Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

miercuri, 19 martie 2014

CU VIRGULĂ

N-am fost niciodată (întru totul) de acord cu cei care spun că n-ai dreptul să-ţi dai cu părerea, mai ales la modul critic, despre un lucru, dacă n-ai făcut tu însuţi ceva similar acelui lucru măcar o dată în viaţă: nu poţi critica o pictură, un film, o carte, jocul unui actor sau felul cum e mobilată o casă, dacă n-ai pictat tu, cu mânuţa ta, un tablou, n-ai realizat un filmuleţ, n-ai scris baremi o nuvelă, n-ai interpretat un rol, respectiv n-ai urmat nişte cursuri de design interior.

Pe de altă parte, fiind pe deplin conştient că şi eu am tendinţa să văd prea des paiele din ochii altora, ignorând bârna din cel propriu, inclusiv în privinţa unor lacune impardonabile de limbă maternă (apropo, chiar zilele trecute am auzit la un post de televiziune exprimarea “limbă natală”, la fel cum, în schimb, nu mai departe de ieri seară, am descoperit că aveam o convingere cât se poate de eronată despre infinitivul unui verb destul de uzitat), de unde şi resemnarea mea în a rămâne (foarte probabil, până la capăt) pe meleagurile… nu materne, ci natale, de vreme ce, ca om care, fără să am pretenţia că mă pricep din cale-afară la scris, o am pe aceea că oricum nu mă pricep la nimic altceva mai bine, îmi dau seama că nu pot asimila cum se cuvine o limbă nouă/străină în următorii câţi ani mi-or mai fi rămas de trăit (în principiu, ceva mai puţini decât cei de până acum), dacă n-am asimilat-o perfect pe cea română în aproape jumătate de secol, trebuie să recunosc că, pe ici pe colo, prin punctele neesenţiale, am început să le cam dau dreptate când vine vorba chiar despre scris.

Înainte de a exemplifica (şi de a face o scurtă recapitulare, fiindcă am cam luat-o pe arătură), mai vreau să adaug doar că, în context, îmi vine greu să-i înţeleg pe cei care, deşi, spre deosebire de mine, îşi câştigă şi existenţa din scris, deci sunt, cum s-ar zice, “profesionişti” în toată puterea cuvântului, nu sesizează – sau mai curând se prefac, ceea ce e la fel de, dacă nu şi mai grav – acest aspect, aşa că se află într-o perpetuă vânătoare de virgule între subiect şi predicat.

Aşadar, să recapitulăm, aşa cum am promis: pe scurt, ideea este că multe dintre cele ce par a fi grave deficienţe gramaticale sau stilistice ale autorului unui text ar fi înţelese şi scuzate de cititori, dacă ar fi scris şi ei măcar două fraze în viaţa lor. Propoziţiile, de genul “Ana are mere”, “Copiii merg la şcoală” sau “Mama e la coafor”, nu se pun. Discutăm de la “Ana, care este o fetiţă frumoasă şi cuminte, are nişte mere galbene, pe care le-a cules din grădina buncii sale, săptămâna trecută, când a fost la ţară” în sus.

Asta mai ales pentru că primul exemplu pe care îl voi da este tocmai celebra virgulă între subiect şi predicat, care de cele mai multe ori poate fi o simplă scăpare. Dacă ar fi să vorbesc în nume propriu, întotdeauna trag nădejde că măcar la a zecea lectură înaintea publicării unui text mi-ar sări în ochi, dar, din nefericire, experienţa mi-a demonstrat cu prisosinţă contrariul, fiindcă uneori descopăr greşeala fix la a unsprezecea, DUPĂ publicare! Treaba e că, nestatornic cum sunt, fac foarte multe schimbări şi corecturi înaintea variantei finale, astfel încât, în exemplul de mai sus, cu Ana, se prea poate ca, după ce iniţial concep fraza aşa cum încă o puteţi citi acolo, să mă răzgândesc şi să nu mi se mai pară esenţială descrierea fetiţei (frumoasă şi cuminte), fapt pentru care scot respectiva precizare, dar, atunci când subliniez cu mouse-ul textul ce urmează a fi şters din calculator, din neatenţie pur şi simplu nu includ şi una din virgulele care o încadrează (pe precizare), fie prima, fie a doua. Rezultatul este un “Ana, are nişte mere…” de toată frumuseţea.

O altă greşeală, încă şi mai frecventă, dar, de data asta sunt convins că în majoritatea cazurilor chiar din necunoaştere, este confuzia “căruia-căreia”, cu diversele variante, “al/ale/alor căruia/căreia/cărora…”. Într-un asemenea păcat era să cad eu acum vreo două zile, când scrisesem într-un articol “procesul în urma căruia…”, după care, la recitire, mi-am dat seama că folosisem cuvântul “procesul” şi cu două propoziţii mai jos, astfel încât apăruse o repetiţie deranjantă. Ca să scap de ea, am înlocuit cuvântul cu un sinonim, “acţiunea”, doar că am uitat să modific şi continuarea. În consecinţă, până la încă o recitire (cam a şasea), a rămas “acţiunea în urma căruia…”.

Al treilea şi ultimul exemplu (cel puţin deocamdată, fiindcă, aşa cum v-am spus, sunt nestatornic şi nu mai am chef să încerc să mi le amintesc pe celelalte) era cât pe ce să-l dau pe viu, în direct şi la o oră… oarecare, chiar adineauri, când scrisesem ceva în genul “… scuzate de cititori”, apoi m-am sucit, am elaborat puţin propoziţia, adăugându-i nişte precizări, “… scuzate de cititorii mei, care…”, m-am sucit iarăşi, am şterş, şi iarăşi, doar că în penultima etapă rămăsese “… scuzate de cititori mei, care”, adică doar cu un “i”. Din fericire, nu doar că am sesizat la timp, dar am şi revenit la varianta iniţială, în care cuvântul cu pricina e nearticulat, aşa cum mă tem că a cam devenit şi textul acesta în ansamblu. Gata.

Niciun comentariu: