CÂTEVA EXPLICAŢII

Deoarece ieri am scris un amplu material pe teme oarecum sportive, nu am apucat să vorbesc despre ediţia Târgului de carte “Bookfest” încheiată duminică.

Un alt motiv pentru care nu am făcut-o, coincizând în mare măsură cu acela pentru care nu o voi face nici astăzi, în ciuda faptului că nu mai scriu niciun amplu material pe teme oarecum sportive, este că, pentru prima oară după foarte mulţi ani, nu am călcat pe la ediţia Târgului de carte “Bookfest” încheiată duminică, astfel încât habar n-am ce s-a întâmplat acolo, în afară de faptul că, aşa cum citeam undeva azi-dimineaţă, vânzările au fost simţitor mai scăzute decât în anii trecuţi. Q.E.D.

CA LA (MARELE) CIRC

Aşa cum mi se întâmplă de obicei, pe sistemul “una călduţă, două gheaţă”, după vestea bună (cel puţin pentru mine, că doar n-o să trâmbiţez pe blogul meu veştile bune ale altora!) anunţată vineri, în weekend au urmat umilirea – altminteri, la drept vorbind, absolut previzibilă – lui Manchester United de către Barcelona, din finala Ligii Campionilor la fotbal (cu multă baftă pentru englezi, doar 3-1!), şi rezultatul jalnic al echipei McLaren în Formula 1, asupra căruia am să insist puţin.

Nu mai departe de lunea trecută, vorbeam despre felul, inexplicabil pentru mine, în care se moşmondesc, şi au făcut-o dintotdeauna, sau măcar de când urmăresc eu competiţia, mecanicii echipei la schimbarea pneurilor, şi asta nu numai în comparaţie cu, cel puţin teoretic, austriecii de la Red Bull, care să zicem că sunt un fel de nemţi, dar şi cu italienii de la Ferrari, care – nu-i aşa? – sunt un fel de români! Şi mai enervant este că, tot de când îi ştiu eu, responsabilii de acolo n-au fost în stare nu doar să se ridice la înălţimea rivalilor, oricare ar fi fost ei la un moment sau altul, în privinţa strategiilor de cursă, dar nici măcar să bage la cap câteva elemente de bază, aflate la mintea cocoşului, cum ar fi, de pildă, ca în calificări să nu lase niciodată SINGURA ieşire a unui pilot pentru ultimele secunde (şi cu atât mai puţin în Monaco, unde probabilitatea de a se petrece un incident grav, care să încurce toate socotelile, e întotdeauna mai mare decât aceea de a NU se petrece) sau ca în cursă, atunci când propriul pilot este evident mai rapid decât cel din faţă, să nu-l cheme la boxe în acelaşi timp cu acesta, ci să-l mai ţină măcar un tur-două, astfel încât, având cale liberă, să profite pentru a se distanţa şi a reveni înaintea adversarului după propria intrare (cred că Michael Schumacher a obţinut în felul ăsta, la Ferrari, jumătate din victoriile sale!). În plus, nu ştiu cum naiba se întâmplă, dar dacă Lewis Hamilton şi Jenson Button fac trei opriri la boxe, principalii lor adversari cu siguranţă vor face maximum două; dacă ei fac două, ceilalţi vor face una ş.a.m.d.

În încheiere, pentru că tot i-am nominalizat pe cei doi piloţi, aş remarca o dată în plus uriaşa diferenţă de… stofă dintre ei: în timp ce, ieri, Hamilton s-a bătut efectiv ca un leu, uneori poate mai agresiv decât s-ar fi cuvenit (sigur nu şi-a făcut prieteni noi, reuşind să-i scoată de pe circuit atât pe Massa, cât şi pe Maldonado!), inclusiv cu maşina serios avariată, reuşind până la urmă, în ciuda penalizărilor şi a ghinioanelor, să termine pe locul şase după ce a plecat de pe nouă, Button (altminteri un tip teribil de simpatic, amabil, zâmbitor, fair-play etc.) afişa la sfârşitul cursei o faţă mai fericită decât a învingătorului Vettel (care pe undeva mi s-a părut uşor jenat, ceea ce nu neapărat că mi-a sporit doza de simpatie pentru el, dar mi-a micşorat-o un piculeţ pe cea de antipatie), deşi a terminat al treilea plecând de pe prima linie a grilei de start, iar în final, când ar fi avut o bună şansă de a se bate la victorie, fiind mult mai rapid decât cei doi din faţă, a fost oprit de incidentul care a prilejuit intrarea safety car-ului şi întreruperea cursei preţ de minute bune, ceea ce a însemnat practic încheierea ei prematură. În locul lui, până şi eu aş fi fost măcar mâhnit, dacă nu nervos!

