CRĂCIUN FERICIT ŞI UN AN NOU (MAI) BUN!

ȘI MAI MULȚI MARTORI AI LUI MAHORCĂ!

Mi se pare fascinant de înspăimântător cum oameni despre care, uneori în decurs de mulţi ani, ajunsesem să-mi fac o impresie relativ bună, socotindu-i inteligenţi şi cu capul pe umeri, au în privinţa fumatului abordări dintre cele mai stupide, încât dacă nu le-aş fi cunoscut adevăratele posibilităţi intelectuale aş fi fost tentat să-i cred de-a dreptul retardaţi, fenomen care vine să-mi confirme o teorie mai veche, conform căreia chiar şi cele mai strălucite minţi pot da rateuri grave în chestiuni care au Freud ştie ce implicaţii psihologice profunde, la nivel sub sau inconştient, asupra posesorilor.

Aşa cum am precizat şi în precedentul meu text pe acestă temă, întâmplarea (ne)fericită face să mă situez pe o poziţie aproximativ obiectivă, ca unul care am fumat mai bine de cincisprezece ani, perioadă care, însă, judecând după elucubraţiile lansate de fumătorii cu vechime mai mare în slujba ruinării sănătăţii proprii şi – cu o eficienţă uşor mai scăzută, necesitând eforturi sporite, pe care par determinaţi să le facă până la ultima lor suflare îmbâcsită cu mahorcă – a celor din jur, nu a fost îndeajuns de lungă cât să mă tâmpească definitiv şi irevocabil, mai cu seamă că atitudinea mea era şi pe vremea când fumam mai apropiată de cea de acum, pe care de aceea o şi cataloghez, fără falsă modestie, de bun-simţ. Cu alte cuvinte, nu mi se părea nici atunci şi, desigur, cu atât mai puţin acum, un capăt de ţară interzicerea fumatului în indiferent care, inclusiv TOATE spaţiile publice, şi nici măcar numai în cele închise, dacă e să mă gândesc, de pildă, la stadioanele de fotbal sau chiar la staţiile de tramvai şi troleibuz.

Sigur, pot să admit (din nou) că eu am fost un caz fericit, deoarece n-am ajuns vreodată sclavul ţigărilor, aşa cum sunt mulţi dintre cei care s-au cocoţat acum, în preajma aniversării/comemorării a… mi-e şi lene să socotesc câţi ani de la Revoluţie, pe baricadele unei ridicol de stranii lupte pentru drepturile fumătorilor, considerând că aparţin unei minorităţi (?) discriminate (ca și aurolacii) şi imaginându-şi, pesemne, că vor intra în galeria marilor personalităţi istorice alături de Abraham Lincoln şi Martin Luther King.

În – vorba vine – paranteză fie spus, oarecum paradoxal, eu am avut motive mai raţionale să mă apuc de fumat, decât să renunţ la el, fiindcă primele ţigări mi le-am aprins pe vremea când lucram în presă şi eram acreditat la Senat, iar în pauzele dintre şedinţe, când parlamentarii ieşeau “la o pipă”, trebuia să am un pretext să stau lângă ei ca să trag cu urechea la ce-şi spun, în timp ce ultima nici nu-mi propusesem şi nici n-am ştiut că o să fie aşa, ci doar m-am pomenit că nu mai simt nevoia să-mi aprind alta. Ulterior, nici n-am tuşit ca măgarul, nici nu m-am îngrăşat ca porcul, semn, poate, că oi fi câştigat la loteria genetică un organism care, dincolo de alte slăbiciuni şi defecte, măcar nu e predispus la dependenţe (grave). Cu droguri n-am încercat şi nici n-am de gând, dar aş paria tot pe mine!

Revenind la oile noastre (negre), pe lângă tot mai numeroasele poze dezgustătoare de profil cu subiecţi – printre care şi femei altminteri frumoase şi chiar inteligente din când în când – trăgând cu nesaţ şi un soi de sfidătoare mândrie tembelă din ţigări, întru scârbirea privitorului obişnuit şi răul exemplu dat minorului derutat, am văzut pe Facebook o fotografie devenită “virală” în care erau puse alături Catherine Deneuve şi Angela Merkel, cu precizarea că prima avea, pe-atunci, 68 de ani şi e fumătoare înrăită, iar cealaltă doar 58 şi e nefumătoare, mesajul grosolan de supraliminal fiind că tutunul aduce beneficii incontestabile pentru sănătate sau cel puţin în privinţa aspectului exterior. 

Acum, nu e că n-aş înţelege eu o glumă, chiar şi când e proastă, dar mai proşti sunt cei care, poate nefiind fani ai frumoasei Deneuve, cum sunt eu, care o pun în topul personal, cu adevărat “all time”, cam imediat după Marilyn Monroe, chiar şi când ajunsese la vârste mult mai înaintate decât cea la care aceasta din urmă a încremenit tragic într-o tinereţe veşnică, n-au observat că franţuzoaica a fost şi ea în ultimii ani, la fel ca multe alte vedete (de cinema), victimă a unor operaţii estetice nu pe deplin reuşite, care or fi “întinerit-o” hâd cu ăia câţiva ani atribuiţi – hă, hă, hă! – fumatului, dar i-au ruinat dezolant tot şarmul de femeie care ar fi putut să îmbătrânească natural şi frumos.

În fine, un alt simpatic isteţ în multe privinţe, dar cu desăvârşire obtuz în asta, observa cu un soi de retorică uimire filosofică şi închipuit elocventă cum în nu ştiu ce cârciumă, la nu ştiu ce oră, salonul pentru fumători gemea de lume, în timp ce ăla pentru ne nu, dovadă, chipurile, că noua legea antifumat e proastă sau măcar ipocrită, deoarece… Spre deosebire de cei peste 345 de cetăţeni (fumători?) care i-au dat “like” (media lui obişnuită fiind de câteva zeci!), n-am înţeles ce, pentru că, aşa cum spuneam, nu mai fumez de (șapte) ani de zile și nu pot descifra meandrele logicii unui fumător adevărat. Oare dacă-mi aprind acum o ţigară mi se va schimba brusc perspectiva?

DE-ALE NOASTRE CU DE-AI LOR

Paradoxul e următorul: cu toate că sunt (încă) suficient de “patriot” cât să ţin, pe plan sportiv, cu naţionalele noastre de fotbal, handbal, rugbi, polo, baschet şi aşa mai departe, nu sunt – şi, trag nădeje, în măsura în care îmi voi păstra măcar o brumă de raţiune până la vârste mai înaintate, nici nu voi fi vreodată – atât de “naţionalist” încât să am vreo problemă dacă unele dintre ele sunt conduse de antrenor/i străin/i. Ba dimpotrivă!

Un alt paradox este că, în schimb, o naţiune vestită în lume pentru numărul mare de cetăţeni proprii care-şi părăsesc patria-mumă (ce-i drept, adeseori şi ciumă) în speranţa de a-şi face un rost pe meleaguri străine, cum este a noastră, are tendinţa de a-i trata cu neîncredere, dacă nu de-a dreptul ostilitate, pe altminteri destul de puţinii alogeni care încearcă să facă ceva bun pe aici.

Cel mai recent exemplu este, desigur, cel al naţionalei feminine de handbal, căreia, după începutul nu tocmai convingător de la Campionatul Mondial, i se găsise, printre alte noduri în papură, şi păcatul capital că nu e condusă de un rrromânaş sadea, cu rădăcini adânci ale arborelui genealogic înfipte până pe timpul lui Ştefan cel Mare, dacă nu chiar al lui Burebista. Ulterior, în urma rezultatelor cu adevărat excepţionale, din faza eliminatorie, încununate cu medalia de bronz, părerile s-au mai nuanţat, iar glasurile xenofobe s-au prefăcut răguşite de strigătele de încurajare din timpul partidelor pe muchie de cuţit, însă mă tem că nu pentru multă vreme, ci doar până mai trece puţin entuziasmul general.

Acum, se prea poate să fie o simplă coincidenţă (fericită), însă după ce, în urmă cu doar câteva luni, naţionala de rugbi, condusă de un antrenor galez, a obţinut câteva rezultate spectaculoase la Cupa Mondială din Anglia, handbalistele au urcat, pentru prima oară în ultimul deceniu, pe podiumul unei întreceri similare sub bagheta unui suedez. Şi într-un caz şi în celălalt, dincolo de rezultatele în sine, impresionantă şi, aş zice, total atipică, a fost evoluţia sportivilor noştri. Obişnuiţi mai degrabă “să scape victoria printre degete”, după ce conduc uneori şi detaşat, pentru că adversarii “şi-au dorit mai mult să câştige” şi/sau “au fost mai proaspeţi (pe final de meci)”, acum i-am văzut şi pe “stejari” şi pe fete luptându-se de la un capăt la altul al partidelor, întorcând aproape neverosimil scorul – ca în cazul răsunătorului 17-15 de la 0-15 cu Canada, al rugbiştilor – sau necedând (psihic) nici măcar după ce s-au aflat la un pas de triumf, dar s-a ajuns în prelungiri, cum s-a întâmplat cu handbalistele când au întâlnit Danemarca.

De altfel, principalul câştig pe care îl poate aduce un antrenor străin este tocmai la nivelul mentalităţii şi al moralului. Din păcate, după ce că oricum nu suntem nici pe departe atât de talentaţi, ca popor, pe cât ne place să credem despre noi, de cele mai multe ori nu ne valorificăm nici măcar întregul potenţial, atâta cât e, pentru că pur şi simplu clacăm psihic. Mult prea emotivi, copleşiţi de toate cele, de la “presiunea publicului” la “miza jocului”, mai avem şi prostul obicei ancestral de a ne trage unii pe alţii în jos, ocărându-ne cu voluptate între noi atunci când lucrurile merg prost, dar şi săpându-ne cu frenezie în mai puţinele ocazii când merg bine.

