ca atare chiar de către “inculpat”, domnul Stolojan a negat de fiecare dată orice acuzaţie în acest sens.

Altceva este ciudat. După cum am văzut, printre criteriile folosite de aceeaşi “Coaliţie” în stabilirea “vinovăţiilor” se numără şi acela că “presa a semnalat în repetate rânduri...”. Chiar şi doi dintre candidaţii PD sunt trecuţi pe lista neagră exclusiv pe acest considerent! Şi atunci ce să înţelegem? Că doamna Mungiu şi colaboratorii dânsei nu citesc decât o anumită parte a presei, respectiv tocmai aceea, mică, în care liderul PLD n-a fost niciodată subiectul vreunei dezvăluiri senzaţionale?

ÎNFRÂNGERI PE LINIE

Cred că am găsit o modalitate de a mă îmbogăţi rapid: pariurile sportive. Tot ce trebuie să fac este să joc o sumă cât mai mare de bani împotriva propriilor mei favoriţi!

După ce sâmbătă Anglia a pierdut finala Cupei Mondiale de rugby contra Africii de Sud, ieri a venit rândul pilotului de Formula 1 Lewis Hamilton să scape printre degete titlul de campion. Bine măcar că l-a obţinut Raikkonen şi nu Alonso, chiar dacă la constructori prefer McLaren în locul lui Ferrari.

Ce s-a întâmplat aseară în Brazilia cred că poate fi explicat printr-o regretabilă confuzie făcută de (i)responsabilii echipei anglo-germane. Pur şi simplu au încurcat piloţii. Nu doar că i-au dat maşina mai proastă favoritului lor Hamilton, în loc să i-o plaseze nesuferitului Alonso, dar văzând că bubele tehnice s-au remediat din mers, au găsit de cuviinţă să-i strice definitiv cursa britanicului, obligându-l total aiurea să facă o oprire în plus la boxe! Nimic nu justifica această “schimbare de strategie” (perdantă de fiecare dată!), câtă vreme până la primul pit-stop lucrurile reintraseră în normal, în ciuda locurilor pierdute pe pistă. Încă se mai putea!

Nu e mai puţin adevărat că şi Lewis însuşi a avut partea lui de vină, încăpăţânându-se, de pildă, să nu-şi lase coechipierul să-l depăşească în primul tur, gest care l-a făcut să strângă o recoltă bogată de pietricele în măruntaiele maşinii, ceea ce explică probabil şi problemele mecanice apărute. Din păcate pentru el, lipsa de experienţă nu poate fi suplinită nici măcar de talentul excepţional.

O AFACERE PROFITABILĂ

Fiindcă deocamdată m-am săturat să tot scriu despre DNA, Traian Băsescu şi dosarul “Flota”, astăzi m-am gândit să abordez un subiect de natură economică. Mai precis, este vorba despre o mică problemă a cărei soluţie nu reuşesc s-o găsesc.

Un om obişnuit, care odinioară avea o situaţie materială înfloritoare, rămâne la un moment dat şomer. Din nefericire, aşa cum se întâmplă întotdeauna, odată cu pierderea serviciului nu scapă şi de mulţimea de facturi ce trebuie achitate: chiria apartamentului, lumina, gazele, telefonul etc. Neavând încotro, se apucă să vândă obiectele de prin casă, începând cu cele neesenţiale traiului cotidian, cum ar fi televizorul, radioul şi cărţile.

Lucrurile însă nu se îndreaptă o bucată mai lungă de timp, aşa că se vede nevoit să renunţe şi la cele mai importante, de la frigider sau covoare până la mobilă, inclusiv patul! În mod ironic, cu banii luaţi pe aparatul telefonic işi achită chiar factura la Romtelecom!

În fine, ca să nu mai lungesc povestea, la capătul unui întreg an de calvar, bilanţul său financiar-contabil se prezintă, în linii mari, cam aşa: deşi casa este cu desăvârşire goală, toate datoriile sunt achitate până la ultimul bănuţ, rămânându-i în plus şi o sumă îndestulătoare pentru a-şi oferi un soi de primă de consolare – o ceaşcă de cafea consumată la un restaurant de cartier.

Întrebarea care se pune e următoarea: de vreme ce, una peste alta, s-a descurcat onorabil, obţinând, cum am văzut, chiar şi un mic... profit, se cheamă că omul nostru este un adevărat afacerist? A, şi încă un amănunt: lucrurile din casă nu-i aparţineau.