DIN NOU ÎN FINALĂ!

Lucru de mare mirare, pentru al doilea an consecutiv (şi totodată al doilea de când am posibilitatea să urmăresc live competiţia!), în finala Cupei Stanley ajunge una dintre echipele mele preferate. Dacă anul trecut a fost Philadelphia Flyers, favorita mea americană, acum este Vancouver Canucks, cam a treia favorită canadiană, după Calgary Flames şi Montreal Canadiens.

După ce au trecut greu în primul tur din play-offs de deţinătoarea trofeului, Chicago Blackhawks, iar în al doilea de Nashville Predators, miercuri i-au eliminat pe San Jose Sharks, câştigând cu 3-2 (iar seria cu 4-1), în urma unei partide dramatice, în care canadienii au egalat cu 14 secunde înainte de final, împingând-o în prelungiri, unde, abia la jumătatea celei de-a doua reprize au înscris golul victoriei, unul destul de bizar, după cum se poate vedea, autorul lui, Kevin Bieksa, fiind la un moment dat singurul jucător de pe gheaţă care ştia unde se află pucul! Săptămâna viitoare începe ultimul act, împotriva învingătoarei dintre Boston Bruins şi Tampa Bay Lightning, care au ajuns în meciul decisiv al finalei Conferinţei de Est. Baftă!

TEORIA RELATIVITĂŢII ÎN ECONOMIE (II)

Nu mai departe de alaltăieri, vorbeam cu doi amici, oricum cam nesăbuiţi sau măcar pripiţi, care îmi spuneau că, după ce în urmă cu doi ani au fost nevoiţi să-şi suspende firmele din cauza introducerii impozitului minim, au de gând să şi le reactiveze, de vreme ce măsura a fost abrogată.

Dincolo de faptul că eu unul i-am sfătuit insistent să mai aibă răbdare, fiindcă în actualul regim n-aduce mandatul ce aduce clipa, aşa că n-aş băga mâna nici în apă că nu se schimbă iarăşi regulile (bineînţeles în rău!) înainte să încheiem noi discuţia, îmi şi imaginam cum azi-mâine o să apară Emil Boc lăudându-se în vreo conferinţă de presă cu numărul de firme “noi” apărute în ultimele luni graţie înţeleptei lui ocârmuiri (de parcă nu tot sub ea s-ar fi închis vreo 200.000 dintre ele!), aşa cum face deja în chestiunea contractelor de muncă, de pildă, pe care, după mintea lui odihnită, le-ar fi adus noul Cod al Muncii. Sau cum se laudă cu creşterea economică firavă, de 0,6% pe un trimestru, după doi ani de prăbuşire cu 7-8% care i se datorează cel puţin în aceeaşi măsură. Adică aproape taman cum anticipam aici!

MAREA RĂSUCEALĂ

În 2007, în preajma referendumului pentru demiterea preşedintelui, dar până ca liberalii, sprijiniţi de pesedişti, să schimbe legea, strict la acest capitol, în sensul validării lui indiferent de rata de participare, reflectam, împreună cu un prieten, la ce s-ar întâmpla dacă întrebarea de pe buletinul de vot ar suna în felul următor: “Sunteţi de acord cu menţinerea actualului Preşedinte al României în funcţie?”.