Iată de ce, măcar din când în când, şi pe o perioadă limitată, intervenţia cuiva din afară, faţă de care să ne fie jenă să ne arătăm năravurile, fiind, în schimb, stimulaţi să ne etalăm, fie şi cu îngâmfare, calităţile, şi care să pună puţină ordine în boema nostră latino-balcanică, nu poate fi decât binevenită. Spun “pe o perioadă limitată”, fiindcă am suficiente exemple că bubele noastre (din cap) sunt contagioase, astfel încât, după prea mult timp petrecut în compania noastră, străinii sfârşesc inexorabil prin a se molipsi!

E adevărat că “pe vremuri” (respectiv pe a lui Ceauşescu) lucrurile stăteau cu totul altfel şi România se putea lăuda cu rezultate sportive strălucite fără să fie nevoită să apeleze la asemenea “importuri”. Până să descifrăm însă misterul care planează asupra degradării noastre (şi) pe acest plan, în condiţiile în care ţări la fel de comuniste atunci şi de capitaliste acum au în continuare performanţe superioare, cred că trebuie să ne adaptăm la noile realităţi şi să încercăm şi această variantă, mai ales că se poartă şi la case (infinit) mai mari. E suficient să ne uităm la echipa naţională de fotbal a Elveţiei (cu care ne vom şi confrunta la EURO 2016), unde mai bine de jumătate dintre titularii de bază sunt jucători naturalizaţi sau la atleţii (de culoare) care reprezintă cu mult succes Suedia.

Sigur că oamenilor din interiorul sistemului, (foşti) sportivi şi antrenori, care se simt ameninţaţi sau doar complexaţi de prezenţa cuiva din, literalmente, afară, nu le convine o asemenea “revoluţie”, dovadă vehemenţa lui Gheorghe Tadici după primele rezultate negative ale echipei de handbal, atitudine care, pe undeva, mi-a amintit de cea a lui Horia Moculescu, din urmă cu câţiva ani, când România era cât pe ce să fie reprezentată la Eurovision de o excepţională piesă cu autori şi interpreţi străini, care poate ar fi făcut să ajungem şi noi printre puţinele ţări care se pot lăuda că au câştigat trofeul. Şi chiar dacă n-ar fi fost aşa, ci am fi ocupat tradiţionalul loc 12, aşa cum, la CM de handbal, am fi putut să nu trecem de optimi, măcar ne pute(a)m lăuda cu toleranţa, multiculturalismul şi, de ce nu?, deschiderea noastră către nou, care, la urma urmelor, sunt mai importante decât nişte rezultate sportive sau muzicale.

P.S. Abia aştept sosirea primului antrenor străin şi la naţionala de fotbal. Fiindcă o fi Lucescu (Mircea) Lucescu (Răzvan), Iordănescu (Puiu) Iordănescu (Puiu mai bătrân) sau Piţi barbugiu, dar tot aş prefera pe cineva care a luat un titlu prin Spania sau Germania, ca să nu mai spun o Ligă a Campionilor. 

LATURA ÎNTUNECATĂ ȘI PARTEA NEVĂZUTĂ. SAU INVERS

Păcătoasă fire (de microbist) am şi eu! Nu mai departe de aseară, la meciul echipei de handbal feminin a României cu Danemarca, din sferturile de finală ale Campionatului Mondial, n-am rezistat în faţa televizorului decât până prin minutul 49, la scorul de 22-20 în favoarea noastră, când, pe sistemul “mai bine să te retragi cât eşti în avantaj”, mi-am făcut de lucru prin casă şi pe alte canale, oricum de mai mare audienţă, aşteptând ca pe ghimpi să treacă aproximativ sfertul de oră cât estimam că aveau să mai ţină cele 10-11 minute de joc (efectiv), după care am revenit pe Dolce Sport, în incursiuni repetate şi fulgerătoare, de câteva fracţiuni de secundă, cu evitarea vizuală a părţii superioare de ecran, pentru a nu vedea scorul, manevră încununată cu succes fix până în ultima secundă a timpului regulamentar, când l-am văzut şi pe el, dar şi faptul că ni se acordase o lovitură de la 7 metri, pe care, după alte câteva clipe de zapat frenetic, am dedus, din bucuria de nedescris a gazdelor, că o rataserăm, aşa încât pe durata prelungirilor nici n-am mai îndrăznit să comut la partidă, ci am aşteptat să apară titlul final de pe pagina de internet a postului concurent, Digi Sport, care măcar în privinţa asta a dat dovadă de promptitudine, dacă altfel a pierdut drepturile de transmisie pentru marea majoritate a competiţiilor cu adevărat interesante.

Toate astea după ce şi duminică, la optimile de finală cu Brazilia, procedasem la fel (şi, aş zice, cu acelaşi succes), retrăgându-mă strategic de superstiţios, pentru binele inimii mele sensibile şi aflate la o vârstă critică, prin minutul 51, când România (mai) avea un (singur) gol avantaj (după ce condusese şi cu cinci), o sud-americană fusese eliminată, noi eram în atac, dar Cristina Neagu tocmai dăduse o pasă precisă într-o zonă a terenului unde nu se afla nicio coechipieră, mingea ieşind cuminte în aut, procedură oarecum tradiţională – alături de loviturile de la 7 metri ratate cu duiumul în ultimele minute de joc – în urma căreia de obicei începe catastrofa. De dăţile astea – slavă Domnului! – n-a fost însă cazul, spre şi mai marea mea satisfacţie, inclusiv de Mamă Omida cu jumătate de normă, după ce – enervat mai tare de criticile premature şi oricum exagerate pe care anumiţi “oameni de handbal” le aduseseră naţionalei după meciurile pierdute în grupă, decât de prestaţia ei modestă, e drept, dar nu foarte surprinzătoare, mai ales ţinând cont de adversare – chiar îmi şoptisem în barbă ceva în sensul că respectivii ar face mai bine să aştepte optimile înainte de a se dezlănţui, pentru a nu risca să se facă de tot căcatul, aşa cum s-au şi făcut. Cu o menţiune specială pentru fostul antrenor Gheorghe Tadici, care într-o intervenţie televizată le-a acuzat pe (unele dintre?) fete că ar fi cam… n-a specificat ce sau cum, dar am dedus că beţive sau măcar fumătoare (viciul manifestându-se într-un restaurant şi având o relevanţă mai mare pe plan sportiv decât dacă ar fi fost, să spunem, uşuratice), şi pentru fosta colegă a lor, Narcisa Lecuşanu, care îi dădea deplină dreptate acestuia, adăugând cu un scepticism incompatibil cu funcţia ei de vicepreşedinte al federaţiei că “astea sunt, cu astea defilăm”. Din fericire, până acum defilează bine.

Altfel, meciul de aseară, al cărui final dramatic l-am văzut (gâtuit şi aşa de emoţii!) într-o înregistrare, ar merita cu prisosinţă să fie ecranizat de unul dintre marile studiouri hollywoodiene, scenariul fiind, pe lângă că strict autentic, cu mult mai palpitant decât al nenumăratelor pelicule de gen despre fotbal american, baschet sau baseball, cu sau fără Kevin Costner în rolul principal. Oricine – în afară de jucătoarele noastre înseşi – spune că a avut permanent încredere în ele, că nu s-a îndoit nicio clipă de victorie şi alte asemenea bazaconii, minte cu neruşinare încercând doar să epateze. Imposibil! Mai cu seamă că eu unul sunt păţit cu tot soiul de statistici “edificatoare” ce tocmai sunt contrazise de realitate. Aşa cum, de câte ori aud la începutul unui meci că Arsenal n-a pierdut niciodată în faţa unei echipe din Franţa, sau are enşpe victorii la rând în deplasare cu Norwich, sunt absolut sigur că urmează să ia bătaie de la echipa aia din Franţa sau de la Norwich, şi aseară mă temeam că danezele, după ce nu ne conduseseră nicio clipă de-a lungul întregului meci, o vor face pentru prima, singura şi, mai cu seamă, ultima oară, la finalul lui, atunci când contează cu adevărat!

Mărturiseam la început că, dacă nu neapărat în ansamblul fiinţei mele, măcar în calitate de microbist am o fire păcătoasă, pentru că, practic, îmi este imposibil să urmăresc (până la capăt) şi cu atât mai puţin “să mă bucur” de “un veritabil spectacol sportiv”, cum a fost cel de aseară. Fără să caut să pătrund acum în resorturile psihologice adânci care mă împing în general să mă implic atât de tare într-un domeniu altminteri caraghios de neimportant în sine şi care cu siguranţă nu-mi aduce niciun beneficiu (că nici măcar nu pariez), mă confrunt cu realitatea că, de cele mai multe ori, nu mă uit la o astfel de întrecere dacă nu am un favorit clar. Fie că e vorba de fotbal, handbal, hochei, snooker, schi, polo, rugbi ş.a.m.d., trebuie neapărat “să ţin” cu cineva, iar atunci când o fac, automat mă consum până în pragul atacului de cord, astfel încât, ca ieri şi duminică, dacă rezultatul e pe muchie de cuţit (şi mai ales când favoritul meu e… favorit, conducând de-a lungul competiţiei şi/sau fiind creditat cu şanse mai mari la victorie), ajung să nu mai suport tensiunea şi să închid televizorul, chiar cu riscul de a rata “momente memorabile”, desigur pentru cei care le şi văd ca să le memoreze.

Pe de altă parte, atunci când, de pildă, se dispută o finală de Champions League la fotbal între două echipe care-mi sunt egal de antipatice, cum ar fi Bayern şi Barcelona, sau măcar de indiferente, partida pur şi simplu nu mă interesează, chiar dacă premisele pentru spectacolul acela de excepţie sunt foarte mari şi, teoretic, aş putea să-l urmăresc liniştit, de vreme ce mi-e fix-pix cine-l câştigă. Şi atunci ajung să schimb canalul şi să ratez momentele memorabile, doar că din motive diametral opuse. 

