UN AN NOU FERICIT!

MAI MULT BĂTRÂN DECÂT ÎNŢELEPT

Dincolo de bizareria programării unui interviu cu un important om politic într-o zi de Crăciun, fiind vorba despre Crin Antonescu i-am urmărit, la Realitatea TV, cu foarte multă atenţie incredibil de puţinele vorbe cu care abia a apucat să străpungă, când şi când, într-o emisiune de o oră, logoreea mustrătoare a unui cunoscut analist Boda care, după ce o viaţă întreagă nu doar că s-a declarat de stânga, dar a şi ocupat diverse funcţii în regimurile Iliescu, în urmă cu puţin timp făcea aşa, ca un fel de pledoarie pro-monarhistă, iar acum a recunoscut că l-a votat la preşedinţie pe Crin, dovadă că omul cât trăieşte învaţă, iar unii chiar pot atinge la bătrâneţe înţelepciunea pe care alţii o au de tineri. Numai că nu e politicos să vorbeşti mai mult decât invitatul special (când oricum apari de zece ori mai des la televizor şi ai ocazia să-ţi debitezi inepţiile tot la două zile) nu a învăţat încă.

CRĂCIUN FERICIT!

OPOZIŢIA DE TREI PARALE

Nici nu terminasem bine de postat articolul de ieri, când scârba şi nepăsarea despre care vorbeam au făcut rocadă la vederea scorurilor zdrobitoare cu care treceau de comisiile parlamentare miniştrii guvernului Boc. După visul cu alianţa PSD-PD-L de anul trecut, lui Traian Băsescu pare-se că i s-a împlinit un altul, pe care până acum nici măcar n-a îndrăznit să-l mărturisească public: dispariţia opoziţiei!

Dacă n-aveam nicio îndoială că, în eterna lor spaimă faţă de anticipate, până şi parlamentarii liberali sau pesedişti care se arată cei mai viteji la televizor vor vota azi cu tot entuziasmul lor secret cu bile învestirea “noului” cabinet, speram că măcar în comisii vor face puţin pe leii. Constat însă că “responsabilitatea” nu le-a îngăduit “să lase ţara fără guvern într-o perioadă de… bla-bla…”. Abia aştept să-i văd dând replici tăioase şi sclipitoare lui Boc când s-o lăuda cu sprijinul fără precedent obţinut în Parlament de caricatura lui de guvern. Pe-ni-bil!

FĂRĂ COMENTARII

Poate să fie doar apropierea sărbătorilor, dar de câteva zile privesc la întâmplările de pe scena politică nici măcar cu scârbă, ci doar cu nepăsarea pe care până de curând o invidiam, deşi n-o prea înţelegeam, la mulţi dintre cei din jurul meu. În virtutea inerţiei, ţin în continuare televizorul deschis pe Realitatea sau pe Antena 3, dar cu excepţia momentelor în care câte un pedelist insuportabil de fericit şi de optimist în legătură cu competenţa noilor vechi miniştri şi în general cu viitorul portocaliu al patriei mă face să ciulesc o ureche şi în clipa următoare să schimb pe celălalt post, realizez că de fapt n-am ascultat nimic ore în şir. Prin urmare, nici de comentat nu prea mai am ce.

N-AM AVUT CU CINE…

Cu ocazia anunţării listei definitive a Guvernului Boc nu-ştiu-cât, iar mi-a făcut aseară morală un prieten că n-am votat cu Geoană în loc să stau acasă, şi că din cauza mea şi a altora ca mine am rămas pe cap cu Băsescul & Comp., când (şi aici cred că a citat din Ciutacu, deşi n-a menţionat) mai bună ar fi fost şi foca de la circ.

Adevărul e că mici remuşcări am şi eu, dar argumentul cu foca nu e unul solid. Vreau să spun că dacă în locul lui Geoană chiar ar fi candidat o focă, nici eu n-aş mai fi stat pe gânduri şi categoric aş fi votat-o!

O PROFUNDĂ ANALIZĂ A SITUAŢIEI DIN PSD DUPĂ PIERDEREA ALEGERILOR PREZIDENŢIALE

Motto sau Culmea lichelismului politic: “PSD ar trebui să participe la guvernare, fie şi cu un singur ministru; nu funcţiile ne interesează...” (Marian Sârbu, propus ca ministru al Muncii de Traian Băsescu)

Mă doare fix în (pro)fund de situaţia din PSD după pierderea alegerilor prezidenţiale!