Presupunând că fie şi 90% dintre participanţi ar fi răspuns “DA”, referendumul putea fi invalidat dacă nu s-ar fi prezentat jumătate plus unu dintre cetăţenii înscrişi pe listele electorale, lucru care ar fi echivalat cu… un răspuns negativ, preşedintele trebuind aşadar, teoretic, să fie demis, de vreme ce nu are suficientă susţinere! Ce nu ştiam atunci – din pură ignoranţă, recunosc – era faptul că întrebarea e deja stabilită chiar prin Legea referendumului, ea sunând, în mod firesc, astfel: “Sunteţi de acord cu demiterea Preşedintelui României?”. Aşadar, fix invers, ceea ce presupunea că indiferent de rezultate (respectiv chiar dacă 90% din participanţi ar fi răspuns “DA”), preşedintele nu ar fi fost demis dacă referendumul nu era validat prin întrunirea cvorumului de prezenţă. (De altfel, scopul “ascuns” al schimbării legii cu doar câteva zile înainte de vot a fost tocmai evitarea unei asemenea situaţii.)

O problemă similară s-a pus şi la referendumul privind introducerea sistemului unicameral, când miza adversarilor acestuia era boicotarea scrutinului şi deci invalidarea lui, deoarece era limpede că în… naivitatea lor, românii vor avea tendinţa să se pronunţe “pentru”. (La momentul respectiv am şi scris cu năduf despre cei care au preferat să se ducă să voteze “împotrivă”, în loc să se abţină, fiindcă n-au făcut altceva decât să asigure cvorumul, ceea ce a echivalat cu un vot “pentru”.)

La toate astea mă gândeam zilele trecute, când am văzut cum au fost formulate întrebările de la referendumul privind organizarea Bucureştiului, în special prima: “Vă doriţi o Capitală cu şapte administraţii controlate de către 217 consilieri aleşi pe liste de partid?”. Dincolo de evidenta tendenţiozitate a întrebării, prin sugerarea ideii că şapte administraţii ar fi ceva excesiv de stufos, când de fapt e exact actualul sistem, cu şase sectoare şi un Primar General, mă întreb ce se va întâmpla dacă, indiferent de rezultate (deci şi cu 90% “DA”), participarea va fi de sub 50% (lucru mai mult decât probabil), iar scrutinul nu va fi validat. Eu am convingerea că va veni madam Udrea, dimpreună cu restul găştii, să ne explice că bucureştenii n-au vrut menţinerea actualului sistem, de vreme ce nu s-au prezentat în număr suficient să-l susţină. Astfel încât va impune, pe cale parlamentară, ce sistem va considera ea de cuviinţă!

FĂRĂ TITLU. (CA SĂ NU FIE INTERPRETABIL)

Săptămâna trecută, într-o intervenţie de nici două minute la Realitatea TV sau Antena 3, că nu mai ştiu, dar mai probabil să fi fost prima, fiincă la cealaltă realizatorii au măcar atâta brumă de discernământ cât să nu prea-l mai invite, fostul ministru de externe de tristă amintire şi pe care actualul Baconschi de-abia după încă vreo câteva gafe monumentale, inevitabile dacă va mai rămâne fie şi doar o săptămână în funcţie, se va putea lăuda că l-a prins din urmă să împartă ex aequo locul de cel mai penibil din istoria neamului românesc, Adrian Cioroianu, rostind, cu aerul său îngâmfat, de mare profesor doctor docent de renume mondial ce visa el de mic să ajungă şi acum trăieşte cu impresia, evident falsă, că a şi făcut-o, lucruri altfel de bun-simţ, dar cât se poate de banale şi deloc diferite de ale celorlalţi invitaţi, în legătură cu scandalul interzicerii piesei “Blonda, chiorul şi piticul”, s-a simţit totuşi obligat să adauge de cel puţin trei sau patru ori, parcă cerându-şi umile scuze faţă de Cineva şi trăgându-l blajin de urechi pe autorul-regizor, în sensul că altă dată ar trebui să-şi bage dracului minţile-n cap şi să nu mai îndrăznească să facă aşa ceva, limitându-se la unele anoste şi fără conotaţii interpretabile: “totuşi… trebuie să recunoaştem… nici titlul nu e chiar nevinovat…”.