Iată de ce nici nu ştiu cum e mai bine în privinţa meciului de mâine, dintre România şi Norvegia, din semifinalele CM de handbal, ca şi a celui de luni, dintre Arsenal şi Manchester City, din Premier League, dacă nu neapărat decisiv, în orice caz important în lupta pentru titlu: adversarii/ele fetelor noastre, respectiv ai “tunarilor” să domine copios, conducând în permanenţă (şi detaşat) ostilităţile, astfel încât să mă uit şi eu, fie şi cu o privire goală, într-o stare de prostraţie, de la început până la sfârşit, sau favoriţii/favoritele mei/mele să se bată de la egal la egal până în ultimul minut, şi eventual să obţină victoria, chiar dacă eu o să cedez nervos încă de pe la pauză?

Sigur, ideal ar fi ca România, respectiv Arsenal, să treacă fluierând de adversari, însă de aşa ceva chiar n-am mai avut parte de nici nu mai ţin minte când.

SALATĂ ŞI TUTUN

Pe motiv că aşa mă apucă uneori când mi se pune pata, pe la începutul anului, dacă nu chiar prin primăvară, speriat şi de o vizită într-un hipermarket, unde, absolut din întâmplare, am observat că preţul la uleiul (de măsline) pe care îl folosesc ajunsese pe la 34-35 de lei (cred că fix 34,99) litrul, m-am apucat să urmăresc cu oarece regularitate cataloagele magazinelor de gen şi, ori de câte ori îl prindeam la promoţie, pe la 31-32, harşt!/vruum!/pac! mai cumpăram o sticlă, până am ajuns fericitul posesor al unei rezerve de trei sau patru, pe lângă cea deja desfăcută şi utilizată în mod curent la salate şi aşa mai departe, chestie care, printre altele, mi-a amintit de vremurile bune (fiindcă eram tânăr) de tristă amintire (fiindcă era comunism) dinainte de ‘89, când o astfel de practică era la ordinea zilei, chiar dacă din raţiuni întrucâtva diferite.

Ei bine, fără ca eu să fi prins de veste în timp util, începând cu 1 iunie TVA-ul la alimente a scăzut la 9%, măsură (lăudabilă) în urma căreia şi uleiul meu s-a ieftinit, după cum am constatat cu sentimente amestecate, chiar şi până la 28-29 lei, încât mă şi gândeam că dacă nici întâmplarea asta nu e pe deplin edificatoare în privinţa (anti)talentului meu de afacerist, chiar nu ştiu ce să mai zic, de vreme ce rezerva făcută la un preţ devenit cu totul dejavantajos în raport cu piaţa era, bineînţeles, aproape neatinsă, cu acest prilej descoperind şi cât de puţin ulei folosesc de fapt!

Lunile – totuşi nu prea multe! – au trecut, stocul meu s-a subţiat în mod semnificativ, chiar dacă deocamdată nu tocmai dramatic, iar nu mai departe de ieri, la fel de întâmplător ca şi în precedentele dăţi, mai cu seamă că subiectul nu mai avea de ce să mă preocupe o bună bucată de timp, am văzut, iniţial în acelaşi hipermarket unde a început întreaga poveste, apoi şi pe pliantul altuia, că uleiul respectiv a ajuns – la ofertă! – la (peste) 38 de lei!

Cum un calcul simplu arată că asta înseamnă cu vreo 10 mai mult decât în urmă cu nici şase luni, când s-a implementat TVA-ul redus, iar unul mai complicat, în măsura în care nu mă şi încurc în el, ar cam conduce la concluzia că, păstrându-se TVA-ul de 24%, litrul ar fi costat azi vreo 43 lei, ce iarăşi nu înţeleg eu în ruptul capului, indiferent de ponderea uleiului în “coşul zilnic”, e cum p…ălăria mea inflaţia lunară îi iese lui Isărescu nu numai subunitară, dar tot mai adesea şi negativă? Să se fi ieftinit în asemenea hal ţigările?! (Că de alea m-am lăsat, dar de ulei, pâine, brânză ş.a.m.d., încă nu!)

"VENDETTA"

HIDOŞENIA NORMALITĂŢII

E uimitor cum subiecte dintre cele mai mici dau naştere la gogomănii dintre cele mai mari!

Până (mai) ieri habar n-aveam că Pirelli (ăia cu cauciucurile, inclusiv din Formula 1?!) editează (anual?) un calendar cu femei (aproape) goale, şi nici că mă interesa, aşa cum de altfel nu mă interesează nici acum – după ce cu ocazia asta am şi aflat – că ediţia pe 2016 va fi una cu (aproape) femei mai degrabă pline, printre care Serena Williams şi Yoko Ono. Interesul mi-a fost stârnit doar de discuţiile contradictorii de-o imbecilitate rară dintre cei care, cam pe bună dreptate, se arătau contrariaţi, dacă nu de-a dreptul oripilaţi, de o asemenea iniţiativă, şi cei, dar mai cu seamă cele care, dimpotrivă, o salutau cu entuziasm, socotind, pesemne, că a venit în sfârşit şi rândul ciumelor ca ele să-şi facă auzite vocile şi văzute şuncile.

Aşa, de pildă, la comentariul, altminteri hazliu şi oricum autoironic al unei utilizatoare de Facebook, care observa că frumuseţi de-astea… rubensiano-dolofane se pot vedea, gratis, prin oglinzile multor gospodării de pretutindeni, inclusiv ale ei, şi că noul proiect al celor de la Pirelli poate fi socotit un semnal că s-a dat liber la consumul (în exces) de shaorma, o piţi înzestrată cu un simţ al umorului de libelulă s-a dezlănţuit, emanând un ditamai textul în care le freca ridichea femeilor care ţin la siluetă în loc să se lase admirate şi, mai ales, iubite doar pentru frumuseţea lăuntrică, şi dezvoltând o întreagă teorie a chibritului conform căreia numai actorii au obligaţia (recte profesională) să fie zvelţi (de-aia n-o fi luat Depardieu Oscarul!), în timp ce toţi ceilalţi, dacă îşi propun să renunţe la shaorma, trebuie s-o facă nu din meschine motive estetice, ci numai şi numai pentru a-şi prezerva sănătatea şi “starea de bine”, asociate dintotdeauna, încă de pe vremea când omul ronţăia doar rădăcini, cu vegetarianismul.

În aceeaşi ordine de idei (stupide), o altă cucoană, care probabil că de ani de zile îşi ţine câte un astfel de calendar în bucătărie, deasupra mesei şi altul la serviciu, pe birou, pentru a-şi stabili întâlnirile de afaceri, se arăta indignată că un nene remarcase (tot în glumă, presupun) că ediţia de anul acesta nu se va mai regăsi pe uşile şi pereţii din camerele adolescenţilor, şi explica (cucoana) pe un ton didactic, dar uşor frivol, că aşa o capodoperă nu poate fi socotită “material de labă”.

Acum, se prea poate să fiu eu un tip superficial, poate sexist sau, mai ştii?, chiar pervers, dar recunosc că, mai ales când vine vorba de vedete, prefer femeile frumoase (şi cu greutatea în parametri omeneşti) celor urâte (şi scrofoase). De-aia, printre altele, îmi place să mă uit la meciurile de tenis feminin în care joacă Maria Sharapova şi (ca să nu mai spun cu!) Ana Ivanovici, nu biata Carla Suarez Navarro sau Francesca Schiavone, sunt suporter înfocat al schioarelor Lindsey Vonn, Anna Fenninger şi Tina Maze (cine nu ştie despre ce vorbesc are la dispoziţie Google) şi nu mai departe de săptămâna trecută aproape că am ţinut cu echipa de curling a Rusiei în finala europeană disputată în compania Scoţiei doar pentru că în componenţa celei dintâi se află o anume Anna Sidorova. Cât despre actriţe şi disconfortul pe care îl am când o slută e distribuită în rol de femeie fatală – probabil pe considerent că “gusturile nu se discută”, şi s-or găsi nişte admiratori şi pentru ea – nici n-are rost să mai pomenesc!

Revenind însă la calendare, mă îngrozeşte gândul că găselniţa (nici măcar foarte originală, că parcă am văzut şi un film pe tema asta) celor de la Pirelli va fi însuşită şi de alţi producători, mai mărunţi, astfel încât, de-acum înainte, superbele imagini cu piscuri muntoase ce se oglindesc în ape limpezi de lacuri glaciare; cu plaje însorite şi insule scăldate de valurile albastre ale mării sau cu Turnul Eiffel şi Big Ben vor fi înlocuite cu poze făcute prin ganguri înţesate cu tomberoane din care se preling gunoaie mustinde şi cu aurolaci dormind în cutii de carton soioase, la fel cum demodatelor pagini cu aranjamente florale spectaculoase le vor lua locul cele cu tot soiul de buruieni şi plante uscate. Aşa, pentru a ne delecta cu “frumuseţea normalităţii” sau ceva de genul ăsta.

MARTORII LUI MAHORCĂ

Ca să fiu sincer, nici nu ştiu exact de la ce a pornit, şi deja nu mai contează, parcă de la un proiect de lege care a fost respins în Parlament, deşi toată lumea se aştepta să treacă, ori fix invers, şi care, pesemne, prevede pedepse cu ani grei de puşcărie pentru toţi fumătorii sau, dimpotrivă, îi obligă şi pe nefumători să se apuce de pipat (că nu m-ar mira nimic, la ce acte normative ies din chestiile alea pe care le au aleşii noştri acolo unde alţii îşi ţin creierul), însă de câteva zile asist (până acum literalmente pasiv) la cea mai stupidă polemică de la cazul “pixelului albastru” încoace: fumători versus nefumători. 

