UN CONCURS TRUCAT, O CURSĂ INTERESANTĂ ŞI UN TIP, ALTMINTERI SIMPATIC, PE CARE L-A MÂNCAT ÎN FUND

Weekendul acesta, printre multe alte lucruri, care nu m-au interesat, s-a întâmplat un concurs Eurovision la care România a obţinut un nesperat şi nu tocmai pe deplin meritat loc trei, în condiţiile în care au fost totuşi cel puţin zece piese mai bune decât a noastră, începând cu ale Turciei (locul doi) şi Danemarcei (locul patru), printre care însă categoric nu s-a numărat şi a Germaniei, ţară care ar fi putut avea bruma de bun-simţ să trimită măcar o melodie banală, mediocră, în locul uneia catastrofale, dacă tot ştia că lucrurile fuseseră aranjate în aşa fel încât să câştige anul acesta, şi Marele Premiu al Turciei la Formula 1, cursă în care campionul mondial en titre, altfel simpaticul britanic Jenson Button, a ţinut morţiş să demonstreze cine este pilotul numărul 1 în cadrul echipei McLaren, şi a şi reuşit să lămurească, fără putinţă de tăgadă, pe oricine se pricepe cât de cât, că acesta este coechipierul său Lewis Hamilton, în spatele căruia a rulat cea mai mare parte a timpului şi, pentru binele său, ar fi trebuit să rămână liniştit până la final, păstrând distanţa aceea minimă care are menirea de a le transmite spectatorilor impresia (în cazul acesta falsă) că dacă ar dori, şi dacă nu l-ar împiedica ordinele de echipă, ar putea depăşi oricând, în loc să şi treacă efectiv la fapte, surprinzându-l iniţial pe Hamilton, care probabil gândea şi el ca mai sus, şi reuşind chiar să ajungă în faţă, preţ de un viraj, adică exact până în clipa în care Lewis, văzând că nu e de glumit, a forţat numai un picuţ, cât să revină pe prima poziţie şi să câştige apoi lejer.

UN FEL DE PARADOX ŞI O CHESTIE FĂRĂ NICIO LEGĂTURĂ

Deşi îmi menţin părerea că anul acesta, la Eurovision, România se prezintă cu o piesă foarte proastă, pot spune cu mâna pe inimă că reprezentanţii noştri au obţinut o calificare pe deplin meritată în finala competiţiei. Cum aşa? Simplu: covârşitoarea majoritate a celorlalte piese sunt şi mai proaste! Succes în continuare!

Şi iată şi chestia fără nicio legătură cu cele de mai sus:

ERO…RILE NEAMULUI

Atât din nenumăratele apariţii televizate din ultima vreme ale lui Traian Băsescu – într-atât de asemănătoare între ele încât uneori am avut senzaţia că urmăresc nişte reluări –, cât şi din cele ale unor miniştri precum Elena Udrea sau Sebastian Vlădescu s-a desprins cu certitudine un lucru, şi anume că, indiferent nu dacă, ci cât de mult fură aceşti oameni, există cu ei o problemă încă şi mai gravă, de natură patologică, tratabilă, poate, la un celebru spital bucureştean Nr. 9, cu toţii imaginându-şi că sunt nişte personaje providenţiale, venite pe lume special pentru a scoate România dintr-o criză care şi dacă n-ar fi fost în mod normal atât de profundă, au avut ei grijă să o adâncească pentru a-şi deschide un front de lucru suficient de larg cât să se propulseze, la o adică, direct în Cartea de Aur a eroilor neamului, înscrişi cu litere de-o şchioapă alături de Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul, dar mai probabil Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu.

Traian Băsescu cel puţin, după ce ani de zile a suferit amarnic fiindcă soarta-i potrivnică l-a hărăzit preşedinte într-o perioadă istorică liniştită şi relativ prosperă, pe care a căutat cu osârdie să o dinamiteze pentru a-şi putea demonstra aptitudinile de mare “jucător” şi a se ridica astfel în ochii porimii şi morărimii, într-un cuvânt prostimii, la nivelul predecesorilor săi Emil Constantinescu şi Ion Iliescu, sortiţi să conducă, mai bine sau, respectiv, mai foarte prost, în vremuri agitate, îşi vede acum, în sfârşit, visul lui şi coşmarul nostru cu ochii.

JAF CA-N VREMURILE BUNE

Întregul discurs de ieri, de la Realitatea TV, al Elenei Udrea a fost străbătut ca de un fir portocaliu de ideea fixă că actualii guvernanţi n-au înţeles decât acum, în al doişpelea ceas după îngropăciune, cât de adâncă este criza economică în care ne-au aruncat, afirmaţie încărcată de sinceritate, zic eu, deoarece, pe de-o parte, denotă monumentala lor incompetenţă, iar pe de alta, explică nonşalanţa cu care au continuat să fure pe rupte, exact ca într-o perioadă de dezvoltare economică cel puţin normală.

TOT CU EI

Nu doar pentru că românii sunt un popor de oameni paşnici, ospitalieri şi cam tonţi, iar pedeliştii un neam de politicieni dibaci, în felul lor, şi complet lipsiţi de scrupule, dar în principal de-aia, temerile celor care anticipează că în 2012 aceştia din urmă nu vor mai avea nicio şansă de a obţine un rezultat electoral rezonabil, ca să nu mai spun ale celor care le prevăd soarta ţărăniştilor, mi se par exagerate, fiindcă am convingerea că se vor găsi destui dobitoci – chiar printre bugetarii care vor strânge acum cureaua cu un sfert de tură sau printre pensionarii care vor izbuti să supravieţuiască până atunci cu pensiile ciuntite – care să pună botul la anunţul unei subite şi spectaculoase reveniri economice, fix cu câteva săptămâni înainte de alegeri, revenire care să permită chipurile mărirea salariilor cu 25% şi a pensiilor cu 15%!

RĂZBOI CIVIL

PUPINCURISTUL, CELĂLALT MISTREŢ ŞI NORUL DE LĂCUSTE

Ieri, cu prilejul demonstraţiei din Piaţa Victoriei, în timp ce, din fericire pentru el, atenţia mulţimii era îndreptată către alt mistreţ, pe numele lui aproape omenesc “Hoară”, scăpat până la urmă mai ieftin decât ar fi meritat, Robert Turcescu a profitat de ocazie ca să mai ia o poate ultimă gură zdravănă de căcat în calitate de tonomat de bine în slujba mogulului feneist înainte să se facă bugetar sadea, pe banii noştri cum ar veni, ca mare mahăr în TVR, unde va avea şansa unică de a se solidariza cu mult iubitu-i conducător, cedând cu bucurie nemăsurată sfertul de salariu care altora li se ia cu japca. De data asta, pentru variaţie, şi ca să se pună preventiv la adăpost de iubirea poporului, jurnalistul i-a pupat discret în cur pe toţi cei – după unele estimări cam optimiste – 60.000 de manifestanţi, explicând că nu e vina lor pentru faptul că au ajuns la salarii “fabuloase” (fix aşa s-a exprimat), de şapte, poate chiar opt sute de lei pe lună, adică aproape 200 de euro, nesimţiţii!, mult peste cât ar permite economia, şi care trebuie acum tăiate, ci a guvernanţilor, evident liberali, care li le-au dat pe nemeritate.

În acest punct al intervenţiei sale televizate, mie mi-au trecut prin minte două gânduri, şi anume, primul, că nici măcar pe vremea guvernului Tăriceanu salariile nu se măreau aşa, din senin, ci tot în urma unor proteste, poate de mai mică amploare, dar justificate în fond, câtă vreme economia creştea cu 7-8%, iar inflaţia bătea şi ea tot pe-acolo, aşa încât “vina” e, totuşi, cumva şi a sindicaliştilor, iar al doilea, că, pe o logică simplă, preocupaţi cum erau de meschine interese de partid, transpuse în pomenile electorale cu care au aruncat în oameni de le-au făcut salariile şi pensiile astea, nu-i aşa?, astronomice, ai zice că măcar ticăloşilor de liberali populişti nu prea le-a mai rămas ce să fure chiar dacă ar fi vrut, pe când nesătuii ăştia portocalii, după ce au ras tot, mai ceva ca un nor de lăcuste flămânde, au ajuns acum la fundul sacului şi poftesc până şi la pensiile bătrânilor şi alocaţiile copiilor!

