PRONOSTIC PENTRU SCRUTINUL DIN 30 NOIEMBRIE

Prezenţa la vot 58%

PSD+PC 31%
PD-L 28%
PNL 21%
UDMR 6%
PNG 3,5%
PRM 3%
Independenţi 3%
Voturi nule 2,5%
Alţii 2%


locuri în Parlament (după redistribuire)

PSD+PC 35,7%
PD-L 32,2%
PNL 24,1%
UDMR 6,8%
Independenţi 1,2%

ARE BALTA BROAŞTE!

După ce au difuzat de cel puţin 50 de ori filmuleţul în care senatorul PC Bideu şi depuţaţa PD-L Ciocumic nu doar că se bălăcăresc, dar se şi bălăcesc de-a dreptul, reciproc, în direct la B1TV, aruncându-şi în faţă, respectiv pe pantaloni, cu apa din pahare, deontologii de la Realitatea au anunţat ritos că cei doi protagonişti nu vor mai fi niciodată invitaţi în vreo emisiune.

Apa se dovedeşte a fi cu adevărat elementul primordial, altfel Realitatea difuzând nenumărate emisiuni în care domnul Bideu arunca în stânga şi-n dreapta... ce-i drept numai cu calomnii, jigniri şi injurii, pentru care însă deja n-ar mai fi trebuit să apară şi a doua oară, şi a treia, şi a patra..., moderatoarele mărginindu-se doar să-l dojenească blând, repetat şi absolut zadarnic (iar uneori chiar cu zâmbete tâmpe) – “vă tai microfonul”, “vă rog să probaţi”, “n-aveţi voie să spuneţi aşa ceva”, “vă rog să fiţi civilizat”, “să ne păstrăm cumpătul” etc. Oricum, decizia de a nu-l mai chema de-acum încolo e un soi de pagubă-n ciuperci, câtă vreme postul cu pricina beneficiază în continuare de serviciile cvasipermanente ale unora ca Gigi Becali, Vadim Tudor sau Silviu Prigoană...

OAMENI DE AZI

NOAPTEA NAŢIONALĂ
Revoltată din cauza blocajelor de circulaţie provocate de repetiţiile pentru Ziua Naţională, o jurnalistă sugera că acestea ar fi trebuit să se desfăşoare pe timpul nopţii, când traficul este mai redus! Pentru că pe 1 Decembrie se întâmplă să am de făcut câteva drumuri cu maşina, eu merg mai departe şi zic: de ce să nu se desfăşoare noaptea şi defilarea propriu-zisă!?


VICEVERSA
Un tovarăş candidat la ceva, undeva, se fălea că pe vremea guvernării PSD s-au făcut nu ştiu câţi kilometri de autostradă, deşi PIB-ul era doar jumătate din cel de acum. Eu spun, dimpotrivă, că deşi s-au făcut nu ştiu câţi kilometri de autostradă, PIB-UL ERA DOAR JUMĂTATE DIN CEL DE ACUM!!!


CARICATURA
Mare pişicher dom’ Băsescu! Nu cred să-i fi fost deloc uşor, dar, în ultima parte a campaniei electorale, cu excepţia nenumăratelor vizite de lucru, acoperite totuşi de pretextul crizei economice, şi mai ales a chestiei cu “prăbuşirea” fondului de pensii, care i-a scăpat – spre disperarea pedeliştilor, obligaţi să iasă a doua zi, în haită, cu declaraţii de dragoste eternă faţă de pensionari –, a reuşit să joace până la capăt rolul preşedintelui responsabil şi echilibrat, sperând astfel să-i ducă de nas (o dată-n plus!) pe alegătorii cu convingeri liberale şi să-i facă să-şi reorienteze opţiunile dinspre PNL către partidul din rândurile căruia provine, iată, un şef de stat care subit pare să semene (cât caricatura cu originalul) cu unul de tip european. Bună încercare! Dar zadarnică!


DE COLO COLO
Un ridicol de impetuos analist economic nu pierde nicio ocazie televizată să (se) întrebe, parţial retoric, parţial acuzator la adresa celor care nu-i plac lui, de la ce capitol bugetar vor fi luaţi banii de pensii necesari pentru a completa bugetul de asigurări sociale, uneori dând de înţeles, alteori spunând de-a dreptul că vor fi sustraşi aproape fraudulos de la Sănătate, Educaţie, Agricultură sau de la construcţia de autostrăzi.

Ei bine, într-o logică similară, şi nu doar de dragul paradoxului, se poate spune că şi banii de la Educaţie sunt sustraşi de la Sănătate, cei de la Agricultură de la Educaţie, sau invers, sau invers, şi tot aşa. De pildă, dacă la Educaţie, în loc de 6% din PIB s-ar aloca numai 5%, am putea avea mai mulţi kilometri de autostradă sau mai multe spitale, nu?

DE CE NU?

Dacă până acum institutele de sondare a opiniei publice estimau înaintea fiecărui scrutin procente de participare la vot ameţitoare, de peste 70%, drastic infirmate de rezultatele finale, de data aceasta suflă şi în iaurt, oferind valori în jurul a doar 50%, socotite şi ele de unii analişti mai cu barbă şi chelie ca exagerate!

Nostim ar fi ca institutele să o dea iarăşi în bară, dar în sens invers, mai ales că, de bine de rău, chiar şi la alegerile locale, îndeobşte socotite mai puţin interesante, procentul a fost ceva mai mare de jumătate. În plus, criza economică i-ar putea face, în realitate, pe români mult mai atenţi la cei care ar trebui să-i scoată la liman, chiar dacă foarte la modă e să te declari complet scârbit de politică, să te arăţi convins că toţi politicienii sunt o apă şi un pământ şi să spui că nu te duci să votezi pentru că “n-ai cu cine, măi, n-ai cu cine...”, de unde şi rezultatele sondajelor.

În fine, tot analiştii, cu sau fără barbă şi chelie, ne-au propovăduit ani în şir ce bun este votul uninominal şi cât de dorit este el de populaţia care atât aştepta ca să se reverse în valuri spre secţiile de votare. Ce-ar fi, atunci, să vedem o participare mai apropiată de, dacă nu peste, 60%?!

CRIZĂ ŞI SCANDAL

Pe măsură ce ziua alegerilor se apropie, tot mai mulţi analişti şi politicieni, în frunte cu Traian Băsescu, vorbesc despre nevoia ca viitorul Guvern să fie alcătuit de o coaliţie cu o majoritate cât mai confortabilă în Parlament, pentru a-şi putea impune lejer măsurile de contracarare a efectelor crizei mondiale în România, idee de mare bun-simţ oriunde altundeva decât la noi, unde experienţa ca şi seculară din ultimele două decenii a arătat că nu s-au născut încă acele 2-3 partide care, aliate vremelnic, să pună mai presus de propriile interese separate pe cele care trebuie.

E aproape superfluu să ne mai amintim că la anul, probabil în plină criză economică, vor avea loc alte două runde electorale – alegerile europarlamentare şi apoi cele prezidenţiale – ca să ne dăm seama cam ce armonie ar putea să domnească în orice coaliţie “solidă” imaginabilă, în care fiecare dintre cele minimum două partide mari care o vor alcătui va avea fără îndoială propriii candidaţi, încât n-ar fi exclus să ajungem să regretăm cât de curând măcar coerenţa internă a unui guvern (uşor, nu ca acum) minoritar, de orice orientare, preferabil dreapta.

POFTA-N CUI, TOVARĂŞI! (II)

Interesant este cum, de câte ori lucrurile merg bine sub o guvernare de dreapta, vin cei de stânga şi spun că ele ar fi mers şi mai bine dacă nu s-ar fi luat fix măsurile care le-au făcut să meargă bine!

De pildă – făcând abstracţie de recent apăruta criză mondială care, într-un mod de neînţeles pentru unii, chiar nu a fost cauzată de Guvernul Tăriceanu –, România a avut în ultimii ani o creştere economică spectaculoasă, începută, coincidenţă sau nu, odată cu introducerea cotei unice de impozitare de 16%, pe care pesediştii o socotesc însă prea unică şi prea mică, astfel încât, recunoscând totuşi că ţara e, absolut întâmplător, pe un făgaş bun, ar dori-o multiplicată şi, pe ici pe colo, prin părţile esenţiale şi care-i enervează, oleacă mărită, în minţile lor persistând ideea neghioabă că oricum creşterea economică ar fi venit de la sine, natural ca vântul şi ca ploaia, dar un sistem de impozitare după chipul şi asemănarea lor, în trepte şi colţuri, ar fi dus la o redistribuire mai echitabilă... bla-bla, când de fapt treaba stă taman pe dos: indiferent cât de mult, sau, după ei, puţin, avem acum, cu măsurile lor n-am fi avut nici atât!

POFTA-N CUI, TOVARĂŞI!

Doar pentru că aşa, cam din 80 în 80 de ani, când în lume apare câte o criză mai serioasă, se simte nevoia ca statul să intervină pe ici pe colo în economie, prin măsuri de reducere a taxelor şi impozitelor şi de stimulare a întreprinderilor private, adică printr-o scădere şi mai accentuată a propriului său rol, apar tot felul de tovarăşi, cum ar fi Mircea Geoană, care se grăbesc să decreteze moartea capitalismului şi să scoată de prin criptele istoriei fantoma socialismului cu schimonosită faţă umană.

Ieri, de pildă, îl auzeam pe un lider de sindicat susţinând că puterea de dreapta din România, prin introducerea cotei unice de impozitare de numai 16%, a fost obligată să renunţe la investiţii, raţionamentul lui fiind pe cât de simplist şi caracteristic stângii, pe atât de eronat: taxe mai mici înseamnă venituri ale statului mai scăzute şi în consecinţă mai puţini bani pentru investiţii şi programe de protecţie socială. În cazul nostru, raţionamentul strâmb era însoţit şi de o minciună gogonată, deoarece chiar realitatea demonstrează că după introducerea cotei unice veniturile bugetare au crescut! Că, din nefericire, guvernul, în loc să îndrepte surplusul către investiţii, autostrăzi etc., a preferat să-l folosească pentru salarii sau pensii e greşeala lui... (va urma, cândva.)

MUNCĂ... SILNICĂ

Zilele trecute, după accidentul de la Petrila, omul potrivit (într-un alt loc) la locul potrivit (pentru un alt om), Adelin Petrişor, retras de Realitatea TV de la postul concurent şi de pe fronturile din Afghanistan şi Irak pentru a fi trimis pe frontul de lucru al minerilor din Valea Jiului, îi întreba nu doar insistent, ci de-a dreptul obsesiv, pe interlocutori, din 15 în 15 secunde, somându-i practic să răspundă pozitiv, dacă au fost obligaţi să coboare în mină, şi în general dacă sunt siliţi să facă zilnic lucruri pe care n-ar dori să le facă.

Pe această cale îi aduc la cunoştinţă domnului Petrişor că în lumea reală, adică în orice loc nebombardat de americani, cam 90% dintre cetăţenii de rând sunt siliţi să facă zilnic lucruri pe care n-ar dori să le facă, şi care îi împiedică să stea cu burţile la soare prin insule exotice; se cheamă: “a avea o slujbă adevărată”!