Înainte de a mă băga şi eu puţin (cam până la genunchi) în ciorbă, ţin să precizez că, deşi actualmente sunt, pe lângă multe altele, nerelevante pentru speţa în cauză, gen fan Arsenal sau zodia Fecioară, nefumător – aşa cum m-am şi născut, asemenea mai tuturor oamenilor, chiar dacă zilele astea nici n-ai zice –, am fumat mai bine de cincisprezece ani, până în urmă cu şapte, când, fără vreun motiv special sau efort, m-am lăsat subit, într-o bună dimineaţă, aşa încât pot să vorbesc oarecum în cunoştinţă de cauză şi de pe o poziţie relativ obiectivă, chiar dacă, fireşte, ca unul care m-am apucat, totuşi, destul de târziu (pe la 25 de ani!) şi m-am lăsat aproximativ devreme, iar între timp n-am depăşit decât în rare momente (de criză) o jumătate de pachet (cu filtru, şi mai adesea “lights”) pe zi, nu am nici pe departe “experienţa” celor care, şi dacă s-or fi născut neviciaţi, au ajuns să numere mai mulţi ani de viaţă ca fumători decât ca ne. În plus, e adevărat că pe vremea mea fumătorii încă nu erau atât de prigoniţi ca astăzi, şi nici eu n-am atins vreodată un asemenea hal de cruntă dependenţă încât să intru în sevraj după câteva minute de respirat aer curat. Spre deosebire de mulţi alţii, cu care acum mă şi cert pe chestia asta, tocmai din postura de fost fumător (dar nu şi nesimţit ordinar, ca ei), puteam, de pildă, foarte bine, să cobor sau să urc cu liftul toate cele zece etaje care despart apartamentul meu de parter, să văd un film întreg la cinematograf şi măcar o jumătate de piesă de teatru, până la pauză, ori să merg câteva staţii de autobuz sau metrou fără să simt că mor dacă nu-mi aprind o ţigară.

Sigur, atunci când spun – deja cu o uşoară sfială – că actualmente sunt nefumător, pornesc de la premisa, poate greşită, că, spre deosebire de alcoolism (şi altele), tabagismul nu e socotit (încă) o maladie, mai degrabă incurabilă, pentru ca exprimarea corectă să fie “Mă numesc Cutare şi sunt dependent de nicotină”, chiar şi la ani de zile după renunţare. Există însă cercetări care atestă o legătură directă între fumat şi viteza de degradare a celulelor creierului, teorie confirmată, din păcate, zilele astea, de câţiva tabagişti extrem de activi pe Facebook, care nu se mai mulţumesc doar să lupte, civilizat şi cu argumente cât de cât raţionale, pentru dreptul lor la sănătate în pioneze şi moarte prematură, ci au devenit de-a dreptul agresivi şi iresponsabili, reuşind să mă scoată din sărite şi să-mi pună la grea încercare toleranţa pe care altminteri, ca încă liberal ce mă consider, o manifest până şi faţă de tot soiul de sectanţi sau homosexuali, câtă vreme îşi văd liniştiţi de treburile lor şi nu trec la prozelitism. Că doar n-o să mă văd de-acum nevoit să le închid uşa în nas şi “Martorilor lui Mahorcă”, după ce de atâta amar de vreme le-o trântesc celor ai lui Iehova!

Tonul l-a dat un cunoscut erou al revoluţiei de colectiv de la 30 octombrie 2015, un fel de caricatură a ridicolului Radu Mazăre, care apare mai mereu în public îmbrăcat într-o uniformă de ce şi-o fi dorit el să devină când o să fie mare pe vremea când era mic, şi care, după ce a tunat şi fulgerat, în cea mai mare parte aberând, împotriva celor care vor să (se) interzică fumatul în (toate) loc(al)urile publice, s-a gândit să demonstreze inclusiv minorilor cu acces neîngrădit la Facebook (chestiune care, în paranteză fie spus, ar merita o dezbatere separată, că sunt şi prea mulţi părinţi cu minţile pe bigudiuri!) cât e de “cool” să fumezi şi a postat – ce-i drept, nu chiar la poza de profil, ca pe tricolorul francez cu altă ocazie tristă, dar nici accesibil doar pentru prietenii săi eventual majori, cum ar fi putut s-o facă din setările contului – un clipuleţ cu o femeie frumoasă trăgând cu mult nesaţ dintr-o ţigară – conform şi mai multor studii – canceroasă. Şi pentru că, pe de-o parte, aşa cum nu toţi fumătorii sunt neapărat cretini, nici toţi cretinii nu sunt neapărat fumători, iar, pe de alta, ideile proaste sunt însuşite fulgerător de oamenii la fel, modelul a fost preluat de o (mai puţin) celebră panţuşcă, declarată NEfumătoare, dar care, cică “din solidaritate”, şi-a făcut deja un obicei din a posta cel puţin un astfel de clipuleţ pro-fumat pe zi.

Stârnit mai degrabă de toate astea, care, pe lângă că m-au enervat, m-au pus pe gânduri, decât de interesul iniţial (mărunt) faţă de subiect, şi trecând peste imbecilitatea altui individ (tot) de pe Facebook, care, în context, îi punea la zid pe nefumătorii băutori de cafea, cu argumentul inept că aceasta din urmă e la fel de nocivă ca tutunul, de parcă toţi oamenii sunt obligaţi să adopte acelaşi obicei (scârbavnic) cu care să se sinucidă (lent) şi n-or mai avea dreptul să practice nici bungee jumping-ul sau escalada, ori inclusiv a celor doi amintiţi mai sus, care, dintre toate exemplele, în materie de vicii, din lumea civilizată, fireşte că nu l-au reţinut, cu neuronul lor comun, decât pe cel olandez (că suntem neîntrecuţi în a prelua doar ce e mai prost chiar şi de la cei mai buni!), aş vrea să remarc, totuşi, că fumatul e unul dintre cele mai deranjante năravuri pentru cei din jur.

Poate să fi fost atipic faptul că nici pe vremea când eram fumător nu suportam fumul altora sau mirosul de ţigară care (îmi) îmbâcsea covoarele şi perdelele din casă, aşa că de obicei mă limitam să fumez în bucătărie (nu pe holurile blocului, cum fac unii dintre vecinii ăia cretini cu care mă cert, explicându-le în zadar, ca şi, probabil, unora dintre cititori, că am trecut prin faza cu fumatul, dar n-am făcut niciodată ce fac ei!), însă chestiunea fumatului pasiv – care, indiferent cât sau dacă e dăunător, cu siguranţă e teribil de scârbos – nu poate fi ignorată. Pe mine unul mă afectează mai puţin spre deloc dacă precedentul utilizator al unui lift şi-a făcut în timp ce se afla acolo o injecţie cu heroină sau a prizat niscai prafuri, decât dacă şi-a aprins o ţigară. Ba, dacă e fumător (înrăit), nici nu e nevoie s-o aprindă, pentru că duhoarea emanată din plămânii lui e suficientă să mă facă să vomit. De altfel, într-o altă paranteză fie spus, legenda familiei spune că propria mea mamă, care a fumat la greu în tinereţe, înainte să apar eu (dar nu şi soră-mea mai mare, care a fost şi ea fumătoare şi o fi până în zilele noastre, doar că nu mai ştiu eu nimic de ea) s-a lăsat, pur şi simplu de ruşine, tocmai în urma unui astfel de episod, când un vecin i-a spus în glumă, fără nicio intenţie vădită de a o jigni, că şi-a dat seama după miros că ea fusese cea care folosise liftul înaintea lui, în condiţiile în care e inutil să adaug că mama nu-şi aprinsese ţigara în cabină! Presupun că mulţi fumători nu conştientizează ce putoare de scrumieră stătută exală în fiecare clipă.

Cât despre teoria (chibritului) că e dreptul lor să fumeze într-un loc(al) special destinat, câtă vreme nefumătorii sunt avertizaţi şi, prin urmare, n-au ce căuta acolo (presupun că şi personalul auxiliar – ospătari, barmani etc. – dintr-o cârciumă de-aia “exclusivistă” trebuie selectat în mod corespunzător, pe nişte criterii care s-ar putea să facă obiectul instituţiilor pentru combaterea discriminării!), doar datorită liberalismului meu de care pomeneam anterior n-aş merge într-atât de departe încât să-mi imaginez, şi cu atât mai puţin doresc, nişte organizaţii ecologiste (extremiste) care să susţină, altminteri cam cu deplin temei, că indiferent unde se arde o ţigară, deci până şi în casa proprie a fumătorului, căcaturile alea degajate din ea tot în lumea largă se răspândesc şi contribuie la poluare şi la încălzirea globală măcar cât o băşină de (alt) bou. Atunci să vezi adevărată prigoană!

CIOLOŞ MESERIAŞU’

Sigur, de-acum a trecut deja mai bine de o săptămână chiar şi de la învestirea lui Dacian Cioloş în funcţia de premier, aşa că faptul e consumat, dar încă din primele ore sau cel mult zile după desemnare am fost izbit (până) în străfundul ochilor (ca să nu spun moalele capului, c-ar fi cam impropriu) de nişte, dar mai cu seamă un articol prin care cunoscutul publicist (pe Facebook) şi oleacă mai obscurul scriitor (SF) CTP saluta, de-a lungul multor rânduri, nepreţuita calitate a noului viitor şef al executivului de a avea – chipurile spre deosebire de înaintaşii săi, în ordinea (inversă a) numerelor de pe tricou, Ponta şi Boc, care ar fi fost nişte domni “Găunoiu”, “a căror singură ocupaţie a fost şi este politica” – “o meserie la bază” şi anume cea de agronom, sau, mai precis, dacă am înţeles eu bine, (inginer) horticultor.