Şi când te gândeşti că individul ăsta nu doar că a reprezentat ani de zile un partid teoretic liberal (şi pe care, în paranteză fie spus, chiar dacă din ce în ce mai puţin, încă îl simpatizez şi eu), dar înainte şi după asta a vorbit şi vorbeşte în numele societăţii civile, ramura chipurile intelectuală! Pfui!

ZADARNIC, DAR FRUMOS

Cu toate noile schimbări de regulament şi oricât s-ar strădui să ne convingă, pentru a-şi face, într-un fel, reclamă, altminteri în continuare aproape simpaticii comentatori de la Digi Sport (care însă tot nu renunţă la comparaţiile cu MotoGP şi la comentariile din timpul conferinţei de presă a piloţilor de la sfârşitul cursei!) că lupta pentru locurile doi, trei sau patru în ierarhia mondială de la finalul anului ar fi fel de pasionantă ca şi cea pentru titlu, Formula 1 riscă să devină, cel puţin după jumătatea sezonului, complet neinteresantă, dată fiind dominaţia celor de la Red Bull şi în special a lui Sebastian Vettel. Care Vettel, dincolo de faptul că mi-e profund antipatic ca figură şi mai ales fiindcă e neamţ, încă nu m-a convins, aşa cum a făcut cu neaşteptat de mulţi alţii, că în afară de a fi, ce-i drept, un pilot rapid atunci când aleargă practic de unul singur, e şi cu adevărat talentat. Pentru asta ar trebui să-l văd că e în stare să şi depăşească în cursă pe cineva cu care se află în luptă directă, altfel e în continuare doar o variantă mai tânără şi mai blondă a lui Button din 2009, care nu cred să fi depăşit în tot sezonul mai mult de doi adversari în afara celor prinşi cu un tur din urmă şi care au obligaţia să se dea la o parte! Singura tentativă pe care mi-o amintesc (la Vettel mă refer) e cea de anul trecut, când l-a lovit prosteşte pe coechipierul său Webber, faţă de care, în paranteză fie spus, cu siguranţă că e mai bun, la fel însă ca trei sferturi dintre piloţii din Marele Circ, inclusiv mulţi din cei de la echipe de coada clasamentului.

Şi fiindcă vorbeam de comentatorii de la Digi Sport, nu pot să nu remarc subiectivismul pro-Vettel al unuia dintre ei, care, după ce un telespectator mai competent decât el i-a atras atenţia că ieri, în cursa de la Barcelona, Hamilton a terminat la jumătate de secundă în spate, în condiţiile în care la fiecare oprire la boxe a petrecut în plus mai mult de o secundă (apropo, n-am să înţeleg niciodată cum de cei de la McLaren sunt aşa slabi la capitolul ăsta; au mai multe şuruburi la roţi sau ce?), şi-a dat cu presupusul că dacă situaţia ar fi fost invers, cu Vettel în spatele lui Hamilton, neamţul ar fi reuşit să depăşească. Uitând, desigur, că acelaşi neamţ n-a fost în stare să-l depăşească aproape jumătate de cursă nici măcar pe Alonso, de la Ferrari, al cărui ritm era atât de lent, ţinându-i şi pe ceilalţi în loc, încât după ce, tot graţie opririlor la boxe (!), a trecut de el, l-a prins, alături de Hamilton, cu un tur din urmă!

"APOCALIPSIS"

CU BICICLETA PESTE PIETONI

Cam cât de prost (şi nu doar ca primar) poate fi cineva ca să considere că aşa s-a rezolvat – şi deci se poate bifa de pe lista promisiunilor electorale, mai ales că se apropie o nouă campanie – problema pistelor de biciclete în sectorul 2?! Eu aş spune că extrem de prost. Onţanu.

Că nu se putea lua o fâşie din carosabil, şi aşa supraaglomerat, am înţeles. Dar măcar ar fi trebuit trasate cât mai aproape de bordură, nicidecum de vitrine, intrări în magazine şi scări de bloc. Numai că acolo, la marginea trotuarului, sunt parcate maşini! Şi aşa ajungem la chestiunea parcărilor, pe care numai madam Udrea a “rezolvat-o”, odinioară, trasând tot nişte dungi pe asfalt.

