E BINE ŞI-AŞA!

Din fericire pentru mine, am ajuns la o vârstă şi mai ales un nivel de scârbă şi dezinteres faţă de campionatul intern de fotbal care să-mi permită să mă bucur sincer pentru orice succes internaţional al unei echipe româneşti, inclusiv al eternei, fascinantei şi, din punctul meu de vedere, profund antipaticei Steaua, singura capabilă încă să acceadă, măcar o dată la cinci ani, în primăvara europeană, nu atât prin valoare, cât graţie tradiţionalului ei noroc care, de pildă – chiar dacă au apus de mult zilele când era într-adevăr o mare baftă să joci în sferturile Cupei Campionilor cu un Kuusysi Lahti evitând şase formaţii redutabile, acum pentru ai noştri nemaifiind cine ştie ce mare avantaj să cadă (aşa cum aş fi în stare să pariez că se va şi întâmpla!) cu vreun Metalist Harkov în loc de Manchester United sau Valencia – a făcut-o să nimerească într-o grupă unde oricum teoretic pornea cu prima şansă la locul doi, ocupat până la urmă cu eforturi nejustificat de mari, după un ultim meci modest şi cu un arbitraj uşor favorabil, în faţa unei echipe de pluton din campionatul… Ciprului, beneficiind, în plus, de victoria, până la urmă categorică, ce-i drept, a lui Schalke în faţa lui Maccabi, obţinută însă după ce scorul a fost deschis printr-un autogol al israelienilor care au mai ratat şi un penalty la 0-1! Da’ e bine şi-aşa, iar câtă vreme am grijă ca pumnii strânşi pe timpul partidelor să-i duc de îndată după încheiere la urechi, ca să n-aud aberaţiile lui Gigi Becali sau Mitică Dragomir, voi continua să mă bucur.