CEA MAI BUNĂ SCUZĂ…

…Pentru liberali să nu intre la guvernare alături de PD-L: Emil Boc. Absolut beton!

Şi o nouă confirmare practică a înţelepciunii populare care spune că o nenorocire nu vine niciodată singură.

CU (O TOT MAI MARE) MÂHNIRE DESPRE LIBERALI

În calitatea mea de vechi simpatizant şi înrăit votant liberal, trăiesc, după vremurile tulburi de pe la mijlocul anilor 90, cele mai penibile momente. Atât de penibile, încât din străfundurile memoriei mi-au ieşit la iveală amintiri cu un Crin Antonescu mult mai tânăr decât acum, dar la fel de naiv, rătăcit şi atunci într-una din facţiunile liberale pe care nu le înţelegeam.

Ca să nu comit un articol interminabil şi plin de năduf, am să înşir doar câteva puncte pe care nu mă îndoiesc că un cititor isteţ le va putea pune cu uşurinţă în ordinea lor oarecum logică.

1. Sper că - fie şi din motive care-mi scapă deocamdată - liberalii doar se prefac a mai crede în posibilitatea ca Traian Băsescu să accepte o “majoritate” fără PD-L. Şi fără UDMR. Şi fără minorităţi. Şi fără independenţi. Şi care de fapt nici nu mai are cum să fie o majoritate.

2. Dacă pe undeva aş fi putut înţelege neintrarea la guvernare alături de PD-L, nu pricep în ruptul capului de ce liberalii ţin morţiş să intre în opoziţie cu bolovanul PSD agăţat prieteneşte de gât. Şi dacă, totuşi, chiar nu se putea şi nu se putea altfel, nu era măcar mai firesc să înceapă “negocierile” mai întâi cu pedeliştii, să anunţe eşecul lor - cauzat de aia, aia şi ticăloşia lui Băsescu - apoi să se întâlnească, eventual, şi cu pesediştii, pentru un fel de “coordonare a acţiunilor opoziţiei”?

3. Desigur, nu pentru susţinătorii săi tradiţionali (printre care încă mă număr), dar pentru ceilalţi care l-au votat nu există oare riscul să-şi închipuie că lui Crin “i s-a urcat la cap” şi vrea acum cu orice chip să devină prim-ministru? Dacă nu se poate cu PD-L, măcar cu PSD?

4. Liderii PNL chiar îşi închipuie că dacă nu ştiu cât la sută din votanţii liberali l-au preferat în turul doi pe Geoană lui Băsescu, acum sunt şi mari amatori de PSD?!

5. În general, o fi înţelept să te înfrăţeşti cu perdantul de vocaţie Geoană, într-un moment în care nici prin propriu-i partid nu prea mai dă nimeni doi bani pe el?

6. După ce în 1996 PNŢCD a obţinut un scor istoric, apreciat la vreo 25% în cadrul CDR, doar patru ani mai târziu dispărea practic din peisajul politic!

7. Sper din tot sufletul să mă înşel pe fond, sau să se întâmple ceva între timp, astfel încât la următoarele alegeri să nu fiu nevoit să scriu iarăşi cu mâhnire un articol în care să fac trimitere către acesta, în care tocmai îmi exprim temerea că, urmând linia actuală, 10% va fi un scor peste aşteptări pentru PNL.

CA-N FAMILIE

După un vot deschis, prin apel nominal, doar cu puţin mai nedemocratic decât în PCUS (dar, din câte înţeleg, perfect statutar, şi asta e cu adevărat înspăimântător!), vitejii din conducerea lărgită a PNL au înghiţit varianta impusă practic de intransigenţii din conducerea restrânsă, respectiv Crin Antonescu, de a se face că negociază intrarea la guvernare alături de pedelişti. Care pedelişti, la rândul lor, ca să fie siguri că nu riscă să împartă coliva (că deja tort sau caşcaval e prea mult spus) cu “partenerii liberali” s-au grăbit să-l anunţe pe Boc drept favorit la funcţia de premier.