Trecând fără discreţie peste amănuntul că, pe (i)logica asta, şi Ceauşescu însuşi a avut o “brăţară de aur”, fiind de-a dreptul cizmar – chiar dacă, din (ne)cunoştinţele mele, istoria nu consemnează (in)competenţa lui strict profesională, recte cât a fost de bun sau prost, deşi probabil că ar fi avut o anumită relevanţă, la fel, zic, ca şi în cazul lui Cioloş sau a oricărui alt demnitar, în schimb nobila sa ocupaţie devenise (şi ea) subiect de bancuri printre românii oropsiţi sub regimul lui – şi peste faptul că, aşa cum remarca cineva, domnul Cioloş – care, întâmplător, e cam de-o vârstă cu mine, din generaţia “decreţeilor”, doar că din, să-i spunem, valul doi, mai puţin numeros – a intrat (?)/optat (?!) la/pentru un liceu (şi apoi o facultate) cu profil agricol într-o vreme când elevii elitişti, cu performanţe la învăţătură, se înghesuiau la cele teoretice (sau măcar foste, după ce, cu ocazia “valului unu”, majoritatea au fost trecute peste noapte în categoria “industrial”) şi ajungeau la unităţi şcolare precum a domniei sale doar dacă picau examenul de admitere şi erau “repartizaţi” la ele, trecând aşadar peste fleacurile acestea care i-au scăpat din vedere ori i s-au părut nesemnificative domnului CTP, şi reamintind cititorului fidel, respectiv doar atrăgându-i atenţia celui ocazional, că n-am avut nici cea mai mică simpatie (mult prea eufemistic vorbind) faţă de Emil Boc şi doar una minusculă pentru Victor Ponta, în cam singura lui calitate de a-i succede celui dintâi şi încă şi mai sinistrului MRU, cei doi predecesori nominalizaţi de CTP ai “meseriaşului” Cioloş au fost şi ei, unul profesor de drept constituţional (oricât de jalnic “constituţionalist” s-a dovedit de-a lungul timpului, de pildă cu prilejul referendumurilor pentru demiterea fostului preşedinte al morţilor), iar celălalt procuror… cu certitudine mai puţin ceauşist decât, de-un exemplu luat la întâmplare, Monica Macovei, pentru simplul motiv biologic că la Revoluţie avea doar vreo 17 ani.

Asta ca să nu mai spun că, în opinia mea (personală şi subiectivă, că de-aia nu-i a altuia), cam orice demnitar, şi cu atât mai mult unul aflat într-o funcţie de maximă răspundere, precum cea de prim-ministru, e preferabil, dacă nu chiar obligatoriu, să fi urmat studii juridice (superioare), pentru a avea, măcar la nivel efectiv teoretic, cunoştinţe temeinice despre legile pe care, pe lângă că trebuie să le aplice şi, cu ajutorul Parlamentului, îmbunătăţească, e obligat, mai mult decât oricine, să le respecte.

Fără să merg atât de departe încât să spun că aş prefera în fruntea guvernului un jurist mediocru decât un excepţional contabil (pe care l-aş vrea, în schimb, la Finanţe), un remarcabil profesor de chimie (care ar putea fi perfect ca ministru al Educaţiei) sau chiar un eminent chirurg (bun, eventual, ca ministru al Sănătăţii), recunosc că mi s-ar fi părut mai nimerit ca domnul Cioloş să (re)vină la conducerea Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale (chit că nu mai ţin minte dacă în mandatul său a plouat destul şi care a fost producţia de sfeclă la hectar), decât a Guvernului României. Măcar aşa, ca să nu se irosească un asemenea talent (sectorial).

SĂ REDESCHIDEM, ZIC (ALŢII), URGENT CLUBUL COLECTIV!

Deoarece în unele privinţe sunt – de ce să n-o recunosc? – un om al extremelor, de câţiva ani buni nu mai merg aproape deloc la cinema, dar pe vremea când, dimpotrivă, ajungeam şi de câte două-trei ori pe săptămână, remarcasem, la un moment dat, inclusiv în scris, că în România nu e nevoie de o sală plină, cu zeci sau sute de spectatori, ca să dai peste nişte nesimţiţi care să şuşotească din toţi bojocii de-a lungul întregii reprezentaţii şi/sau să foşnească cele mai zgomotoase tipuri de ambalaje, făcându-te să regreţi amarnic că n-ai aşteptat să apară filmul pe DVD sau la HBO (aşa cum procedez acum), ci e suficient să se ocupe cinci-şase locuri, ceea ce, statistic vorbind, pe cifre seci şi reci, mi se părea elocvent pentru lipsa de civilizaţie a gloriosului nostru neam (de traistă), aşa cum, încă şi mai edificator, doar că (şi) în ceea ce priveşte de-a dreptul prostia lui, e faptul că, de când ies cu bicicleta în fiecare zi de weekend, la ore dintre cele mai matinale, practic în zori, şi cam pe acelaşi traseu, în jurul (subliniez!, deşi o mai iau şi prin năuntru) Parcului Herăstrău, pe Kiseleff şi Aviatorilor, nu se poate ca măcar unul (sau una, de obicei grasă) dintre cei doi, dar şi mai adesea ambii trecători cu care mă intersectez să nu meargă fix pe jumatea aia de metru alocată – şi (de)marcată corespunzător, pe unele porţiuni chiar printr-o bordură – pistei de biciclete, în condiţiile în care, spre deosebire de bătaia de joc de pe alte artere, gen Ştefan cel Mare, despre care eu însumi am scris critic, trotuarele sunt din cale-afară de generoase şi, nu numai la orele acelea, destul de puţin circulate. Presupun că e vorba despre un soi de atavism, descendenţii boilor şi vacilor neputând să meargă, cu botul în pământ şi impasibili la claxoane, decât pe potecuţe înguste şi strict delimitate, altminteri fiind în pericol să se rătăcească în ditamai metropola în care, vorba unui prieten, par să fi fost aduşi cu forţa de pe ogoarele îmbelşugate ale patriei.

Iată de ce, pe undeva nici n-ar fi trebuit să mă mai mire că în ultimele zile descopăr, pe Facebook şi pe bloguri, tot mai multe scrieri ale unor dobitoci (de ambe sexe) care se arată scandalizaţi din pricina unei (noi?!) iniţiative legislative promulgate de preşedintele (pe care nu l-am votat, cum n-am făcut-o nici cu contracandidatul) Iohannis, conform căreia instituţiile care prezintă risc seismic ridicat vor fi închise şi/sau obligate să-şi găsească sedii adecvate, la fel ca şi cele care nu respectă normele ISU/PSI.

Dacă i-am socoti entităţi biologice cu IQ superior celui de protozoar, ar fi paradoxal că, în urma tragediei din Colectiv, tot ei s-au numărat printre cei mai activi clănţăi şi susţinători ai demonstraţiilor din Piaţa Universităţii, (de)plângând cu lacrimi de crocodil “corupţia care ucide” şi înfierând cu mânie pretins intelectuală funcţionarii publici şi autorităţile statului care au încasat şpăgi pentru a elibera autorizaţiile clubului. Acum, după ce au scăpat de “cancerul corupţiei” personificat de primarul Piedone şi, mai cu seamă, (Guvernul) Ponta, vinovaţi pesemne şi pentru ce fac urmaşii lor, au realizat brusc că, de pildă, în jenant de multe dintre bombele alea cu sau fără ceas, în special de prin Centru(l Vechi), se desfăşoară şi tot soiul de (pseudo)spectacole (de teatru) la care cetăţeanul însetat de bere şi artă şi le poate ostoi pe amândouă deodată, aşa încât închiderea lor ar reprezenta, vezi Doamne, un adevărat sacrilegiu, iar aceleaşi autorităţi ale statului blamate până mai ieri ar trebui, dimpotrivă, să… continue să închidă ochii la toate neregulile pentru a nu lua parte la acest genocid cultural, ci, doar, eventual, la unul obişnuit, împotriva clientelei.

Ba una dintre cuconiţele scriitorese deosebit de active (sexual) pe Facebook, după ce a avut execrabilul gust de a se văicări că nu i-au mai rămas bani pentru shopping de Black Friday din cauza fabuloaselor donaţii făcute în sprijinul victimelor de la Colectiv, aproape că soma statul… până una-alta cam capitalist nu doar să nu închidă speluncile (deci nu teatrele adevărate, care, din păcate, sunt şi ele în pericol să cadă la cutremur sau să ardă din temelii cu tot cu spectatori), ci şi să ajute efectiv “entertainmentul” (deci nu învăţământul, cercetarea sau sistemul sanitar), prin nici mai mult nici mai puţin decât subvenţii (de la buget), aducând, cu mintea ei puţină, pe lângă “argumentele” de natură socială, gen artiştii (independenţi) (de talent) care n-ar mai avea unde să se producă şi ar sucomba de foame, sau picoliţele aruncate în braţele şomajului, dacă nu chiar ale proxeneţilor, şi unul chipurile economic, şi anume că, închizându-le sau lăsându-le de izbelişte, şi-ar da (el, statul) “singur un şut în testicule” deoarece pierde impozitele pe care le-ar obține din onorarii şi consumaţie (deci în spelunci).

Păi bine, cucoană, dacă banii din onorarii şi consumaţie sunt aşa grămadă încât statul ar trebui să plângă după cota, oricum unică şi redusă, care i-ar reveni lui din impozite, de i-ar fi mai avantajos să acorde subvenţii, de ce mama dracului nu cheltuie însăşi speluncile o parte (cum ar veni, neînsemnată) din ei (respectiv din profiturile, înţeleg, fabuloase) ca să-şi modernizeze sediile sau – admiţând că e imposibil să mai sape un puţ pe post de ieşire de urgenţă din catacomba în care funcţionează – să închirieze altele, corespunzătoare? Aud? 

Dacă piţi ar avea măcar vârsta mea, aş suspecta-o de nostalgii totalitar-comuniste, din vremurile când statul dădea, într-adevăr, bani pentru orice societate (comercială), fiindcă erau toate… de stat, adică ale lui, dar cum e oleacă mai tânără, n-o bănuiesc decât de prostie monumentală. Oricât de stângist am admis eu cândva că aş putea deveni pe măsură ce îmbătrânesc, sper să nu ajung vreodată într-atât de sclerozat încât să propovăduiesc subvenţii bugetare pentru cârciumi şi cluburi de noapte, în detrimentul şcolilor şi spitalelor.