Acum, poate că nici pietonii nu sunt încă obişnuiţi, ca să nu spun educaţi, dar de pildă eu însumi, ca un cetăţean relativ conştiincios ce mă aflu, cu respect faţă de reguli, chiar îmi dau silinţa să nu calc pe aceste “piste” – fie şi numai pentru că mereu am senzaţia că sunt gata să mă pomenesc cu vreun ghidon în şale – însă de cele mai multe ori îmi este absolut imposibil. De altfel, fotografiile nici nu sunt făcute, aşa cum s-ar putea crede, la o oră de vârf. Dimpotrivă.

Singurul element de noutate adus e că de-acum nu mă voi mai înjura doar cu şoferii, care circulă pe trotuar de parcă ar fi o bandă suplimentară de bulevard, ci şi cu bicicliştii (deocamdată, din fericire, puţin numeroşi spre inexistenţi), care vor trăi cu impresia că printre liniile alea galbene au prioritate!

“AVOCAŢII”

Nu m-a interesat scandalul în care e implicat directorul FMI, Dominique Strauss-Kahn, nici măcar cât cele autohtone cu Irimoni şi Oanapepe, care nu m-au interesat absolut deloc, aşa că nu cunosc amănunte. Întâmplându-se însă aseară să fiu în asemenea hal de plictisit după ce-am văzut la Teatrul Naţional “Sinucigaşul”, cu mediocrul (ca actor, că altfel şi mai rău!) Dan Puric în rolul principal, încât un talk-show în principiu politic mi s-a părut un prilej de relaxare, mă uitam la “Sinteza zilei”, de la Antena 3, cum toţi invitaţii băgau mâna în foc pentru nevinovăţia acuzatului şi existenţa unei înscenări.

Protagoniştii erau următorii: Mircea Badea, care – în mod surprinzător numai pentru cine nu-i cunoaşte înclinaţia de a crede orbeşte în tot felul de teorii conspiraţioniste dintre cele mai absurde – interpreta înfăţişarea evident speriată şi oarecum spăşită a francezului, de la proces, drept o dovadă irefutabilă nu a faptului că se simţea vinovat, prins cu mâţa-n sac, cum părea mai logic, ci a convingerii sale că a fost lucrat cu maximă dibăcie şi nu mai are scăpare; o duduie care a ţinut să fie prezentată drept “consultant comunicare” şi care le ştia pe toate mai ceva ca Bogdan Teodorescu şi Mugur Ciuvică la un loc, numai în ce an ne aflăm părea să ignore cu desăvârşire, ori să aibă probleme cu aritmetica, de vreme ce singurul moment din emisiune când s-a arătat cu adevărat descumpănită a fost cel în care i s-a atras atenţia că până în 2012 NU mai sunt doi ani, ci doar unul; şi Petre Roman, care îmi place să sper (deşi sunt de vreo douăzeci de ani convins de contrariu!) că a fost mai bun ca premier decât ar fi ca avocat, câtă vreme “demonstraţia” sa că şeful FMI ar fi curat ca lacrima se baza numai pe convingerea că niciodată o femeie de serviciu dintr-un hotel n-ar intra să facă ordine într-o cameră ocupată, mai ales de o personalitate, şi poate chiar păzită (o clipă am avut impresia că acuzată de viol ar fi camerista, suspectată că a dat buzna!), de parcă dacă ar chema-o (respectiv, în cazul nostru, cum ar veni “ademeni-o”) clientul să golească, de pildă, o scrumieră sau coşul de gunoi ar fi obligată să-l refuze şi eventual să-l reclame la poliţie!

Cu aşa apărători, nu ştiu de ce dar mie Strauss-Kahn ăsta îmi pare tot mai dubios!