Prin urmare, o bună bucată de vreme va trebui să văd iarăşi cum în dezbaterile televizate perechi bizare, gen Ludovic Orban-Liviu Dragnea, Varujan Vosganian-Dan Nica, Norica Nicolai-Victor Ponta, Mariana Câmpeanu-Marian Sârbu, Mihai Voicu-Ilie Sârbu etc. se înţeleg de minune, îşi continuă unul altuia ideea, se completează reciproc, exact ca membrii unei familii sudate. Filmul ăsta l-am mai văzut de două ori, la referendumul pentru demiterea lui Traian Băsescu şi în campania electorală abia încheiată, şi zău că nu mi-a plăcut deloc…

VOTANŢI DE ÎNALTĂ PERFORMANŢĂ

Nici măcar nu m-am obosit să verific dacă socoteala celor care au ajuns la concluzia că ritmul de votare în secţia specială de la Paris a fost de un cetăţean la 13 secunde, cu tot cu completarea declaraţiei pe proprie răspundere. Mi-a fost suficient să văd o altă mulţime de indivizi, în frunte cu Adriean Videanu, explicând cu cea mai mare seninătate că e foarte posibil; cică s-au făcut şi experienţe care s-o demonstreze.

Problema care însă cred că a scăpat din vedere experimentatorilor de felul ăsta este că nu-i vorba ca UN SINGUR om (tânăr şi bine antrenat) să poată vota în 13 secunde, ci 3700 (trei mii şapte sute) la FIECARE 13 secunde, timp de 14 ore încontinuu! Ca un exemplu oarecum edificator: dacă unuia singur din cei 3700 să spunem că i-ar fi scăpat pe jos paşaportul, sau s-ar fi îndreptat din neatenţie către o cabină deja ocupată, fiind nevoit apoi să schimbe puţin traseul, şi în loc de 13 secunde i-ar fi luat, par egzamplu, 22, următorul român-parizian cu sete de pus ştampila pe Băsescu ar fi trebuit s-o facă în doar… 4 secunde, altminteri ultimul de la coadă ar fi rămas cu buza umflată. Asta da performanţă!

CUM RĂMÂNE CU “PROCENTUL NESEMNIFICATIV”?

Nu ştiu de ce, dar acum, după încheierea alegerilor, când participarea a fost una record pentru ultimele tururi de scrutin, iar diferenţa dintre cei doi candidaţi este cam jumătate din numărul celor care au votat în străinătate, de pildă, sau din numărul voturilor nule, ori mai puţin de o zecime din numărul celor care au votat în secţiile speciale, nu mai aud pe nimeni, nici măcar pe Cristian Tudor Popescu să mai vorbească despre “teoria numerelor mari”, conform căreia dacă electoratul se prezintă masiv la urne orice încercare de fraudare e practic sortită eşecului, neputând să influenţeze rezultatul final decât “într-un procent nesemnificativ”. Poate pentru că nu e aşa şi, întâmplător, măcar aici, am avut dreptate mai degrabă eu.

DE LA ANTONESCU LA ANTONESCU

Cu dragoste şi regret o spun: decizia luată ieri de forurile de conducere ale PNL, de a refuza practic intrarea la guvernare alături de PD-L, ar putea însemna cu adevărat începutul sfârşitului pentru acest partid. Comparaţia cu ţărăniştii se face adesea, şi de multe ori forţat, dar părerea mea este că pe aceştia i-a pierdut tocmai încăpăţânarea lor prostească, deghizată în “consecvenţa” şi “intransigenţa” cu care au urmat un proiect politic greşit.

Cu un nemărturisit direct, dar vădit dispreţ (pe care i-l împărtăşesc de altfel pe deplin, dar eu îmi permit, fiindcă n-am fost, nu sunt şi foarte probabil nici nu voi fi vreodată politician) faţă de jumătate din electoratul ţării, care a votat, nu-i aşa?, un tiran cu care orice compromis este exclus, Crin Antonescu condamnă PNL la o opoziţie de cel puţin încă cinci ani (dacă nu cumva tiranul va deveni la un moment dat om de omenie) şi, ceea ce este mult mai grav, se răzbună nu pe sat, ci pe o ţară întreagă, lăsându-l pe Traian Băsescu singur la butoanele puterii, pe principiul “l-aţi votat, spălaţi-vă cu el pe cap”. Chestie care – desigur, cu enormele diferenţe de rigoare – îmi aminteşte de un alt Antonescu din istorie, care de dragul demnităţii proprii şi al cuvântului dat, a preferat să ducă ţara de râpă.