COINCIDENŢA

Spre deosebire de personajele principale din filmele poliţiste americane şi din talk-show-urile politice româneşti, eu cred în coincidenţe! Altminteri mi-aş pierde minţile încercând să desluşesc tainele perfidei conspiraţii universale care aranjează lucrurile în aşa fel încât mai toate telefoanele pe care le primesc să mă găsească în baie, cu toate că nici necesităţile mele de comunicare, nici cele fiziologice nu sunt peste medie.

Însă dacă n-aş crede, m-aş arăta surprins de faptul că rezultatul noii expertize a DNA în cazul “Flota” s-a întâmplat să fie făcut public la doar câteva zile după marele succes cinematografic repurtat de aceeaşi instituţie în dosarul “Caltaboşii lui Remeş”. Explicaţia pe care mi-aş da-o pentru această potriveală ar fi că domnii procurori au profitat de foarte probabilul curent de simpatie generală stârnit în rândul unei opinii publice încântată să vadă că în sfârşit un organism oficial se ocupă de pedepsirea politicienilor ticăloşiţi, pentru a demonstra o dată pentru totdeauna că actualul preşedinte este un personaj mai presus de orice bănuială.

Cum ar veni, de vreme ce, pe de-o parte, DNA şi-a dovedit din plin, pe postul naţional de televiziune, în direct şi la o oră de vârf, bunele intenţii şi eficienţa în lupta anticorupţie, iar pe de alta, n-a găsit nimic în neregulă legat de vânzarea flotei, reiese limpede ca lumina zilei că domnul Băsescu este exact aşa cum şi l-a imaginat poporul, adică incoruptibil, înalt şi frumos.

PLD TV

Dacă scriam ieri despre o posibilă conspiraţie a televiziunilor împotriva PNL, există şi un partid – PLD – de-a dreptul răsfăţat de una dintre ele, şi anume Realitatea TV. Practic, nu trece zi de la Dumnezeu şi talk-show de la Vântu fără ca vreun liberal-democrat să nu fie invitat în studio pentru a-şi da cu părerea despre subiectul în dezbatere. Se mai întâmplă să lipsească ba un reprezentant de la PSD, ba unul de la PNL-ul de guvernământ sau de la PD, ca să nu mai vorbesc de UDMR – partide nesemnificative pe scena politică românească – însă peledistul e la locul lui.

Lucrurile stau cam în felul următor. Ora 15 şi un pic, emisiunea “Fabrica”. Se discută despre votul uninominal. Invitaţi în platou, domnul vicepreşedinte al Comisiei cu pricina şi domnul de la PLD, care n-are nicio treabă cu ea. Ce-i drept, printre păcănituri, fâşâieli şi inevitabilul ton de ocupat final, dar de obicei prematur, mai intervin telefonic şi alţii. Ora 18.50, emisiunea “Realitatea zilei”, cea care pune punctul pe zi şi bomboana pe colivă. În prima parte, printre nenumăraţii politicieni şi analişti prezenţi, îl descoperim cu bucurie şi pe domnul Valeriu Stoica/Gheorghe Flutur. În partea a doua se dezbate o temă economică. De data aceasta îşi fac apariţia numai specialişti, în general de la Money Channel, precum şi, desigur, Theodor Stolojan. În fine, emisiunea “Ultima oră” cu Andrei Gheorghe şi invitaţii săi, dintre care unul e musai să fie Cristian Boureanu.

Se pare că factorii responsabili de la Realitatea, altminteri deontologi şi imparţiali de felul lor, sunt victimele unei uşoare confuzii care ar trebui înlăturată. Aşadar, atenţie mare: 25-30 reprezintă numărul de parlamentari ai PLD – aleşi oricum pe listele PNL – şi nu procentele partidului, nici măcar cele din sondajele de opinie, care sunt cam 4 (patru)!

LIBERALI DE SERVICIU

După ce că şi-aşa are o mare problemă de imagine ca urmare a nesfârşitelor scandaluri legate de guvernare, nu ştiu cum se face dar în ultima vreme PNL scoate la înaintare, în calitate de “avocaţi”, trei personaje dintre cele mai controversate şi complet lipsite de charismă – Ioan Ghişe, Mihai Lupoi şi Relu Fenechiu – prezente non-stop pe micile ecrane. Respectiv, în ordinea numerelor de pe tricou, un suspect de a fi colaborat cu Securitatea (chiar suspendat la un moment dat din partid!), un fost peremist, semnatar al unei moţiuni de cenzură împotriva propriului guvern, şi un om acuzat de tot felul de matrapazlâcuri şi văzut drept interesatul susţinător din umbră al câtorva dintre cei mai huliţi miniştri din cabinetul Tăriceanu II.

Să fie oare vorba despre o conspiraţie a televiziunilor, care-i invită numai pentru a compromite definitiv PNL-ul? Tot ce se poate, însă chiar şi aşa liderii formaţiunii ar trebui să ia niscai măsuri.

PĂREREA MEA

De ce să nu recunosc, şi mie îmi place când personajul negativ dintr-un film, cine ştie ce criminal în serie sadic, sfârşeşte murind în chinuri în loc să fie arestat, judecat şi eventual să scape basma curată, graţie prestaţiei geniale a vreunui avocat uns cu toate alifiile. Întrebarea e dacă ne dorim ca aşa ceva să se întâmple şi în lumea reală, iar justiţia să funcţioneze pe principiul linşajului – fie el şi mediatic – la fel ca în cazul Remeş-Mureşan.

În privinţa televiziunii publice, fără a-mi propune să dau un verdict tranşant legat de modul cum s-a comportat, am două observaţii. În primul rând, mi se pare exagerat să facem o paralelă între povestea şpăgii guvernamentale de la noi şi afacerea Watergate de la americani, cum i-am auzit pe unii. Dacă acolo presa a acţionat într-adevăr ca o a patra putere independentă în stat, suplinind lipsa de reacţie a instituţiilor oficiale, TVR-ul nostru n-a apărut decât ca un instrument propagandistic al DNA, practic aducând prematur la cunoştinţa opiniei publice faptul că... Justiţia îşi face datoria! Diferenţă mare.

Pe de altă parte, mult invocatul “interes public” ar fi justificat poate difuzarea primului episod al filmului, cel care nu doar că a informat cetăţenii despre nelegiuirile conducătorilor, dar a şi provocat pedepsirea administrativă a principalului inculpat, obligat să demisioneze. Un al doilea sau al treilea episod ar fi satisfăcut numai gustul pentru scandal şi telenovele al telespectatorilor, ori nevoia de rating a postului.

UN FILM CU PROŞTI

Cu câteva retuşuri minore pe ici pe colo, varianta integrală, necenzurată de conducerea TVR, a peliculei “Şpagă la nivel înalt”, avându-i în rolurile principale, “as themselves”, pe cunoscuţii Ioan Avram Mureşan şi Decebal Traian Remeş, secondaţi de un personaj misterios, cu nume cam tras de păr, dar numai bun pentru a rămâne în analele cinematografiei – Ciorbă – ar putea concura cu mult succes la orice festival de film european. La fel ca şi “Moartea domnului Lăzărescu” sau “4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”, de pildă, noua supercoproducţie DNA-TVR are drept atu lipsa de imaginaţie a scenariului, fiind bazat pe o întâmplare dacă nu chiar reală cu siguranţă perfect plauzibilă în România de azi. Străinii în schimb i-ar aprecia tocmai ceea ce ei socotesc “originalitatea”. Ciudaţi sunteţi voi, bă urâţilor!

Aşadar, să recapitulăm. Mai întâi, marfa. Caltaboşi, ţuică, un viţel, un purcel şi un plic alb conţinând sau nu o oarecare sumă de bani (în varianta pentru marele ecran se poate renunţa la acest ultim detaliu ne-însemnat). Urmează acţiunea propriu-zisă. Un actual şi un viitor fost ministru al Agriculturii se întâlnesc pentru a stabili detaliile crimei în cel mai public loc public din Bucureşti, sub privirile curioase ale oricărui alegător încântat până la greaţă să-şi vadă idolii stând ca nişte oameni obişnuiţi şi fără grija zilei de mâine a altora la o masă, sub pretextul consumării cafeluţei de dimineaţă. Figuraţia, alcătuită din cetăţeni de rând, barmani, picoliţe, debarasoare, paparazzi, procurori şi agenţi sub acoperire este, firesc, dotată cu telefoane mobile cu camere foto, reportofoane şi tot felul de alte aparate de înregistrare de ultimă generaţie.

După ce convin până la penultimul amănunt planul de acţiune, cei doi, convinşi că prin abila mişcare de mai sus i-au îndrumat pe o pistă greşită pe anchetatorii care acum ascultă ca papagalii doar telefoanele soţiilor, îl stabilesc, câteva zile mai târziu, şi pe ultimul: “despre ce vorbim?!”.

În fine, lovitura de teatru. Enigmaticul personaj negativ se pocăieşte, convertindu-se surprinzător în personaj pozitiv pentru a treia oară, în timp ce actualul fost ministru recunoaşte cu însufleţire, subiect, predicat, un tunător glas şoptit şi gesturi elocvente, în faţa camerei ascunse dibaci în mâinile tremurânde ale celui dintâi, că n-a suflat o vorbă despre PLICUL CU BANI, preferând, viclean, să scrie totul pe nişte şerveţele uitate probabil pe masa din cafenea, dar pierdute din cauza neglijenţei în serviciu a debarasoarei, o tânără agentă fără experienţă, care le-a rătăcit printre planurile unui atac terorist culese de la o altă masă şi din alt film.

Final apoteotic, happy-end, toţi scapă cu bine, liberi şi înfruptându-se în ultima scenă din delicioasa marfă. Reacţie scontată a publicului: aplauze, strigăte, fluierături şi scuipaţi pe obrajii groşi ai protagoniştilor.

ŞPAGA MILENIULUI

Trebuie spus din capul locului că “filmul şpăgii” difuzat aseară în premieră de TVR, şi preluat de toate celelalte posturi, aşa cum arată – şi nu doar la prima vedere – lasă prea puţin loc de îndoială asupra celor petrecute între domnii Ciorbă, Mureşan şi Remeş. Singurul dubiu posibil ar fi legat de autenticitatea lui.

Partea cea mai slabă este prima, aceea surprinsă la cafenea şi în împrejurimi, în timp ce discuţiile telefonice, precum şi dialogul “live” dintre Mureşan şi Ciorbă, de la final, sunt elementele de rezistenţă. De pildă, momentul când Ciorbă îi strecoară într-adevăr lui Mureşan un plic în mapă, şi care vine în vădită contradicţie cu toate negările vehemente ale fostului ministru al Agriculturii că ar fi vorba despre aşa ceva, are marele inconvenient că nu surprinde tocmai figura “inculpatului”, mascată de corpul primului. Totodată am remarcat o oarecare inadvertenţă în desfăşurarea evenimentelor, filmul debutând cu un dialog între Remeş şi Mureşan, aparent despre înmânarea aceluiaşi plic, care însă va apărea în scenă abia mai târziu, după convorbirea telefonică Mureşan-Ciorbă şi întâlnirea lor din exteriorul cafenelei.

Cârtitorii şi-ar mai putea pune niscai întrebări în legătură cu amatorismul celui care a realizat prima parte a filmării (evident altul decât domnul Ciorbă, probabil un... “organ”) precum şi despre bâlba domnului Remeş din convorbirea telefonică cu Mureşan, când se referă la poziţia “o sută şi... o sută şi... o sută şi optzeci”, unde ai senzaţia că sare un disc vechi, ceea ce poate duce cu gândul la o “lipitură” neizbutită.

În altă ordine de idei, multă lume s-a întrebat de ce procurorii, dacă tot au fost permanent în preajma celor trei, nu au organizat un flagrant clasic, soldat cu arestări. Eu unul m-am dumirit. Se pare că autodenunţul domnului Ciorbă a survenit abia după încheierea tranzacţiei şi plasarea plicului incriminator, astfel încât nu s-au putut marca din timp banii, element fără de care flagrantul era sortit eşecului. În aceste condiţii însă, se ridică o altă întrebare foarte interesantă: de vreme ce Ciorbă şi-a început colaborarea cu DNA mult mai târziu, în baza căror informaţii procurorii au trecut la urmărirea şi filmarea celor trei?!

În fine, rămâne spinoasa problemă a scurgerii de informaţii. În mod paradoxal, dacă difuzarea filmului reprezintă o lovitură mortală în planul imaginii celor doi politicieni implicaţi, ea ar putea să le aducă nesperate servicii în cursul anchetei şi al foarte probabilului proces ce va urma! Împotriva voinţei procurorilor de caz, inculpaţii ştiu de-acum cu ce se confruntă şi în consecinţă cum să-şi organizeze apărarea! Nu cunosc exact prevederile legale de la noi, însă prin alte părţi toţi cei care se fac vinovaţi de prezentarea imaginilor de aseară ar putea fi lejer acuzaţi de “obstrucţionarea justiţiei”. O anchetă (şi) pe această temă cred că este obligatorie!


P.S. Pe de altă parte, nu ştiu de ce, dar am sentimentul că Traian Remeş nu doar că va demisiona (împins sau nu de la spate), dar în curând îşi va pune şi cenuşă în cap, recunoscându-şi măcar parţial vinovăţia!

SUSPECT DE SUSPECT

Până acum, în cazul Mureşan-Remeş, este limpede că avem de-a face fie cu nişte procurori ticăloşiţi, care vor cu tot dinadinsul să-l ţină legat pe fostul ministru al Agriculturii, fie cu o mână de judecători la fel de ticăloşiţi, care se încăpăţânează să-l facă scăpat, cel puţin în această fază a anchetei. Cale de mijloc nu există.

Mă gândesc însă că atât timp cât un suspect poate fi cercetat în stare de libertate, domnul Mureşan e un candidat perfect pentru asemenea procedură. Nu doar că acuzaţiile care i se aduc nu-l fac tocmai un potenţial pericol public, dar dacă de 7-8 ani de când tot are probleme cu justiţia nu s-a gândit încă să spele putina nu prea văd de ce ar face-o acum. În plus, pare cam greu de crezut că cele 29 de zile de arest pentru care s-au luptat cu înverşunare procurorii le-ar fi fost suficiente ca să dea de capăt afacerii, în condiţiile în care mai toate anchetele lor durează de la doi ani în sus!

Cât priveşte găselniţa cu comunicarea subliminală, prin intermediul Antenei 3, dintre Mureşan şi complicii săi, mi se pare de-a dreptul caraghioasă, de vreme ce în jurul noului suspect de serviciu roieşte încă de la început întreaga presă autohtonă, inclusiv pe culoarele DNA.

NIŞTE PARLAMENTARI

Minunata conclucrare dintre PSD şi PD a început prin asumarea unei imense gogomănii de către doi dintre liderii lor marcanţi ­– Cristian Diaconescu, respectiv Vasile Blaga! Domniile lor, demonstrând că n-au nici cea mai vagă idee despre prevederile constituţionale (lucru inadmisibil la doi parlamentari, foşti miniştri, iar unul ditamai juristul!), au încercat să convingă poporul, în cadrul unei emisiuni televizate, că în cazul în care Guvernul îşi va angaja răspunderea în Parlament pentru votul uninominal, demiterea lui se poate face mult mai uşor decât în urma unei moţiuni de cenzură obişnuite, deoarece pentru a se menţine în funcţie ar trebui să obţină 232 de voturi în favoarea respectivului proiect legislativ, în condiţiile în care nici nu ar mai fi necesară depunerea efectivă a unei moţiuni.

Pentru corecta lor informare, iată alineatul (2) din cadrul articolului 114 din Constituţie, intitulat “Angajarea răspunderii Guvernului”: “Guvernul este demis dacă o moţiune de cenzură, depusă în termen de 3 zile de la prezentarea programului, a declaraţiei de politică generală sau a proiectului de lege, a fost votată în condiţiile articolului 113.” (Articolul 113 este chiar cel intitulat “Moţiunea de cenzură”). Alte comentarii sunt de prisos.


P.S. Prezent în aceeaşi emisiune, domnul Gyorgy Frunda, profund nedumerit de ceea ce-i auzeau urechile, a încercat să protesteze, însă fără prea mare succes, fiind întrerupt de alţi vorbitori.

ORI ÎN CAR, ORI ÎN CĂRUŢĂ

Imediat după moţiunea de cenzură de săptămâna trecută, când PD şi PSD fuseseră cuprinse de frenezia excluderilor, mă întrebam retoric dacă în special liderii democraţi or fi avut o cât de mică jenă amintindu-şi de tam-tamul pe care-l făcuseră în urmă cu vreun an când, la rândul lui, şi PNL trecuse printr-o situaţie asemănătoare, fiind nevoit să scape de gruparea Stolojan. Evident că nu. Nu-i mai puţin adevărat că reciproca e perfect valabilă, liberala Norica Nicolai, de pildă, repezindu-se să-i acuze acum pe adversari că sancţionează în mod nedemocratic “delictul de opinie”. Eterna poveste a paiului din ochiul celuilalt, mult mai uşor detectabil decât bârna din ochiul propriu! Penibil!