Pasul perfect (i)logic următor ar fi să apară (pe Facebook) o petiţie, însoţită de ample manifestaţii de stradă, poate cu ocazia zilei de 1 Decembrie, prin care să se ceară, pe lângă condamnarea la puşcărie a lui Ponta pe indiferent ce sau chiar fără temei, neîntârziata redeschidere a Clubului Colectiv, văzut deja, alături de celelalte stabilimente similare ce se închid zilele astea, drept o victimă a măsurilor draconice (chiar dacă neaplicate până acum!) impuse de fostul regim pesedist în materie de norme PSI sau antiseismice. De altfel, din câte am înţeles, incinta clubului nici n-a avut foarte mult de suferit, aşa încât, cu o zugrăveală mică şi după înlocuirea materialelor perfect inflamabile de pe tavan şi pereţi cu unele şi mai şi, poate fi repus pe picioare în câteva zile, spre deosebire de cei care au fost arși de vii acolo în urmă cu aproape o lună.

"ARMATA STRIGOI"

CRIZA TERORIŞTILOR

Spre deosebire de insinuările conspiraţioniste ale unei politiciene cu minte blondă şi probleme de (cinci) milioane de dolari cu DNA, în opinia mea singura legătură şi coincidenţă cu adevărat stranie, dar profund nesemnificativă, între atentatele de vineri, din Paris, revendicate de organizaţia teroristă Stat Islamic, şi tragedia de la Clubul Colectiv, petrecută cu două săptămâni înainte, este că la ora (22.30) desfăşurării lor mă aflam în patul meu, unde, ca mai niciodată atât de devreme, deja dormeam, astfel încât am aflat despre ele abia a doua zi dimineaţa, când am intrat pe Facebook.

Pe de altă parte, fiindcă la vremea respectivă, deşi aveam de gând, am tot amânat s-o fac şi m-am luat cu altele, trebuie să spun acum, după mai bine de zece luni de la atacul unor (alţi) sceleraţi islamişti şi înarmaţi asupra redacţiei Charlie Hebdo, că întâmplarea aceea, la fel de regretabilă ca oricare alta soldată cu pierderi de vieţi omeneşti, mi s-a părut mai apropiată (nu chiar în sensul în care este cifra nouă în raport cu unu faţă de zece, ci cum e cifra doi) de o bătălie (ca să nu spun răfuială) dintr-un război (de gherilă) între reprezentanţii a două “armate” relativ bine conturate şi care, într-un fel, conştientizează şi îşi asumă deschis şi cu vitejie riscurile, în ciuda diferenţelor enorme (dar comune multor conflicte desfăşurate de-a lungul istoriei) de potenţial militar, unii luptând cu condeiul, iar ceilalţi cu Kalashnikovul, decât de un atac terorist “clasic”, precum, de pildă, cel de la 11 septembrie 2001, de la World Trade Center şi, fireşte, cel de vineri, în care victimele sunt luate pur şi simplu la întâmplare şi nu au nici cea mai mică legătură – ca să nu mai spun vină – cu ceea ce li se întâmplă. Pentru că nici măcar fanaticii religioşi demenţi, inclusiv înalte feţe BOR-iceşti, care ar putea susţine, la fel ca în cazul “Colectiv”, că tinerii sau mai puţin tinerii care participau la concertul rock de la Bataclan or fi fost satanişti şi meritau să moară, eventual la fel ca şi cei care poate se dedau desfrâului şi se înfruptau din cine ştie ce licori ale diavolului în locuri de pierzanie cum sunt cafenelele pariziene, nu le pot găsi vreun păcat capital de ispăşit celor împuşcaţi sau atinşi de schije în plină stradă sau pe, ori în preajma, unui stadion de fotbal.

Ce vreau să spun e că atunci, în ianuarie, ţintele au fost, totuşi, “alese” – chiar dacă (tot) după nişte criterii aberante şi chiar dacă, din câte îmi amintesc, au existat şi “victime colaterale” – din rândurile unei categorii (jurnaliştii) prin definiţie mai expuse la astfel de pericole (fireşte că nu în aceeaşi măsură ca soldaţii sau poliţiştii, dar mai mult decât contabilii şi coafezele), în timp ce acum singurul criteriu de “selecţie” a fost numărul cât mai mare de cât mai inocenţi. Oricât de dur sau cinic ar părea, eu cred că, pentru acurateţea judecării unor astfel de episoade, aceste distincţii trebuie făcute.

Şi pentru că tot a venit vorba, ţin să precizez că-mi asum tot ce am spus/scris şi voi mai spune/scrie (că la desen n-am talent nici atât!) la adresa habotnicilor de indiferent ce religie, fie şi cu riscul ca vreunul dintre ei, mai cu spirit întreprinzător, să socoată cu mintea lui puţină că pentru aşa ceva merit pedeapsa supremă. De aceea, în schimb, şi pentru că nici nu rezonez la exagerările lor adesea gratuite, “Je NE suis (et n’etais) PAS Charlie”. Şi nici pur şi simplu francez, deşi asta o spun chiar cu regret. (Dar probabil că se vede şi din franceza mea aproximativă, învăţată prost în vreo zece ani şi uitată perfect în următorii treizeci.)

Cu constatarea, perfect tangenţială, că măcar de cele petrecute la Paris nu poate fi făcut responsabil în vreun fel Guvernul Ponta, care, din fericire pentru el, la ora aceea demisionase deja degeaba pentru cele petrecute în “Colectiv”, altfel nefiind exclus să-l arate cu degetul vreo madam Gorghiu care, poate numai ca să ne demonstreze cât e de tinerică sau, dimpotrivă, fiindcă s-a ramolit prematur şi a lăsat-o memoria, băsmea ieri, de la tribuna aceluiaşi Parlament suprapopulat cu personaje dubioase, dar pe care de vreo două săptămâni nu le mai contestă nimeni în stradă, că ne aflăm acum, în 2015, pe plan intern, într-o situaţie mai dramatică decât cele din 1991 şi 2000, aş vrea să remarc câteva lucruri:

1. Din păcate pentru ei, iată că francezii nu sunt feriţi de asemenea nenorociri, în ciuda faptului că, din câte mi-au lăsat (şi) mie impresia (fără să fiu un observator atent, sau măcar distrat, al politicii internaţionale), în general în anii din urmă s-au numărat printre aliaţii (inclusiv din NATO) cei mai puţin fideli ai americanilor, văzuţi (şi nu doar de către lumea arabă!) drept simbol al răutăţii, lăcomiei, agresivităţii şi aşa mai departe. Acum, desigur, tot americanii par să fie cei pe care se bazează cel mai mult să le dea o mână de ajutor în stârpirea ameninţărilor, atitudine pe care o regăsesc şi la alţi critici înverşunaţi ai acestora, care deja, poate sub imperiul emoţiei, vorbesc despre o mare ofensivă armată LA SOL (de parcă n-ar fi văzut destule filme “propagandistice” – conform catalogării unuia dintre ei la adresa lui “American Sniper” – cu războiul din Vietnam sau cele mai recente din Irak şi Afganistan!) împotriva SI, după ce ani de zile au tunat şi fulgerat împotriva “invadatorilor” însetaţi de petrol chiar şi când păreau să-l caute prin Belgrad şi în Kosovo. 

De altfel, nu m-ar mira ca minţile bolnave care îi acuză şi acum pe americanii înşişi că ar fi orchestrat atentatele de la 11 septembrie să-i găsească – poate nu imediat, ci mai încolo, când vor ieşi la iveală “dovezi irefutabile” cretine precum cele invocate când vine vorba de WTC şi Pentagon – vinovaţi şi de cele de la Paris, poate drept represalii împotriva prea mândrilor şi independenţilor francezi sau ca înscenări menite să-i convertească neîntârziat la o politică de colaborare mai strânsă cu Washingtonul, în genul celei practicate de britanici. Iar “conspiraţia” pare să dea roade, nu? În paranteză fie spus, alegerea Franţei drept ţintă a atacurilor teroriste în… favoarea (că detrimentul sună absurd în context) unui aliat mai de nădejde al SUA, precum Marea Britanie, ar mai putea avea de-a face şi cu (in)competenţa serviciilor secrete de dincoace de Canalul Mânecii, dar asta e altă poveste.

2. Criza refugiaţilor, care mie mi se pare fascinantă (şi) din alte puncte de vedere, printre care acela că fix aceeaşi ţară în care până în urmă cu vreo zece ani nu intram nici noi, românii, europeni şi (nu că ar avea vreo importanţă) creştini, decât cu mare greutate şi mai ales vize, iar acum nu ne acceptă în Schengen şi simte subit miros de infractor când ne evocă, se arată din cale-afară de ospitalieră cu cetăţeni la fel de inofensivi şi musulmani cum am fi putut să ne pretindem şi noi încă de pe vremea lui Ceauşescu, apropo de care mă gândesc, cu un soi de vag cinism asumat, că au fost generaţii întregi de români care au suportat cu stoicism vremuri aproape la fel de grele precum cele din Siria zilelor noastre, cu pericole chiar de moarte la fiecare pas (sau vorbă necugetată), şi uite că n-au mai plecat cu milioanele către nicăieri, inclusiv Germania, ci au stat şi au înghiţit, poate spre ruşinea noastră, fiindcă ar fi trebuit să stăm, dar să ne luptăm, aşa cum (că, în nemernicia mea, aici voiam să ajung!) probabil că ar trebui să facă şi valurile de refugiaţi care, la câţi sunt – vorba unui vechi banc cu ruşi, chinezi şi români – ar trebui doar să facă vreo două-trei ture, dus-întors, peste poziţiile insurgenților (sau ce-or fi ăia) ca să are şi să rezolve situaţia, criza, aşadar, nu poate fi disociată de tot ce s-a întâmplat (de curând) şi ce o să se mai întâmple de-acum încolo în materie de terorism în Europa, chiar şi fără să se găsească paşapoarte cam prea edificatoare pe scena fiecăruia dintre atentate. Asta ca să nu mai spun că, odată ce le-ai promis adăpost amărâţilor, e greu s-o dai la-ntors, pe sistemul băsist “expulzaţi-i, mama lor de terorişti!”, fiindcă e şi imoral şi periculos.