GREU DE DECIS

Mă întreba aseară un prieten cum m-aş simţi să-i văd într-un eventual guvern pe liberali alături de Berceanu, Videanu, Sulfina Barbu, sau chiar Raluca Turcan ori Elena Udrea. I-am răspuns că absolut îngrozitor, exact cum m-aş fi simţit să-i văd alături de Dan Nica, Marian/Ilie Sârbu, Ecaterina Andronescu sau chiar Adrian Năstase ori Marian Vanghelie (başca Ponta). Sincer vorbind, vremurile în care să stea singuri în Palatul Victoria sunt departe în trecut şi probabil şi mai departe în viitor.

Apropo de ce ar trebui să facă PNL în perioada următoare, cea mai năstruşnică variantă pe care am auzit-o, chiar de la oameni absolut respectabili, este aceea de a da numai sprijin parlamentar unui guvern PD-L. Cum ar veni, nici în car, nici în căruţă, spre bucuria pedeliştilor, care – după ce că ar împărţi ei între ei tot caşcavalul –, atunci când le va veni la socoteală vor explica ce guvern de dreapta au făcut dimpreună cu liberalii, iar în momentele-cheie îi vor găsi pe aceştia din urmă vinovaţi de toate nerealizările guvernării, acuzându-i că fac pe ascuns jocul opoziţiei pesediste. Grozavă afacere!


P.S. Decât să viseze la cai verzi pe pereţi şi la premier de-al lor desemnat de Traian Băsescu, liberalii s-ar gândi mai bine să pună condiţii mult mai importante pentru intrarea la guvernare, cum ar fi angajamentul “partenerilor” de a face uitate referendumul referitor la trecerea la parlament unicameral şi alte modificări aberante şi periculoase ale Constituţiei şi Legii electorale. Iar ca prim-ministru să găsească poate un independent (altul decât Johannis, care a avut grijă să se dea rănit primul, deşi tare bun ar fi fost acum), sau măcar un pedelist mai cu faţă umană.

O REGRETABILĂ DAR ONORABILĂ DEMISIE ŞI O STÂNJENITOARE DAR NECESARĂ INTRARE LA GUVERNARE

Privit prin prisma adversarilor săi din interior, acum, după eşec, întregul “Proiect Johannis” al lui Crin Antonescu nu poate părea decât ceva gen “târârea partidului într-o aventură păguboasă alături de PSD-ul lui Cutare, Cutare şi Vanghelie”. Nu din cauza acestei judecăţi, cu care personal nu sunt absolut deloc de acord, ci pentru că a apucat să promită că o va face dacă nu va izbândi în alegeri, iar altfel ar deveni un simplu politician ca toţi ceilalţi, domnul Antonescu ar cam trebui să-şi dea demisia din fruntea PNL.

Pe de altă parte, din punctul meu de vedere, oricât de proastă ar fi varianta intrării liberalilor la guvernare alături de PD-L şi deja tradiţionalii aliaţi maghiari ea este totuşi cea mai bună. Rămânerea în opoziţie împreună cu PSD ar fi catastrofală: pe lângă inerentele confuzii între “opoziţia de dreapta” şi “opoziţia de stânga”, ea ar însemna practic dezagregarea partidului prin migrarea parlamentarilor, primarilor etc. către PD-L. Chiar dacă o coaliţie cu democraţii pare multora un fel de anexare, şansele PNL de a-şi păstra nu doar identitatea ci şi oamenii sunt mult mai mari, indiferent de atacurile venite dinspre “aliaţi”. Asta ca să nu mai spun că de la guvernare se poate ieşi în orice moment; de intrat e mai greu! Din păcate, acesta ar fi al doilea motiv serios pentru ca domnul Antonescu să demisioneze, de vreme ce aproape s-a jurat că nu va mai colabora vreodată cu Traian Băsescu şi partidul lui.

CEAUŞESCU TRĂIEŞTE!