CONFESIUNILE UNUI MINISTRU

Aseară, într-o emisiune la Realitatea TV, ministrul Finanţelor, Sebastian Vlădescu, a recunoscut, în sfârşit sincer, de ce s-a ajuns în situaţia actuală, desigur nu chiar cu aceste cuvinte: “pentru că am fost nişte tâmpiţi incompetenţi, care atunci când, cu capetele noastre pătrate, ne-am apucat să întocmim bugetul pentru anul acesta, am făcut nişte calcule aberante, bazate pe previziuni fanteziste, cum că economia va avea, hodoronc-tronc, o oarecare creştere, în ciuda faptului că n-am luat nicio măsură în acest sens, ba mai degrabă dimpotrivă, astfel încât, tot cu capetele noastre pătrate, am estimat că vom avea nişte încasări fabuloase, în paralel cu nişte cheltuieli reduse pe care le-am depăşit deja cu procente inimaginabile, de proşti şi ticăloşi ce suntem, ca să umflăm buzunarele noastre şi pe-ale apropiaţilor noştri, iar acum, ca pedeapsă pentru cât aţi fost şi voi de tembeli că ne-aţi votat, vă tăiem de nu vă vedeţi din pensii şi salarii şi punem taxe şi impozite pe ce nici cu gândul nu gândeaţi că se poate pune vreodată, ca să nu trebuiască să furăm noi mai puţin, sau să ne dăm afară rubedeniile angajate prin ministere, fiindcă astea sunt doar mizilicuri, orice funcţionar de-ăsta pilos concediat neînsemnând, de pildă, decât economia care s-ar obţine din tăierea pensiilor a vreo sută de babe şi moşnegi, sau din reducerea alocaţiilor a vreo mie de prichindei, fir-aţi voi ai dracului!”.

TEORIA RELATIVITĂŢII ÎN ECONOMIE

Auzind eu din gura unora şi altora care apar pe la televizor că ar exista, chiar prin Europa, ţări (deşi s-ar putea să fi fost vorba despre una singură, parcă baltică, dată însă ca exemplu de mai multe ori) care după ce au avut scăderi economice record, de aproape 20%, au început, încet-încet, să-şi revină, chipurile în urma aplicării unor măsuri similare celor propuse de Băsescu şi guvernuboc, m-am gândit că metoda cea mai sigură pentru a ieşi şi noi oficial din recesiune ar fi să implementăm orice fel de măsuri, cu condiţia să fie cât mai stupide (un început timid s-a făcut deja, dar eu sugerez să se meargă şi mai departe, cu tăieri de salarii şi pensii de peste 50%, în paralel cu creşteri spectaculoase, mult peste cele vehiculate în presă, de taxe şi impozite), astfel încât, după câteva luni poate ceva mai dificile, în care economia să scadă, ştiu şi eu?... de ce nu cu 30-40%?!, anul următor, cu excepţia cazului în care peste România ar cădea, Doamne fereşte!, bomba atomică, relaxându-le doar o idee, să nu avem cum să nu înregistrăm măcar un ritm de creştere uşoară, de 0,2-0,3%, pe care, dacă l-am păstra decenii de-a rândul, am putea ajunge, cândva, la nivelul din, să zicem, 1997.

SETEA ŞI FOAMEA

Se poate să fie numai pentru că în România de azi setea de cultură e întrecută de foamea propriu-zisă, ori dintr-o bizară nevoie de socializare cu orice chip, dar mie tot mi se pare de neînţeles, ca să nu spun de-a dreptul absurd, cum la fiecare manifestare de genul “Nopţii Muzeelor” oameni care altfel trec zilnic de câte două-trei ori pe lângă o astfel de instituţie fără s-o bage în seamă când nu e nimeni preferă să se calce în picioare pentru a o vizita stând la coadă ca la Vatican în plin sezon.

Nu că alţii ar fi cu mult mai breji, fiindcă pe undeva chestia asta îmi aminteşte de o scenă petrecută în Barcelona, când cohorte întregi de turişti asiatici rămâneau literalmente cu gurile căscate, iar după un moment de profundă chibzuinţă făceau stânga-mprejur şi o luau aproape la fugă din pragul unei impozante catedrale (ce e drept, alta decât Sagrada Familia), aflând că trebuie să scoată din portofelele cărate juma de glob pământesc împovărătoarea sumă de 4 euro.

APROAPE LINIŞTE

COMUNIŞTII MAI LIPSEAU!

În noianul de veşti proaste venite dinspre guvernanţi, iată în sfârşit şi una foarte proastă dinspre opoziţie: a reapărut Partidul Comunist! Deocamdată, la derută, numele său de scenă politică este PSD. (Cine nu înţelege despre ce vorbesc, dar e curios şi are multă răbdare, să se uite aici.) Şi eu care acu’ vreo două zile tocmai îi spuneam unui prieten că, dacă printr-un sinistru concurs de împrejurări ar trebui să aleg azi-mâine doar între pesedişti şi pedelişti, i-aş prefera pe primii! Mi-a şi trecut! Tot statul acasă ar fi cel mai sănătos.

DINTRE SUTE DE MOTIVE…

Pentru orice om cu un dram de creier rămas la locul lui şi relativ funcţional, nici n-ar mai trebui subliniat, şi cu atât mai puţin explicat că, dacă din urmă cu numai trei-patru luni, când guvernanţii portocalii se întreceau în a ne da asigurări că nu există nicio problemă cu plata integrală a pensiilor şi salariilor ori, şi mai şi, că întreaga economie e pe cale să iasă din recesiune, şi până astăzi, când sunt impuse măsuri de austeritate fără precedent, ar fi putut interveni absolut orice, de la valurile succesive doi, trei… şapte ale crizei mondiale, până la alinierea nefastă a planetelor, un singur lucru nu putea apărea subit, brusc, dintr-o dată şi pe neaşteptate: cheltuielile oricât de “nesăbuite” ale Guvernului Tăriceanu din 2007 şi 2008! Pentru toţi ceilalţi însă, se pare că trebuie.

UN FMI FOARTE ROMÂNESC

Dacă de la guvernuboc n-am avut niciodată vreo pretenţie, m-am convins ieri definitiv că şi domnul Jeffrey Franks, şeful delegaţiei FMI, gândeşte ca şi cum chiar ar suferi de boala pe care fizionomia sa pare să o trădeze. Mi se pare inadmisibil ca la un an şi ceva de când Fondul numai că nu ne-a îndesat pe gât minunatul împrumut de 20 de miliarde de euro să constate subit că toate problemele României se trag de la cheltuielile excesive… din perioada 2006-2008!

Păi, din două una: ori indivizii ăştia de la FMI sunt atât de incompetenţi încât au azvârlit o căruţă de bani fără să ştie ce se întâmplase în perioada respectivă; ori au ştiut, au acceptat situaţia, eventual au şi impus nişte condiţii, pe care însă guvernuboc nu a vrut sau nu a fost în stare să le respecte, şi atunci aceiaşi indivizi de la FMI nu fac decât să mănânce căcat în cel mai pur stil românesc, aruncând şi ei vina pe “greaua moştenire”.

MAI RĂU NU SE POATE!

