PĂREREA MEA

De ce să nu recunosc, şi mie îmi place când personajul negativ dintr-un film, cine ştie ce criminal în serie sadic, sfârşeşte murind în chinuri în loc să fie arestat, judecat şi eventual să scape basma curată, graţie prestaţiei geniale a vreunui avocat uns cu toate alifiile. Întrebarea e dacă ne dorim ca aşa ceva să se întâmple şi în lumea reală, iar justiţia să funcţioneze pe principiul linşajului – fie el şi mediatic – la fel ca în cazul Remeş-Mureşan.

În privinţa televiziunii publice, fără a-mi propune să dau un verdict tranşant legat de modul cum s-a comportat, am două observaţii. În primul rând, mi se pare exagerat să facem o paralelă între povestea şpăgii guvernamentale de la noi şi afacerea Watergate de la americani, cum i-am auzit pe unii. Dacă acolo presa a acţionat într-adevăr ca o a patra putere independentă în stat, suplinind lipsa de reacţie a instituţiilor oficiale, TVR-ul nostru n-a apărut decât ca un instrument propagandistic al DNA, practic aducând prematur la cunoştinţa opiniei publice faptul că... Justiţia îşi face datoria! Diferenţă mare.

Pe de altă parte, mult invocatul “interes public” ar fi justificat poate difuzarea primului episod al filmului, cel care nu doar că a informat cetăţenii despre nelegiuirile conducătorilor, dar a şi provocat pedepsirea administrativă a principalului inculpat, obligat să demisioneze. Un al doilea sau al treilea episod ar fi satisfăcut numai gustul pentru scandal şi telenovele al telespectatorilor, ori nevoia de rating a postului.