HOHOTE ŞI PROTESTE

Uitându-mă la jalnica demonstraţie a poliţiştilor, care tocmai se desfăşoară pe suprafaţa a vreo trei locuri de parcare din Piaţa Constituţiei, nu doar că-mi aminteam, cu un soi de nostalgie, vremurile când aprigele noastre sindicate mobilizau sute de mii de oameni, paralizau traficul rutier sau feroviar şi ameninţau (credibil!) cu greva generală, nemulţumite că guvernul (Tăriceanu) MĂREA salariile numai cu 10-15% în loc de 20-25% cât pretindeau ele, dar mă gândeam că abia aştept să văd primele ameninţări cu astfel de proteste de mare amploare din mandatul viitorului guvern, oricare ar fi el şi oricând va fi instalat, şi cât îi va fi de greu respectivului prim-ministru să-şi stăpânească hohotele de râs la conferinţa de presă.

APROAPE CĂ ERA CÂT PE CE SĂ FIE

Doar aparent fără niciun fel de legătură cu Congresul PD-L, din care, ca să fiu sincer, n-am urmărit decât din greşeală vreo câteva secunde, când tocmai zbiera cât îl ţineau bojocii Boc, de a trebuit să sting televizorul fiindcă instantaneu au început să-mi bată vecinii în calorifer, şi pe fereastra deschisă am auzit distinct un “…BĂI, DOBITOCULE!” care mă tem că se prea poate să-mi fi fost adresat chiar mie, în semn de apreciere pentru faptul că n-aveam altceva mai bun de făcut în weekend, mi-am amintit o ştire mai veche despre Angela Merkel, care chipurile ar fi fost “la un pas de moarte” deoarece ambele motoare ale elicopterului său de serviciu s-au oprit în timpul zborului, fiind repornite în – fireşte! – ultimul moment înainte de a se prăbuşi!

Absolut dramatic, numai că ştirea se încheia astfel: “Din fericire, cancelarul german nu era la bord, aflându-se într-un turneu electoral prelungit”!

“ONE MORE DAY”

În lipsa Turciei, care n-a trecut de semifinale (!) aceasta este piesa mea favorită pentru finala concursului Eurovision de mâine. De asemenea, mi-au mai plăcut cea a Ungariei şi, într-o oarecare măsură, a Elveţiei. Dacă însă ar fi să pariez, aş merge pe Finlanda sau Islanda.

Felicitări alor noştri (“Hotel FM”?!), care, la fel ca şi Paula Seling şi Nu-ştiu-cine anul trecut, au o melodie proastă, dar… melodie, ceea ce nu se poate spune despre multe altele, în special din semifinala în care ne-am nimerit noi. Baftă!

PUIU ŞI CUCU

Zilele trecute am văzut la HBO un fel de film, cică artistic, românesc. El se numeşte – din motive pe care am încercat zadarnic să le descopăr, atât pe întreaga sa durată, de aproape trei ore (cu toate că “acţiunea” încăpea numai bine într-un scurtmetraj!), cât şi o vreme după ce s-a terminat – “Aurora” şi îl recomand nu doar cu foarte multă căldură, ci chiar cu insistenţă tuturor (dar numai!) celor care, pe de-o parte, îl apreciază pe mult (prea) lăudatul şi premiatul regizor Cristi Puiu, iar, pe de alta, ţin morţiş să-l vadă, nu atât şi în calitate de actor mediocru, ca interpret al rolului principal, cât… în cucu’ gol, făcând duş.

Pentru ceilalţi trebuie să spun că, în afară de asta, nici nu mai face altceva decât să se vânture (îmbrăcat!) prin oraş pe lungi drumuri redate practic în timp real, să se învârtă prin apartament, să dea telefoane la care nu-i răspunde nimeni şi să primească altele la care nu răspunde el, să mănânce şi să cugete adânc. Abia după jumătatea peliculei (tele)spectatorii perseverenţi îl pot vedea procurându-şi o armă cu care se-apucă să-şi împuşte, tot în deplină tăcere, niscai rude, dacă am înţeles eu bine. Succes de critică şi la festivalurile internaţionale ga-ran-tat!

REEVALUARE

Mai mult dintr-un soi de respect pe care, ca să fiu sincer până la capăt, nu l-am avut de fapt vreodată nici măcar pentru cântăciosul leşinat şi cu atât mai puţin pentru politicianul pesedist Socaciu, am vorbit zilele trecute despre el şi cei asemenea lui doar ca despre nişte “idioţi”.