3. În fine, teza că religia nu are nicio legătură cu valul de terorism din ultimii mulţi ani mi se pare fie pur şi simplu prostească, fie făţarnică. Fără să am cele mai elementare noţiuni despre Coran, posed ruşinos de puţine, dar suficiente, despre Biblie cât să-mi fi format (sau doar însuşit) opinia – altminteri deloc originală, ci, dimpotrivă, destul de răspândită – că, măcar în privinţa celei din urmă, foarte multe dintre vechile şi mai noile precepte, cutume, canoane sau cum s-or numi ele ale bisericilor creştine nu au nicio legătură cu litera şi spiritul ei încă de pe vremea Inchiziţiei (dacă nu şi mai devreme) şi până în zilele noastre, când, printre altele, de-un mărunt, dar elocvent exemplu, se remarcă datina călcatului în picioare întru pupatul moştelor cu ocazia diferitelor sărbători trecute cu roşu, negru, albastru, aldine sau italice în calendarul ortodox. De aceea, faptul că în Coran s-o vorbi numai despre iubirea aproapelui şi săvârşirea de fapte bune nu mi se pare nici pe departe atât de relevant pe cât li se pare altora.

În plus (sau, mă rog, în minus), n-am habar dacă termenul “jihad” o fi menţionat acolo negru pe alb, cu definiţia pe care o ştim noi, sau e doar născocit de nişte minţi de islamişti cu nimic mai rătăcite decât cele ale unor creştini care în urmă cu câteva sute de ani măcelăreau “necredincioşii” în numele cruciadelor. Din acest punct de vedere (strict religios), amănuntul că mahomedanii sunt pur şi simplu cu câteva secole mai, literalmente, înapoiaţi, (unii dintre ei) manifestând o intoleranţă (şi nu doar vizavi de adepţii altor culte!) pe care, din fericire, creştinii au depăşit-o, e doar o chestiune istorică, nicidecum axiologică şi cu atât mai puţin de sorginte rasistă, iar acest decalaj nu poate fi surmontat prin ură şi violenţă, ci mai degrabă cu răbdare, dar, din păcate, până una-alta, efectele concrete sunt cele care se văd.

"PARIS CALLING"

CUM ÎŢI FURĂ BRD BANII: METODA 1 (DIN 4366)

Poveste deja uşor eternă, cu care cititorul meu fidel (între timp cam dispărut şi el din peisaj) e familiarizat şi care poate fi extinsă lejer la multe alte domenii: dat fiind raportul cu totul disproporţionat, aproape paradoxal, dintre numărul (foarte mic) de tranzacţii oarecum bancare efectuate cu cardul de mine, fie în magazine, fie pe internet sau doar la bancomat şi cel (foarte mare) de situaţii în care întâmpin probleme la ele, continuu să mă întreb dacă sunt eu teribil de ghinionist sau e vorba numai despre una dintre prea banalele anormalităţi româneşti, cu care lumea nici nu se mai oboseşte să-şi bată capul chiar şi dacă le percepe, dar e mai probabil că pur şi simplu nu le-a băgat vreodată de, şi cu atât mai puţin în, seamă.

Oricum, nefiind masochist, de o bună bucată de vreme am limitat genul acesta de operaţiuni (şi mai) drastic, şi aş fi ajuns, fără îndoială, să le stârpesc de-a dreptul, dacă nu aş avea, ca mai toată lumea, un foarte bun prieten pentru care tocmai a trebuit să mă cunosc la nevoie, fiindcă m-a rugat să-i rezerv prin internet, pentru el şi un coleg de muncă, două bilete de avion “dus” pe ruta Madrid-Bucureşti. Prevăzător din fire şi degrabă suflător în iaurt după toate cele pătimite, înainte să trec la treabă am dat o fugă până la cel mai apropiat bancomat uşor accesibil (fiindcă cel şi mai apropiat e într-o incintă de magazin al cărui prag mă străduiesc să-l trec cât mai rar) ca să mă asigur, pe de-o parte, că (mai) am suficienţi bani pe card pentru acoperirea preţului, şi, cât de cât, o sumă apropiată de cea pe care o estimam (fiindcă dacă nu ţi-l verifici mai mult de două-trei zile, dacă nu cumva încă şi mai puţine ore, te pomeneşti că ai şi fost taxat cu tot soiul de comisioane), iar pe de alta, să văd soldul exact, pentru a putea face ulterior calcule şi verificări. Pe scurt şi pentru acurateţea relatării, aveam fix 2883,63 lei, ceea ce, în paranteză fie spus, reprezintă un adevărat record, altminteri având întotdeauna grijă să ţin pe el cât mai puţini bani, fie şi în favoarea unei saltele sau a unui ciorap.

Spre bucuria mea de moment şi parţiala cinste a Tarom, întreaga operaţiune pe internet, desfăşurată pe pagina companiei aeriene, nu doar că a durat mai puţin de un sfert de oră, cu tot cu consultările telefonice internaţionale cu beneficiarul (că are şi Nelimitatu’ de la Digi avantajele lui), dar au şi decurs perfect, suma finală, exprimată în euro, fiind de 403,58. Fără să las garda jos, următorul pas, făcut în aceeaşi seară, a fost să mai cobor o dată la amintitul bancomat, pentru a verifica din nou soldul. Aşa am constatat, tot cu bucurie şi un soi de uşurare (de-aia sufletească, nu doar a buzunarului), că-mi fuseseră reţinuţi 1792,75 lei (rămânând pe card 1090,88), ceea ce, la un calcul sumar, dar precis, cu ajutorul unui calculator de buzunar Casio, corespunde unui curs euro-leu (sau invers, mă rog) de 4,4421, în condiţiile în care – minune mare, încât, cuprins deja de o vagă presimţire, am şi întrebat-o retoric pe soţie dacă nu cumva ar trebui să mă îngrijoreze, ca orice veste aparent bună în România – cursul BNR al zilei era de vreo 4,46. Cum însă ştiam – inclusiv din propriile experienţe mai vechi şi cu happy-end, când, de pildă, mi-am făcut abonament, prin intermediul altei bănci, la Eurosport Player sau NHL Gamecenter Live (aşadar, tocmai hăt, în State) – că se mai întâmplă şi aşa, adică să ai un curs mai bun la tranzacţiile online, mi-am zis că am avut (încă o dată) baftă.

Revenit de la bancomat, mi-am dat seama că nu solicitasem şi un miniextras de cont, cu ultimele zece operaţiuni (ca să rămână consemnată, sub forma unui soi de chitanţă, folositoare, la o adică, şi în relaţia cu prietenul beneficiar, suma extrasă), dar mi-am spus că nu e nicio grabă, cel puţin până când fac alte nouă, adică de-a lungul următorilor, poate, şi de două ori mai mulţi ani de-acum înainte, că nici prietenul meu nu călătoreşte chiar aşa des.

Adevărata nebunie a început abia după alte două zile, nu mai departe de ieri, când, în obişnuita mea plimbare aproximativ regulată prin cartier, am făcut o escală şi la (un alt) bancomat, pentru a scoate totuşi miniextrasul. Aşa cum de altfel nu aveam nicio îndoială, ultimele zece tranzacţii (nu ştiu pe ce perioadă maximă sunt ele consemnate) erau de fapt una singură şi anume cea din seara de luni, 9 noiembrie, trecută drept “cumpara RON de la POS” (mă rog!), iar suma corespundea absolut perfect, la zecimală, cu cea rezultată din operaţiunea mea de simplă scădere (cu ajutorul aceluiaşi calculator Casio) a sumei rămase pe card, din suma iniţială: 1792,75 lei. Deoarece însă, spre deosebire de bancomatele altor bănci, pe miniextrasul de la BRD nu se imprimă şi soldul curent, a trebuit să scot, în plus, o fiţuică din care am aflat, de data asta cu neţărmurită stupoare, că mai am doar 1057,43 lei (faţă de cei 1090,88 amintiţi mai sus), respectiv cu 33,45 lei mai puţin decât la verificarea din seara cu pricina, în condiţiile în care între timp n-am mai folosit deloc cardul.

Acum, trebuie să spun că, în primele momente, am fost, la drept vorbind, mai degrabă scârbit şi iritat decât cu adevărat îngrijorat, gândindu-mă că e vorba despre vreun comision, mai mult sau mai puţin ascuns, apărut ulterior sau chiar în timpul tranzacţiei, de pildă atunci când am fost transferat pe o pagină “sigură”, unde a trebuit să completez tot soiul de rubrici, chipurile ca să nu-mi fure banii… alţii, vorba unui personaj literar. Ca atare, odată revenit acasă din plimbarea deja ruinată, m-am apucat să consult întreaga listă de comisioane de pe site-ul BRD, fără să descopăr însă vreunul la care să fiu încadrabil. Până şi “securizarea” aceea a tranzacţiei (care altădată m-a făcut să renunţ la toată operaţiunea, crezând că e o chestie opţională şi fiind dispus să-mi asum riscul) era gratuită.

Pentru că, aşa cum nu contenesc să menţionez, sunt nu doar Stan Păţitul, dar şi un om care s-a confruntat la viaţa lui cu tot soiul de coincidenţe dintre cele mai stranii, în timp ce-mi storceam creierii să înţeleg ce naiba se putuse întâmpla, am realizat că luna aceasta se împlineşte un număr de ani de la emiterea cardului, aşa încât n-ar fi fost exclus ca fix în cele două zile scurse între cele două runde de verificări să mi se fi perceput comisionul de administrare anuală, în valoare de 14 lei (după cum am citit pe site). Cum pe contul respectiv mai e emis şi un duplicat (de fapt cardul meu, titulară fiind soţia), “paguba” se cam apropia de cei 33 de lei “dispăruţi”, restul fiind, cum spuneam, genul acela de “mărunţiş” care oricum zboară permanent, că dacă nu e comision de administrare a cardului, e al contului... şi aşa mai departe.