ÎNTRE RĂU ŞI MAI RĂU

De câte ori văd la televizor câte un reprezentant al PD-L, îmi spun că lucrul cel mai rău care se poate întâmpla la 30 noiembrie este ca acest partid să câştige alegerile. După care, văd unul de la PSD şi încep să am dubii: e loc de şi mai rău! Apoi o iau de la capăt... Partea bună este că, indiferent de rezultat, voi avea satisfacţia că măcar una dintre cele două formaţiuni fesenistoide va pierde. Chiar şi o eventuală coalizare postelectorală între ele ar avea darul de a limpezi întrucâtva lucrurile pe scena politică, fie şi cu riscul de a ne întoarce în timp vreo 15 ani.

În orice caz, sper ca liberalii să aibă înţelepciunea de a nu forţa intrarea la guvernare, mai ales alături de PSD. Reapropierea de PD-L, în cazul în care democrat-liberalii ar obţine cel mai mare scor, pare ceva mai firească, însă numai cu condiţia ca noua configuraţie a Parlamentului să fie de aşa natură încât PNL să poată oricând răsturna Guvernul împreună cu PSD, dacă foştii şi eventual viitorii parteneri se vor comporta la fel ca în cadrul Alianţei DA, între 2005 şi 2007. Altfel, patru ani de opoziţie la o coaliţie PSD-PD-L nu are cum să le strice.

LUCRURI SIMPLE

Mă întreb cam cât de mic trebuie să fie coeficientul de inteligenţă al unui politician sau al unui analist, ca să nu înţeleagă câteva lucruri simple, cum ar fi:

1. În urmă cu mai puţin de două luni, când liberalii spuneau – cam pompos, e adevărat – că economia românească “duduie”, nici măcar cea americană, ca să nu mai vorbim de cele din UE, n-o duceau tocmai rău, practic nimeni neanticipând degradarea bruscă a situaţiei la nivel mondial. Prin urmare, schimbarea de discurs a autorităţilor de pretutindeni, nu doar de la noi, este firească.

2. Când, în prima fază, guvernanţii noştri – preşedinte, premier – spuneau că NU vom fi afectaţi de criză, se refereau la cea FINANCIARĂ, înţelegând prin asta că nu vom avea bănci care să intre în faliment, ca prin alte părţi. Slavă Domnului, până acum se dovedeşte că au avut dreptate.

3. Guvernul a propus acum, şi nu în urmă cu două luni sau doi ani, nişte măsuri DE CRIZĂ (mai bune sau mai proaste), din acelaşi motiv ca la punctul 1, în principiu simplu de înţeles pentru oameni cu un nivel de inteligenţă peste cel al peştişorilor de acvariu: acum, şi nu în urmă cu două luni sau doi ani, au apărut semnele crizei!

Mic, mic de tot.

SPECIALISTUL

În viziunea lui Theodor Stolojan, faptul că, la ora actuală, în România, salariul mediu în sectorul bugetar este mai mare decât salariul mediu în sectorul privat – situaţie care arată că “lucrurile nu sunt în ordine de niciun fel” – este cauzat, fireşte, ca tot ce nu merge cum trebuie în această ţară, de “proasta guvernare a domnului Tăriceanu”. N-ar avea, aşadar, nicio legătură, de pildă, cu sindicatele care, la noi ca la nimeni, sunt mult mai bine organizate şi au o mai mare putere de “convingere” în sectorul public, unde, după caz, pot îngheţa anul şcolar, pot bloca traficul feroviar, pot împiedica strângerea taxelor şi impozitelor sau pot paraliza sistemul sanitar, în timp ce salariaţii din vreun IMM oarecare sau chiar dintr-o mare întreprindere privat(izat)ă n-au decât să protesteze până la cad urechile de frig prin curtea instituţiei, cu riscul de a rămâne şi fără ce au dacă patronul ajunge la concluzia că dincolo (în Ucraina, în Republica Moldova etc.) era mai ieftin...