Principala idee fixă exprimată zilele astea de pupincuriştii băsişti este că înlocuirea actualului regim portocaliu nu ar avea niciun rost, de vreme ce toate partidele politice au trecut deja pe la guvernare şi s-au dovedit la fel de corupte, aservite propriei clientele şi aşa mai departe, conform zicalei populare “toţi au furat”, scăpând însă din vedere amănuntul că, fie şi dintr-un simplu hazard, s-a întâmplat ca guvernele “celorlalţi”, în special cel liberal, să fi făcut toate malversaţiunile de care sunt acuzate, pe drept sau pe nedrept, în perioade poate nu neapărat de înflorire economică, dar cu siguranţă nici de profundă criză, inclusiv mondială, existând aşadar o cât de mică nădejde că liberalii şi chiar pesediştii s-ar putea dovedi o lecuţă mai responsabili măcar într-un moment ca acesta. Aşa că, de ce n-am încerca? Oricum, mai rău de atât nu se poate!

ZIUA JUDECĂŢII DE APOI

Din toată nebunia declanşată ieri pe televizoare o dată cu ieşirea cucului din ceasul Palatului Cotroceni să ne spună cât de bine vom trăi de-acum încolo, am reţinut două momente, zic eu definitorii pentru halul în care suntem:

1. Cel în care Băsescu însuşi, pregătindu-se să anunţe cele mai crâncene măsuri de austeritate din ultimii sigur zece, dacă nu douăzeci de ani, nu s-a putut abţine să nu repete minciuna sa sfruntată favorită, şi anume că întrevede semnele unei reveniri economice, dar mai aşteaptă rezultatele pe trimestrul al doilea (care – ar trebui să-i spună vreun consilier mai în toate minţile – nu e nici la jumătate!).

2. Cel în care madam Tatoiu a dat cea mai fără de cusur şi mai inatacabilă explicaţie a iubirii necondiţionate pe care i-o poartă băsiştii pupincurişti idolului lor, spunând că ne-ar fi fost mult mai rău dacă preşedinte ar fi ieşit Geoană. Oamenii aceştia sunt cu adevărat fascinanţi: dacă ar muri, la propriu, eventual de foame, astăzi din cauza lui Băsescu, ar face-o cu zâmbetele pe feţe, convinşi că ar fi murit deja de ieri dacă ar fi ajuns preşedinte Geoană!

Dar va veni şi:

NU TRAGEŢI ÎN COTĂ! E UNICĂ!

Tot cetăţeni de genul celor despre care vorbeam ieri, dar încă şi mai numeroşi, cu aceiaşi pesedişti în frunte, au găsit momentul să decreteze “falimentul” cotei unice, şi să propovăduiască reintroducerea impozitării progresive, convinşi în tembelismul lor că, mai ales acum, în plină criză economică, ţara geme de afaceri prospere şi de oameni cu venituri “nesimţite”, care pe principiul “mai bine vă ia statul banii, ca să nu vi-i fure alţii” sunt tocmai buni de muls pentru creşterea veniturilor bugetare, de parcă dacă banii aceia, care de fapt deocamdată nici nu prea mai există, ar rămâne în posesia celor care au fost în stare să-i facă nu s-ar întoarce, fie în consumul purtător de TVA şi deci tot de venituri ale statului, plus alimentarea profiturilor (impozabile şi ele) producătorilor şi comercianţilor, fie, reinvestiţi, direct în dezvoltarea afacerii care i-a generat, fie, în cel mai rău caz, sub formă de economii, în băncile furnizoare de credite, că doar nu e nimeni nebun să şi-i îngroape în grădină, pe când, altminteri, dacă ideile stângiste vor birui, toate afacerile care încă mai supravieţuiesc vor sucomba şi ele cât de curând sau se vor muta vizavi, pe sistemul “dincolo era mai ieftin”, peste mare în Georgia, cum ne tot “ameninţă” Dinu Patriciu, ori doar peste Dunăre, în Bulgaria, ceea ce, în paranteză fie spus, referitor, de pildă, la firma Nokia, al cărei fan eram până când am început să văd pe toate ambalajele înfricoşătorul “made in România” (fostul “made in Germany”, presupun), personal nici nu m-ar deranja prea tare. Deşi nu cred, sper că am fost limpede.