După ce l-am văzut ȋnsă aseară, la 10 TV, apărându-şi cu ȋnverşunare şi argumente mai aberante decât mi-aş fi putut închipui că poate debita cineva – în loc să-şi ceară cu smerenia cuvenită şi dându-şi singur şuturi ȋn fund şi palme după ceafă scuze – iniţiativa legislativă cu dublarea filmelor (americane, că mai ales pe-alea pare să-i fi căşunat), m-am sucit: e un dobitoc în toată regula!


P.S. Păcat de Dorel Vişan. Talentul, fie şi uriaş, nu suplineşte totul!

IRIMONI ŞI OANAPEPE

Cum indiferent cât de puţin m-ar interesa subiectul (şi nu mă interesează absolut deloc!), câtă vreme am un televizor în casă (iar eu am mai multe!) era imposibil să nu fiu pus la curent, măcar în linii mari, cu ceea ce se întâmplă între Moni, Iri şi Irina (sau Iri şi Irinel, că nu mi-e foarte clar, şi am impresia că nici multor reporteri, care-i unul şi care-i alta), mă gândeam zilele trecute că, judecând după felul în care se comportă, şi nu doar în situaţia asta, cei doi Columbeni majori (cel puţin din punct de vedere legal), niciunul dintre ei nu e îndeajuns de responsabil cât să i se încredinţeze custodia unui copil. Şi asta o spune unul care, ajuns la o vârstă aproape deja prea înaintată, n-are nu doar copii, dar nici măcar regrete sau planuri concrete în privinţa asta, tocmai pentru că nu se consideră destul de matur să se înhame la aşa ceva!

De altfel, nu ştiu dacă numai dintr-un soi de coincidenţă sau existând şi o explicaţie ştiinţifică pentru asta, cazul celor doi vine să întărească un fenomen pe care l-am observat la nefiresc de numeroase cupluri, la care deplina împlinire a iubirii a coincis cu sfârşitul ei brusc, astfel încât după căsnicii relativ lungi şi aparent fericite au ajuns să se despartă fix la doi-trei ani după ce au făcut un copil! Iată de ce, măcar din punctul ăsta de vedere, am o mult mai mare (oricât de mică) apreciere pentru Oana şi Pepe.

FĂRĂ COMENTARII

Fără să merite, în plus faţă de simpla enunţare, vreun comentariu, şi cu atât mai puţin o dezbatere bazată pe (contra)argumente care pentru oamenii cu mintea întreagă ar fi redundante iar pentru ceilalţi zadarnice, proiectul legislativ privitor la obligativitatatea dublării filmelor în limba română nu face decât să-l catapulteze pe iniţiatorul ei, deputatul PSD (ca să nu zic USL!) Victor Socaciu, în rândul acelor politicieni stranii, parcă din ce în ce mai numeroşi, din opoziţie, care după ce o bună bucată de vreme reuşesc să stea bine camuflaţi sub masca unor indivizi aproape normali, cu discurs cât de cât rezonabil, îşi dau arama pe faţă, dovedindu-se şi ei nişte idioţi.

"NOT ONLY WOMEN BLEED"

3, 2, 1…

Mult spus “mă uitam” – că n-am urmărit decât prezentarea invitaţilor şi mi-a trecut tot cheful – ieri la un talk-show de la Antena 3 şi constatam că s-au îndesit (sau doar aşa mi se pare mie, fiindcă mă uit tot mai rar şi n-o fi decât o coincidenţă stranie să dau doar peste ele) emisiunile, cel puţin de pe acest post, la care din partea Alianţei de Centru Dreapta este chemat un singur reprezentant, şi anume, întâmplător, un membru PC. Ieri se nimerise tocmai cel cu înşelătoare aparenţă de individ respectabil la care făceam aluzie zilele trecute.

