DEMISIA CA GAFĂ

Judecând după reacţiile apărute în mass-media, se poate spune că demisia lui Adrian Cioroianu a fost ultima şi cea mai mare dintre gafele acestuia în calitate de ministru de Externe. Venită prea târziu pentru a mai fi socotită drept una “de onoare”, ea a declanşat un val de critici mai dure ca niciodată, în special din partea celor care şi-aşa i-au cerut-o încă dinainte de a fi numit în funcţie. De trei zile televiziunile difuzează întruna filmuleţe cu năzbâtiile sale, ziarele s-au umplut de editoriale şi comentarii furibunde care-l fac în fel şi chip, ceea ce cu siguranţă nu s-ar fi întâmplat dacă nefericitul liberal s-ar fi încăpăţânat să mai reziste cele câteva luni până la finalul mandatului.

La urma urmelor, cum necum, greul trecuse, inclusiv Summitul NATO, socotit a fi totuşi un succes, în pofida prestaţiei sale în nota... obişnuită. Cât priveşte “cazul Crulic”, supăraţii oricum cer de-a dreptul demisia întregului Guvern. Poate că dacă domnul Cioroianu, în loc să se retragă, ar fi anunţat un set de “măsuri radicale” şi “sancţiuni exemplare”, iniţiind o “reformă profundă” (cerută de multă lume) la nivelul ministerului şi al ambasadelor noastre de pretutindeni, ar fi avut ocazia să lase măcar impresia că încearcă să-şi mai spele din păcate. Aşa însă, demisia nu a făcut decât să mute atenţia, altfel nu tocmai distributivă, a presei şi a opiniei publice, de la bătălia electorală pentru Primăria Capitalei, către întreaga sa activitate din ultimul an.