Domnul Stolojan pare însă a avea şi soluţia (?!) la această problemă: mărirea neîntârziată a salariilor din învăţământ cu 50%, urmată chiar de una corespunzătoare în întregul sector de stat, măsuri care numai unor neiniţiaţi în tainele economiei le-ar putea crea impresia că astfel discrepanţele se vor adânci, şi tot în defavoarea sectorului privat! De altfel, domnia sa a făcut şi nişte calcule, din care reiese că aplicarea deja faimoasei legi adoptate cu unanimă voioşie în Parlament, şi pe care, dimpreună cu întregul partid, continuă să o susţină cu tărie, nu e decât un fleac care ciuruieşte doar puţin mortal parametrii economici din 2009: la o creştere economică de 4%, vom avea o inflaţie de... 9% (mult mai mare decât anul acesta, când creşterea economică e 9%!), într-o perioadă când, pe fondul crizei internaţionale, creşterea inflaţiei e singura grijă pe care ţările serioase NU o au, aşteptându-se mai degrabă la deflaţie!

STEMA ŞI BANUL

După o pauză de câteva zile, cât a fost ocupat să ridice osanale mult stimatului şi iubitului preşedinte american proaspăt ales, Barack Obama, explicând, printre altele, ce personalitate nemaiîntâlnită în istoria recentă a omenirii este şi cum poate, de pildă, să aibă un discurs de stânga fără însă a fi patetic sau populist... chiar într-o emisiune în care ne era prezentat un filmuleţ propagandistic difuzat în perioada campaniei lui electorale şi în care o gospodină americană aleasă “la întâmplare” ne arăta cum fiecare membru al familiei ei dispune de câte un răftuleţ al frigiderului pentru a-şi drămui cu mare atenţie hrana pentru o săptămână întreagă – încât am început să-mi fac griji că în următoarea perioadă România va fi luată cu asalt de un val de emigranţi din SUA porniţi în căutarea unui trai cât de cât decent – Cristian Tudor Popescu s-a întors la mâhniciunile sale cotidiene. Împreună cu Emil Hurezeanu – acest Dr. Jekyll şi Mr. Hyde al gazetăriei autohtone, care, după ce înainte îşi folosea apariţiile televizate de duminică seara, de la Realitatea TV, ca să tragă disperat semnale de alarmă că suntem pe marginea prăpastiei din cauza crizei mondiale tratate superficial de politicienii noştri, pentru ca lunea să facă, tot la Realitatea, pe înţeleptul moderat, mustrându-şi colegii care aveau un discurs identic cu al său din seara precedentă că bagă lumea în panică degeaba, fiindcă ţara are destule resurse să iasă cu bine, acum se transformă de-a dreptul în cadrul aceluiaşi talk-show de nici o oră – domnul Popescu a concluzionat răspicat că toate realizările economice din ultimii ani nu au nicio legătură cu guvernul liberal, care “nici nu ştie ce i s-a întâmplat”, în timp ce toate nenorocirile pornesc de la acelaşi guvern; şi, de fapt, o creştere economică de 9% nici nu înseamnă mare lucru, având în vedere că nu ştiu câte ţări africane au reuşit performanţe similare (informaţie prezentată de domnul Hurezeanu, cu aerul că Africa e cam acelaşi lucru cu UE)!

Întrebarea este de ce, dacă o creştere de 9% e vai de mama ei, aceiaşi distinşi comentatori recunoşteau că ar fi fericiţi ca la anul să avem măcar una de 3-4%?!

E CRIZĂ MARE, MONŞER!

Atât de mare, încât până şi fostul ministru cam tehnocrat-liberal şi reputat analist economic Ionuţ Popescu s-a văzut nevoit să apeleze la reconversie profesională, devenind peste noapte politician autentic şi vestit comic al micului ecran. În locul comentariilor pertinente de odinioară, acum lansează doar ironii la adresa adversarilor şi glumiţe ştrengăreşti cam proaste, de adolescent perpetuu, apărând totodată, cu o perfect disimulată lipsă de convingere lăuntrică, absurdele iniţiative parlamentare pedelisto-pesediste, precum Legea de majorarea a salariilor profesorilor cu 50%.

Să sperăm că-i trece odată cu campania electorală!