Prima dată când am observat fenomenul a fost la emisiunile Gabrielei Firea şi l-am pus pe seama unui relativ recent eveniment fericit din viaţa ei, care i-o fi modificat, aproape firesc, şi simpatiile politice, astfel că tot mai des la “Ştirea zilei” studioul se prezintă în următoarea configuraţie, în fond şi la urma urmelor cât se poate de echilibrată, nu-i aşa?: un reprezentant PD-L, unul al guvernului (de obicei doamna Paul Vass), unul UDMR, unul UNPR, unul PC (ACD) şi unul PSD. Acum chestia asta tinde să se extindă şi la celelalte emisiuni similare. Aştept cu emoţie momentul când în mod oficial din partea Opoziţiei va fi chemat un singur reprezentant, cum ar veni de la USL. Ceea ce, la drept vorbind, ar şi merita, dacă doar la o asemenea alianţă i-a dus capul pe liderii ei!

DESPRE TERORIŞTI ŞI ALTE PROBLEME GRAVE

Acum, că una din cele mai mici probleme mari ale lumii contemporane, Bin Laden, a fost efectiv eliminată, nu mai rămân de soluţionat decât cele cu adevărat grave, printre care vreo două duzini de boli incurabile.

Între timp însă, autorităţile de la noi nu sunt în stare să se descurce nici măcar cu teroriştii autohtoni – de mai mică anvergură, dar, până una alta, mult mai activi şi mai sâcâitori –, dovadă (şi) scandalurile petrecute weekendul trecut în cel mai anemic “1 Mai” din ultimii ani, când, cu o minimă mobilizare, numărul jandarmilor cred că l-ar fi putut depăşi lejer pe cel al turiştilor. Nici nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat în unul obişnuit!

ÎNCĂ UN MECI AL SECOLULUI!

Sigur că, în ciuda rezultatului cam decisiv din tur – şi încă în defavoarea echipei nu neapărat mai simpatice, ci doar o idee mai puţin antipatice, din punctul meu de vedere –, o să mă uit diseară la al nu ştiu câtelea meci al secolului, din ultima lună, dintre Barcelona şi Real Madrid.

Săptămâna trecută însă, până să adorm, răpus de plictiseală, cu vreun sfert de oră înaintea finalului, mă gândeam din nou că există, categoric, cel puţin un lucru de care admiratorii fotbalului spaniol sau italian (latin, în general), spre deosebire de cei ai “soccerului” englez, ca mine, se pot bucura din plin la fiecare astfel de mare derby: nişte căderi extraordinar de spectaculoase, cu rostogoliri prelungite, însoţite de urlete şi văicareli de victime ale unui accident feroviar, la orice presupus fault. Ceva ce n-o să vezi niciodată la un Arsenal – Liverpool sau Manchester United – Chelsea, unde în schimb – aşa cum s-a întâmplat cu vreo două etape de Premier League în urmă – poţi vedea un întreg stadion păstrând cu sfinţenie un moment de reculegere în amintirea unor jucători sau suporteri ai echipei adverse!

BĂ, CIOBANE!

Din toată nunta regală desfăşurată vineri la Londra şi transmisă în întreaga lume, aprigului jurnalist Popescu – despre care m-am convins o dată în plus şi pentru totdeauna că în comentariile sale nu se străduieşte atât să expună păreri raţionale şi de bun-simţ cât să epateze, şocându-şi publicul prin “originalitate” – lucrul cel mai demn de subliniat, într-o intervenţie televizată, i s-a părut faptul că a asistat la căsătoria dintre “un plăvan cu început de chelie” şi o “pisi englezească, un fel de fată de la pagina 5”!

Acum, nu-i mai puţin adevărat că nici eu n-am reţinut mai mult din respectiva intervenţie decât că vine din partea unui fel de cioban “made in R.S.R.”, aflat şi după 1989 sub influenţa de neşters a mârlănescului articol “Bă, Majestate!”, apărut în ziarul la care a lucrat ani de zile şi scris de un individ care, în paranteză fie spus, azi e unul dintre reprezentanţii foarte influenţi şi cu înşelătoare aparenţă de respectabilitate ai Alianţei de Centru Dreapta, pe bază de PNL!