Pe de altă parte, din punctul meu de vedere, în toate situaţiile menţionate acţiunea de îndepărtare a “disidenţilor” e perfect întemeiată. În fond, oricine intră într-un partid trebuie să-şi asume renunţarea la o bună parte din propria independenţă. Cine se simte un “spirit liber” şi nu poate respecta o minimă disciplină de partid n-are decât să-şi vadă solitar de drum, fără încorsetările presupuse de apartenenţa la o organizaţie, dar, desigur – lucru mai greu de acceptat – şi fără beneficiile ei.

ADEVĂRATA MIZĂ

Refuzând să adopte o poziţie defensivă în aşteptarea foarte probabilelor atacuri din partea grupărilor rivale la şefia partidului, revigorate după eşecul moţiunii, domnul Geoană a preferat să ridice primul sabia, chiar cu riscul de a crea o imagine de haos în PSD, acum, în preajma alegerilor europarlamentare. Deşi la prima vedere mişcarea e, pe de-o parte, păguboasă din punct de vedere electoral, iar pe de alta are ca scop doar eliminarea adversarilor şi întărirea poziţiei sale de preşedinte, s-ar putea ca adevărata miză să fie alta.

Întâmplările din ultimele zile au arătat că ideea unei conclucrări între PD şi PSD, şi chiar între Traian Băsescu şi un PSD “reformat”, fără Iliescu, Hrebenciuc & Co., nu este nici pe departe atât de absurdă pe cât ar fi crezut unii. Dimpotrivă. Prin urmare, se prea poate ca Geoană şi cei care-i sunt alături să fi ajuns la convingerea că scăpând o dată pentru totdeauna de vechea gardă din partid au o bună şansă de a ajunge la guvernare, dacă nu imediat, măcar în urma viitoarelor alegeri, desfăşurate tot sub oblăduirea domnului Băsescu. Iar pretextul “trădărilor” de la moţiune poate fi ultimul suficient de plauzibil pentru a efectua această epurare, cu atât mai mult cu cât un eventual eşec la europarlamentare ar fi practic imposibil de gestionat în prezenţa aripilor adverse.

MOŢIUNEA DE CENZURĂ – PARTEA A DOUA

Doar 12 voturi au lipsit pentru ca moţiunea de cenzură iniţiată de PSD să ducă la răsturnarea Guvernului Tăriceanu II. Mai mult decât atât, principalul obiectiv declarat al social-democraţilor, acela de a-şi demonstra fără echivoc statutul de partid de opoziţie, a fost atins.

Judecând lucrurile aşa, s-ar putea spune că domnul Geoană a ieşit basma aproape curată, iar poziţia sa de preşedinte n-ar trebui să fie ameninţată. În mod normal, cei maximum 20-30 de pesedişti suspectaţi de “trădare” nu reprezintă chiar un capăt de ţară, deşi la o adică sunt suficienţi cât să facă de un nod în papură, dacă e adevărat că există în partid grupări care i-l caută cu tot dinadinsul.

Problema este că nimeni nu ştie câţi dintre cei care au votat disciplinat numai din teama de a nu suporta consecinţele în cazul unei ieşiri explicite din rând îi sunt de fapt ostili actualului preşedinte. Or, dacă domnul Geoană e decis să scurme mai adânc în muşuroi, aşa cum declara aseară, are toate şansele să afle!

PRONOSTICURI ŞI ALTE CHESTII MĂRUNTE

Indiferent ce a urmărit Traian Băsescu prin apariţia de aseară, mă întreb dacă în prealabil şi-a amintit efectul pe care l-a avut iniţiativa similară dinaintea votului dat de Parlament în privinţa suspendării sale; răspunsul ar fi esenţial pentru înţelegerea adevăratului sens al mesajului. Cert e că dacă atunci ameninţarea cu “demisia în 5 minute” i-a asigurat un consistent vot defavorabil, nici de astă dată ameninţările – ba cu guvernul de dreapta, ba cu premierul democrat – n-au lipsit!