LA FUNDUL SACULUI

Ca-n bancul cu tab-majorul care nu pricepea în ruptul capului de ce soldaţii, cărora luni, marţi, miercuri şi chiar joi le plăcuse la nebunie fasolea servită la cantina unităţii, brusc vineri refuzau să mai mănânce fasole, de vreo lună de zile diverşi politicieni şi analişti îşi exprimă neţărmurita uimire că Guvernul, pe care-l acuză că în ultimul an a aruncat în stânga şi-n dreapta cu pomeni electorale, deodată nu mai vrea să dea salariile din învăţământ mărite cu 50%! Păi tocmai d-aia!

În viziunea lor, probabil că ar trebui aplicat principiul “unde a trecut suta, treacă şi mia”, sau, aşa cum spunea pesedistul şi poetul Adrian Păunescu (cât se poate de serios şi ilogic) într-o emisiune televizată, de vreme ce, din cauza cheltuielilor nesăbuite, ţara era oricum băgată în dezastru de guvernarea portocalie şi înainte de începerea crizei internaţionale, nu există niciun motiv pentru care să nu mai poată fi aruncaţi încă nişte bani grămadă pe salarii! Mai ales că agenţiile de evaluare ne-au scăzut ratingurile deja, deşi majorarea încă n-a fost operată, aşa că nu de-aia au făcut-o (cum adaugă, cu sclipiri de inteligenţă în urechi, alţi înţelepţi)!

DRACUL ERA MARO

După ce, de când a început scandalul legat de creşterea salariilor profesorilor, toţi liderii de sindicat şi simpatizanţii lor de faţadă şi circumstanţă, pe durata campaniei electorale, din lumea politică, ne-au repetat întruna, până aproape că am ajuns să-i cred şi eu, ce salarii de mizerie au bieţii Dhascăli (rostit cu patos şi majusculă), arareori peste 600-700 de lei, ieri, după anunţul Guvernului că veniturile mici din învăţământ vor creşte cu un procent semnificativ, în timp ce alea mai răsărite nu prea, l-am auzit pe Aurel Cornea, preşedintele unuia dintre sindicate, văicărindu-se că, în condiţiile în care salariile de 1500-1600 de lei vor creşte numai cu vreo 3%, “grosul corpului profesoral” va fi practic “supus unei adevărate curbe de sacrificiu”, va fi penalizat ş.a.m.d!

Din câte deduc eu din afirmaţia domnului Cornea, până la urmă dracul nu era chiar atât de negru, salariile acelea scoase la înaintare ca să ne înduioşeze aparţinând numai unui... subţire al corpului profesoral, câtă vreme “grosul” beneficiază de unele dacă nu rezonabile, în orice caz încadrate în media pe economia naţională, şi cu care trebuie să se mulţumească şi orice angajat din sectorul privat care n-are norocul de a lucra în vreo bancă.

MAI RĂU MAI TÂRZIU DECÂT DE LA ÎNCEPUT!

Se prea poate ca noua măsură prezentată aseară de premierul Tăriceanu, de a mări salariile profesorilor invers proporţional cu nivelurile lor actuale, şi cu nu mai mult de 28% pentru cele mai mici dintre ele (în total 10% pe întreaga ramură), să fie corectă şi echitabilă în sine, numai că, din păcate, ea seamănă mai bine decât oricare alta luată în ultimele luni cu o ciozvârtă aruncată în pripă sindicatelor din învăţământ drept pomană electorală, ca şi cum liberalii tocmai ar fi văzut nişte sondaje de opinie de ultimă oră ce demonstrează că încăpăţânarea cu care s-au opus Legii de mărire a aceloraşi salarii, dar cu 50% şi de-a valma, i-a costat mai mult decât îşi permiteau să piardă din intenţiile de vot ale cetăţenilor. Iar de rezolvat nu rezolvă nimic, pentru că, pe de-o parte, Guvernul va fi acuzat la fel de bine şi în continuare că nesocoteşte dictatorial voinţa infailibilului Parlament, iar pe de alta, sindicatele oricum refuză să lase din fălci halca mai groasă aruncată acum o lună de deputaţi.