Cu singura diferenţă că atunci am ieşit pe străzi iar acum nu mi-am mişcat fundul nici măcar până la secţia de votare, noaptea trecută m-am simţit exact ca-n timpul Revoluţiei, imediat după execuţia lui Ceauşescu, când încă nu-mi venea să cred că s-a terminat şi tot aşteptam să se anunţe că dictatorul e de fapt bine mersi în viaţă şi a revenit în funcţie.

Iar azi-dimineaţă când m-am trezit… Ceauşescu chiar trăia!

REZULTATE ALEGERI PREZIDENŢIALE 2009 (PRONOSTIC)

Prezenţa la urne: 46%

Mircea Geoană: 54,3%
Traian Băsescu: 45,7%

ÎMI PARE RĂU, CRIN...

...Dar tot nu pot să-l votez pe Geoană, oricât am încercat să mă conving şi să mă las convins. Prea a avut dreptate Iliescu atunci când l-a caracterizat într-un singur cuvânt! O să stau frumuşel acasă şi, aşa cum am mai spus, o să-i ţin totuşi pumnii, meditând în continuare la cum le-am trăit eu în campania asta electorală pe toate cele de neînţeles la alţii până acum, inclusiv să fiu influenţat aproape decisiv în luarea hotărârii finale de confruntarea televizată dintre candidaţi.

Ar mai fi doar o mică speranţă să-mi schimb încă o dată decizia fermă: să văd astăzi, în ultima zi de campanie, haita portocalie invadând televizoarele ca să ne spună, de pildă, iarăşi, în mod absurd, cum a fost trucat grosolan un filmuleţ în care Băsescu ar lovi un copil pe care se jură numai că nu l-a răpus “cu pumnul în faţă”, admiţând implicit că victima, episodul şi lovitura, poate cu dosul palmei în bărbie, au existat!

IARNĂ ŞI ISTORIE

Din motive de improbabile ieşiri la iarbă verde (cu toată încălzirea asta globală cu tot) şi focuri de artificii sub clar de lună, nici eu nu sunt foarte încântat că Ziua Naţională a României se nimereşte în plin sezon rece. Dar de aici şi până la a mă răţoi la bieţii înaintaşi că nu şi-au găsit o perioadă mai propice pentru înfăptuirea celui mai important deziderat din istoria neamului e o cale uriaşă, străbătută într-o clipită de un fost jalnic ministru de externe şi actual cam la fel profesor de... istorie, care într-o juma’ de ceas de elucubrat la televizor a repetat gogomănia de vreo trei ori, aducând ca argument suprem în condamnarea unei asemenea nedreptăţi făcute contemporanilor faptul că suntem singura ţară latină cu ziua naţională stabilită iarna! Aşa, hodoronc-tronc. Ai dracu’ nemţi!

PAUZA DE VOMĂ

Azi n-am chef de scris, aşa că mă voi rezuma doar să vomit, după ce tocmai l-am auzit iarăşi pe Traian Băsescu erijându-se în protectorul spiritual al revoluţionarilor din 1989 şi al “golanilor” de odinioară din Piaţa Universităţii. Mersi tataie, cântă la altă masă! Nici nu merită să dezvolt.

A VOTA SAU A NU VOTA

După toate cele întâmplate în ultimele zile (nu atât apariţia filmuleţului, pe care îl consider în continuare numai bun să-i influenţeze decisiv pe tolomacii care încă nu aflaseră pe ce lume sunt, cât felul dincolo de orice limite atinse până acum în care camarila lui Traian Băsescu ne tratează de cretini, încercând să ne convingă că ceea ce vedem cu ochii noştri nu există) m-am hotărât să ţin cu Geoană. Nu să-l votez, dar măcar să-i ţin pumnii pe 6 decembrie şi să nu încerc să descurajez în niciun fel pe cei care au de gând să-l voteze, ba poate chiar să-i îndemn să o facă. Eu încă nu mă simt în stare, deşi nu exclud ipoteza de a mă decide fie şi în ziua alegerilor, cu o oră înainte de închiderea urnelor, ceea ce ar fi un gest pe care până acum nu prea reuşeam să-l înţeleg la alţii. Oricum, promit să vă ţin la curent cu prefacerile profunde prin care trec...