ECHIPA GROAZEI: BĂSESCU-BOC

Este absolut uluitor cum apar în continuare în spaţiul public tot felul de cetăţeni, de la lideri de sindicat şi politicieni din păcate de toate culorile, chiar dacă în special pesedişti (că pedeliştii deocamdată ne scutesc de prezenţa lor), până la mari doctori în economie care vorbesc despre creşterea TVA-ului ca şi cum ar fi doar o “ultimă măsură”, “disperată”, ce e drept “simplistă” şi “la îndemână”, care va arunca asupra oamenilor de rând povara incapacităţii actualilor guvernanţi de a găsi soluţii mai înţelepte, dacă nu pentru a scoate ţara din c…riză, măcar pentru a nu o afunda şi mai adânc, lăsând însă a se înţelege că, dureroasă cum e, va avea totuşi efectul scontat, mărind veniturile bugetare, când pentru orice om cu mintea întreagă ar trebui să fie limpede o dată pentru totdeauna că singura consecinţă concretă va fi scăderea nivelului de trai al fiecărui individ, care, confruntat cu valul creşterilor de preţuri, va opta, de pildă, pentru un abonament mai ieftin la televiziunea prin cablu (eu renunţ la HBO care şi aşa e o porcărie), îşi va trece telefonul mobil pe cartelă, nu-şi va mai schimba pantofii decât când îi vor ieşi degetele prin ei, iar pantalonii când i se va vedea curul, va bea apă de la robinet în loc de cea minerală sau suc etc., astfel încât, în imbecilitatea lui, statul va colecta un TVA mărit de la mai puţine produse şi servicii comercializate, obţinând cel mult aceleaşi venituri. Asta ca să nu mai vorbim de alte efecte negative asupra producţiei, vânzărilor şi în consecinţă şomajului. Prin urmare, un sacrificiu complet inutil, ba chiar dăunător. E ca şi cum, pentru a scăpa de cangrena care ameninţă să i se răspândească în tot corpul, un pacient ar fi nevoit să accepte într-un târziu să i se taie piciorul, numai că o echipă de doctori ai groazei (gen Băsescu-Boc, asistaţi de FMI), care n-au fost în stare să-i administreze un tratament adecvat, i l-ar mai şi tăia pe cel sănătos, singurul rezultat fiind că pacientul va muri mai repede şi în chinuri mai mari.

AŞA ŢARĂ, AŞA JAFURI

Poate doar fiindcă – aşa cum îmi spunea, lăsând să se înţeleagă că ar fi ceva nasol, un fost prieten foarte bun, retrogradat, desigur, între timp la statutul de “amic” – am o gândire uşor divergentă, manifestată printre altele în prostul obicei de a face comparaţii între lucruri de necomparat şi asociaţii de idei dintre cele mai bizare, de câte ori are loc câte un jaf la o bancă, precum cel de ieri, executat cu mult profesionalism, într-un timp record, fie şi cu o şurubelniţă drept armă, fentând camerele de supraveghere şi umplând Poliţia de ridicol numai pentru a se sustrage, în cazurile grave, câteva mii de lei, cu care infractorul deosebit de periculos (vorba altcuiva) abia dacă şi-ar putea aranja nu o viaţă lipsită de griji în Honolulu sau pe Coasta de Azur, ca personajele din filmele de acţiune, ci doar un binemeritat concediu de câteva zile în Bulgaria, îmi vine în minte bancul acela cu cetăţeanul român care, observând un deltaplan izbindu-se de un bloc ceauşist încă nereabilitat termic, îşi şopteşte cu amărăciune în barbă: ţară de căcat, atentate de căcat!

PE TERMEN CÂT MAI LUNG!

De câteva zile, îngrijorat ca nu cumva să-mi fie răpită şi bruma, dacă nu neapărat de plăcere, măcar interes cu care încă mai urmăresc, şi-aşa pe sărite, dezbaterile politice televizate, am început să mă întreb dacă n-ar fi posibil ca, după ce pedeliştilor le va trece moftul acesta cu boicotarea principalelor posturi de ştiri, să vină rândul acestora din urmă să răspundă cu aceeaşi monedă, boicotând apariţiile portocaliilor. Că tare bine e fără ei!