În plus, liberalii nu vor şti niciodată cu exactitate dacă un eventual rezultat sub aşteptări la alegeri e din cauza faptului că s-au opus iniţial creşterii salariilor, sau, dimpotrivă, pentru că în cele din urmă au cedat. Din punctul meu de vedere, explicaţia corectă ar fi cea de-a doua!

DE-A GREVA

Adversari de toate felurile ai guvernului îl acuză că acum, pe ultima sută de metri, când mai are doar 2-3 săptămâni de funcţionare, şi în plină campanie electorală, promite sindicatelor – doar pentru a le capta bunăvoinţa şi a mai ciupi niscai voturi – lucruri pe care nu mai are timp să le rezolve, cum ar fi, de pildă, că va promova legi cerute zadarnic de ani de zile şi care încă necesită dezbateri îndelungate.

Aparent, mai ales pentru gogomani, reproşul este făcut pe bună dreptate, numai că se pierde din vedere un mic amănunt, cu o oarece semnificaţie în contextul dat: şi sindicatele se agită din cale-afară tot acum, pe ultima sută de metri, ştiind foarte bine că discută cu un guvern aflat la finalul mandatului! Aşadar, sindicatele se fac că fac grevă, iar guvernul se face că le satisface...

TE PRIVEŞTE ŞI PE TINE!

Zilele trecute, am primit un e-mail din partea cuiva care pretinde că ştie din surse foarte sigure că o cunoscută moderatoare de televiziune, a cărei emisiune se difuzează de marţi până joi de la ora zece seara pe un canal de ştiri, ar presta şi un alt job, noaptea, pe centura Capitalei, unde însă nu toarnă asfalt în schimbul trei, chestie care mi se pare scabroasă de se-ncreţuleşte pielea pe mine, ca să nu mai spun complet imorală din partea unei persoane care ar trebui să fie un adevărat reper în societate, care prin intermediul micilor ecrane intră în case respectabile, cu copii, şi care este plătită din banii publici în aceeaşi măsură ca şi nesimţiţii directori ai societăţilor cu capital majoritar de stat, nu direct de la buget, dar cu siguranţă indirect, câtă vreme ne achităm cu toţii facturile la cablu, la energie electrică sau cumpărăm produse a căror reclamă este difuzată în timpul emisiunii sale.

Desigur, informaţia de mai sus s-ar putea să nu corespundă întru totul Realităţii, caz în care aştept o dezminţire pe adresa redacţiei din partea respectivei, conform regulilor deontologice pe care şi dânsa le practică. Poate intra chiar şi în direct, însă asta nu înseamnă că a doua zi nu voi porni dezbaterea de la fix aceleaşi premise...

GREŞEALĂ ÎN UNANIMITATE

Oricât de multe argumente, morale, economice sau juridice, ar putea găsi unii sau alţii împotriva deciziei Guvernului de a bloca legea de creştere a salariilor din educaţie, faptul că aceasta a fost votată în unanimitate nu se poate număra printre ele. Şi în orice caz nu poate fi adus de exact aceiaşi politicieni care în urmă cu un an şi jumătate se arătau la fel de convinşi că 322 de parlamentari greşesc, in corpore, grav, adoptând o măsură (suspendarea Preşedintelui) imorală şi chiar anticonstituţională! Cu atât mai mult cu cât acum “unanimitatea” e ceva mai mititică, deputaţii prezenţi fiind în număr de numai 254.

Însă dovada cea mai bună că şi aceşti 254 au greşit, în unanimitate, o aduc ei înşişi atunci când recunosc deschis că nu este deloc corect ca salariile de mii de lei ale profesorilor universitari să fie mărite chiar cu procente mai mari decât cele de 600-700 de lei ale debutanţilor, aşa cum prevede legea abia adoptată!