Paradoxul e că acum, într-un fel, pentru domnia sa ambele variante sunt câştigătoare: dacă moţiunea de cenzură trece, scapă de Tăriceanu; dacă nu trece, scapă PD-ul de principalul adversar, PSD, care va avea multe de pătimit – inclusiv din punct de vedere electoral – în cazul unui eşec. Cu precizarea că PSD n-o va duce tocmai bine nici în eventualitatea căderii Guvernului, dat fiind previzibilul haos ce va urma şi pentru care cu siguranţă că va fi socotit principalul responsabil.

Până una alta, iată pronosticurile mele în privinţa moţiunii: cel pesimist – 215-220 de voturi în favoarea ei; cel optimist – maximum 180; cel realist – orice e între, de pildă... 204.

GUVERN DE LARGĂ RESPIRAŢIE ARTIFICIALĂ

Ideea de “guvern de uniune naţională”, sau “de largă respiraţie” (!) mi s-a părut dintotdeauna nu atât năstruşnică – vorba domnului Iliescu – cât foarte proastă! O entitate bizară, o struţo-cămilă în care diferitele formaţiuni componente vor avea inevitabil tendinţa de a-şi aroga toate meritele pentru lucrurile bune şi de a arunca vina eşecurilor pe umerii vremelnicilor “aliaţi”, spre totala derută a electoratului. Un fel de guvern de coaliţie la pătrat şi fără opoziţie!

În actualul context politic cred că este şi o utopie, dacă nu cumva o diversiune. E suficient ca un partid cât de cât important (PNL, de pildă) să refuze participarea, pentru ca toate celelalte să se gândească de două ori înainte de accepta să-şi asume, la grămadă, “responsabilitatea guvernării”, riscând astfel o erodare a imaginii în beneficiul singurului opozant rămas, în timp ce eventuala simpatie faţă de noul guvern va fi prea împrăştiată pentru a aduce vreun câştig semnificativ fiecăruia dintre cei care-l alcătuiesc.

Şi, la urma urmelor, nu ar fi teribil de ciudat ca PRM – unul dintre principalii susţinători ai unui asemenea proiect – să ajungă la putere, pentru prima oară în istorie, cu ajutorul lui Traian Băsescu?!

PIAŢA UNI(VERSI)TĂŢII

Sâmbătă, uitându-mă şi eu din când la transmisiunile din Piaţa Universităţii, mă gândeam, cuprins de un val de sentimente ecumenice, că la urma urmelor e acolo destul loc pentru toată lumea, fiecare dintre protagoniştii politici prezenţi fiind îndreptăţit să-şi aroge dreptul de a se manifesta în perimetrul “kilometrului zero al democraţiei”. De altminteri, foarte sugestive erau şi poziţiile ocupate de cele două grupuri de demonstranţi.

Pe de-o parte, tinerii pensionari simpatizanţi ai lui Traian Băsescu se aflau în faţa Teatrului Naţional, acolo unde în 21 decembrie 1989 chibiţau o mulţime de bucureşteni, care mai că ar fi participat şi ei, dar se cam codeau, alături de mai îndrăzneţii lor concitadini de pe carosabil ce strigau din răsputeri lozinci anticeauşiste. În plus, este şi zona unde în iunie ‘90 minerii aduşi cu ajutorul nemijlocit al actualului preşedinte se simţeau ca în propriile lor grădini de zarzavaturi, plantând cu multă energie panseluţe, albăstrele şi bâte pe spinările trecătorilor cu barbă şi ochelari. Legătura e evidentă.

Pe de altă parte, şi totodată pe cealaltă parte, se instalaseră destul de lejer, fără să se calce în picioare, bătrânii juni ţărănişti, în frunte cu Emil Constantinescu, pretinşii descendenţi ai studenţilor aflaţi la originea demonstraţiei-mamut din aprilie-iunie 1990, al cărei cartier general se afla într-adevăr sub celebrul balcon şi la Arhitectură.

În sfârşit, până şi Gigi Becali era oarecum la locul lui, pe filiera organizaţiei politico-fotbalistice Steaua, ai cărei adepţi au obiceiul să-şi manifeste bucuria prilejuită de marile şi, în ultima vreme, cam rarele succese tot în Piaţa Universităţii. Şi atunci ce atâta tevatură?! Nu le zicea bine domnul Băsescu?