1 FINAL FERICIT (II)

Dacă faptul că Miki Alexandrescu n-a înţeles mai nimic din finalul cursei de Formula 1 de duminică – în care Lewis Hamilton a devenit campion mondial depăşindu-l în ultimul tur de pistă pe germanul Timo Glock – şi a rămas cu convingerea că acesta din urmă a cedat locul uşor doar pentru că pur şi simplu nu a vrut să fie suspectat că se amestecă în lupta pentru titlu dintre englez şi Massa, e pe undeva firesc, se pare că şi alţii au faliţii lor încă şi mai mari, apărând acum de-a dreptul o teorie conspiraţionistă, conform căreia Glock s-a lăsat dinadins depăşit, pentru a-l ajuta pe Hamilton să câştige!

Ce nici măcar n-a sesizat Miki este că atunci când a început ploaia, cu doar 5-6 tururi înainte de finalul cursei, Glock, spre deosebire de ceilalţi competitori, nu s-a oprit pentru a-şi schimba cauciucurile de uscat, tactică ce pe termen scurt i-a permis să avanseze în clasament, ajungând astfel din spatele lui Hamilton, înaintea lui, numai că neadaptarea cauciucurilor la pista udă l-a făcut să ruleze mult mai încet, aşa încât cele 25-30 de secunde câştigate pentru că n-a intrat la standuri le-a pierdut în puţinele tururi rămase. Pe de altă parte, “conspiraţioniştilor” le lipseşte orice brumă de logică: Glock nu a efectuat schimbul de cauciucuri tocmai pentru că a sperat să câştige astfel câteva locuri, plasându-se înaintea lui Hamilton, care însă l-a ajuns şi l-a depăşit, restabilind de fapt situaţia existentă înainte de începerea aversei; dacă tot voia să-l ajute pe Hamilton, ce rost ar fi avut toată această manevră?!

1 FINAL FERICIT

Sezonul de Formula 1 s-a încheiat ieri cu bine: am scăpat cu viaţă, deşi nicicând, în calitate de telespectator al unei competiţii sportive, n-am fost mai aproape de un infarct. În plus, de departe cel mai bun pilot al ultimelor două ediţii, Lewis Hamilton, a devenit campion mondial, spre necazul multora dintre babele care-i sunt în continuare adversari în Marele Circ, în loc să se apuce de badminton sau – cei mai cutezători – de volei, şi care declară, de câte ori englezul face câte o manevră mai îndrăzneaţă, că nu va trece mult până când, “vai, dragă”, va omorî pe cineva. Desigur, spre deosebire de Hamilton, brazilianul Felipe Massa, rivalul său direct de anul acesta, este iubit de mai toţi ceilalţi concurenţi, lucru cât se poate de firesc, de vreme ce nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată depăşind pe cineva, singura lui calitate fiind aceea că e într-adevăr rapid când n-are pe nimeni în faţă!

În altă ordine de idei, comentariul lui Miki Alexandrescu din studio a fost aproape la fel de prost ca atunci când se află la faţa locului, unde întotdeauna pare obligat să vadă cursa dintr-o încăpere foarte îndepărtată de pistă şi fără ferestre (cu cel mult un hublou), fără monitoare, fără internet la-ndemână şi fără colegi care să-i mai spună din când în când ce se întâmplă; cum n-are reluări, nu înţelege nimic dintr-un accident sau o depăşire deosebită, nu ştie niciodată poziţia în care iese o maşină de la boxe şi în general poziţia în care se află o maşină oricând (ceea ce i-ar putea comunica oricare spectator aflat în fotoliul de acasă, deoarece se afişează pe ecranul televizorului), acoperă de fiecare dată cu observaţiile sale plicticoase comunicările radio dintre piloţi şi echipele tehnice etc. Şi toate acestea pe mult mai mulţi bani decât i-ar trebui ca să-şi plătească abonamentul la TVR.