De asemenea, teoretic, cei 33,45 lei (cui i se par puţini pentru atâta agitaţie şi un articol aşa lung, sau îl doare-n undeva de prinicipiu ori de ideea că altădată pot deveni 333 sau 3333, îi sugerez să-şi vadă de-ale lui, mai cu seamă că va urma o discuţie despre o sumă şi mai mică) ar mai fi putut reprezenta comisionul de emitere a miniextrasului însuşi sau al verificării soldului, pentru că, tot spre deosebire de bancomatele altor bănci, mai de bun-simţ (dar nu cine ştie ce), care îţi afişează aceste taxe înainte să efectuezi operaţiunea, întrebându-te (uneori cam exasperant) dacă vrei să continui, la BRD nu există astfel de avertismente, deşi am impresia că au fost legiferate. Cert este că, la o nouă rundă de consultări ale site-ului, am aflat (de fapt mi s-a confirmat) că, relativ de curând, comisionul de verificare a soldului a devenit 0, în schimb miniextrasul e taxat cu ceva de genul 0,50 € “echiv în valuta contului”. Cu alte cuvinte, contul meu fiind în vajnica monedă naţională, vreo 2 lei şi ceva, nicidecum peste 30.

Într-un târziu, văzând că de unul singur n-o scot la capăt, am pus mâna pe telefon şi am sunat la relaţii cu clienţii, unde am expus pe scurt problema, cerând o explicaţie avizată şi documentată. Care n-a întârziat să apară… cumva independent de voinţa expresă a lu’ tanti de la care am aflat-o, atunci când mi-a comunicat, oarecum en passant, că ultima tranzacţie cu cardul care figurează în baza lor de date, pe adevăratul (?!) extras de cont, este o plată către Tarom în valoare de… 1826,20 lei. Aşadar, cu fix (ăia) 33,45 lei mai mult decât, pe de-o parte, socotisem eu printr-o operaţiune de simplă scădere (bla-bla… Casio…), iar, pe de alta – şi aici e măgăria desăvârşită, de fapt hoţia! – mă informase însăşi banca prin intermediul miniextrasului TAXABIL, emis la două zile după operaţiuni.

Fac precizarea cu cele două zile scurse între timp, pentru că explicaţia pe cât de penibilă, pe atât de oficială a diferenţei aceleia a fost că, deşi operaţiunea s-a efectuată în seara zilei de 9 noiembrie, decontul a avut loc în ziua de 10, la “noul” curs bancar, întâmplător cu mult mai mare. La un (alt) calcul simplu, reiese că, departe de cei 4,4412 lei pentru un euro, la care, după spusele cucoanei de la BRD, operaţiunea a rămas de fapt într-un soi de “pending”, finalizarea tranzacţie s-a făcut la un curs, oricum exagerat, de 4,5250. Asta în condiţiile în care pe cardul meu s-a operat cu maximă promptitudine, chiar din seara aceea, retragerea sumei “iniţiale”, când poate mai normal [cel puţin în (i)logica “bancară”] ar fi fost ca până la desăvârşirea ei să nu-mi fie luat niciun ban. Chiar şi aşa, mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi cheltuit repede, în aceeaşi seară, toţi cei 1090,88 lei cât reieşea că mai am, deşi ulterior aveau să rămână doar 1057,43; îmi făceau vreun descoperit de cont, sau cum dracu s-o mai numi şi ăla, pretinzându-mi cine ştie ce dobânda astronomică?!

Trecând acum peste scandalul iscat la telefon, când funcţionara încerca să mă prostească în ureche, părându-i-se, chipurile (că nici ea nu părea atât de proastă, dar era obligată de mizerabila funcţie şi de faptul că din furtişaguri de-astea i se plăteşte salariul fabulos), foarte normal ca pe un înscris, la urma urmelor oficial, o tranzacţie să figureze ca fiind taxată cu 1792,75 lei, iar pe un alt înscris… încă şi mai oficial (după minţile celor de la BRD), cum mă asigura că va fi în “extrasul de cont”, să apară de 1826,20 lei, sau peste lipsa ei de receptivitate la sugestia mea – în urma căreia, cu condiţia să fie şi pusă în practică, m-am angajat să mă declar pe deplin satisfăcut şi să renunţ la orice plângere ulterioară – ca pe extrasul de cont să apară nu una, ci două operaţiuni distincte, respectiv “1. achiziţie bilete avion = 1792,75 lei” şi “2. sumă furată de la client = 33,45 lei”, punctul de care m-am agăţat cu încăpăţânare, şi până la urmă am reuşit să obţin măcar preluarea unei reclamaţii la care aştept un răspuns prin poştă, a fost următorul:

Este anormal ca eu să plătesc (indiferent cât, nu asta contează) un serviciu – respectiv emiterea miniextrasului cu ultimele 10 operaţiuni – ca să fiu, practic, DEZinformat, deoarece obţin date… să le spun parţiale despre ele. Este ca şi cum pe o chitanţă ar apărea, în loc de suma totală, una arbitrară, din timpul numărării banilor de către cel care-i preia. La rigoare, pot să înţeleg decalajul dintre momentul efectuării unei operaţiuni pe internet şi cel al decontării propriu-zise, dar asta e o chestie de bucătărie internă a băncii (eventual în raport cu un terţ operator economic), care nu mă priveşte, chit că, iată!, se face în aşa fel încât banca să iasă în câştig, iar clientul în pagubă, şi pot să mă întreb dacă nu cumva data viitoare, în cazul în care a doua zi cursul ar fi mai mic, banca o să aştepte nu o zi, ci două, nouă… sau până la Revelionul următor (că de sărbători sare euro în aer), când îi vine ei la socoteală, fiindcă – nota bene! – indiferent ce minciuni îmi sunt mie servite, în seara de 9 noiembrie Tarom a aprobat tranzacţia şi mi-a furnizat codul de rezervare a biletelor, fără să mă pună în vreo formă de aşteptare, semn că din partea companiei (pe care cucoana de la BRD voia să arunce vina!) totul se încheiase, iar banca decontase, la cursul cel bun pentru mine.

Trecând însă peste acest decalaj, e aberant să mi se comunice tot o sumă parţială chiar şi când cer date despre tranzacţie la DOUĂ zile DUPĂ încheierea ei definitivă, cu decont, schimb valutar, predare-primire etc. Iar pentru a intra în posesia informaţiei complete (oare?) trebuie să scot (încă) un extras (maxi?) de cont, pe care banca de asemenea mi-l taxează. (Asta ca să nu mai spun că nu ştiu ce deviz o să-mi vină în urma discuţiei telefonice, socotită, probabil, tot drept un serviciu taxabil, dincolo de numărul “cu tarif normal” la care am sunat, că minute pe abonament am destule.) Cu alte cuvinte, plătesc de două (sau trei?!) ori pentru acelaşi lucru, ceea ce înseamnă pur şi simplu escrocherie (instituţionalizată), mai cu seamă că am tot dreptul să cred că e premeditată, banca bazându-se pe faptul că nimeni nu face atâtea verificări (încrucişate) ca mine. Dacă aş fi fost mai puţin vigilent, stăteam liniştit din prima seară, crezând că totul s-a încheiat cu un decont de 1792,75 lei. Ba chiar şi ieri – deci, repet, la TREI zile după operaţiunea făcută de mine pe internet şi la… e drept, doar DOUĂ (dar prea destule în secolul XXI, zic) de la finalizarea ei de către cea mai înceată bancă din lume – aş fi stat la fel de liniştit în cazul în care aş fi scos doar acel miniextras, fără să mai verific o dată (pe sistemul “am abonament, dar compostez şi bilet!”) soldul abia verificat, pentru că mi se confirma aceeaşi sumă (practic fictivă şi, de ce nu?, încadrabilă la “fals în acte”!) de 1792,75 lei, deşi între timp ea “crescuse” la 1826,20.

Una peste alta, fireşte că sistemul (inclusiv bancar) va ieşi din nou triumfător, fiindcă nu-mi fac nicio iluzie în legătură cu răspunsul la sesizare şi cu atât mai puţin că pe viitor o să fiu scutit de surprize încă şi mai neplăcute din partea oricăreia dintre instituţiile de profil cu care am fie şi cea mai microscopică tangenţă.

"DOWN IN A HOLE"

ŞI DAC-O FI SĂ MOR AŞA, PE MINE SĂ MĂ GĂSIŢI VINOVAT! (OK, POATE DOAR PE JUMĂTATE)

Chiar şi pe vremea când eram un devorator de presă, ştirile precum cea despre tragedia petrecută în Clubul Colectiv se numărau printre cele pe care mă străduiam din răsputeri să le, pe cât posibil, pur şi simplu ignor, nu pentru că aş fi un individ lipsit de compasiune faţă de suferinţele semenilor – aşa cum am fost acuzat recent de cineva care ar fi trebuit să mă cunoască (de-o viaţă) mai bine – ci, pe de-o parte, absolut dimpotrivă, deoarece sunt înzestrat cu o capacitate de empatie cu totul exacerbată, dublată de o imaginaţie cât se poate de vie, astfel încât, de pildă, atunci când mă gândesc, fie şi preţ de câteva secunde, la ceea ce s-a petrecut acolo, simt efectiv că nu am aer şi că arde carnea pe mine, iar pe de alta, fiindcă sunt conştient că durerea, indignarea, furia sau revolta mea sunt cu desăvârşire inutile – şi nu doar în privinţa faptului deja petrecut, ci şi în eventuala prevenire a altora similare – iar pe undeva de-a dreptul indecente, semănând prea bine cu sentimentele pe care le încerc şi în faţa unei pelicule de Oscar sau a unui roman scris cu măiestrie. Cu atât mai mult când este vorba despre (peste) 30 de victime, cifră pe care mintea mea parcă refuză să o cuprindă atunci când nu este corelată cu o catastrofă naturală sau măcar aviatică ori feroviară, ci cu un incident petrecut într-un imobil din centrul oraşului natal.

Pe lângă toate astea, e foarte probabil ca încă din primele ore – şi cu atât mai mult zile – să se fi spus cam tot ce se putea spune, inclusiv sau, din păcate, mai ales, toate enormităţile pe care diverşii comentatori – fie mai de profesie, fie mai de ocazie, unii cu interese ascunse, alţii aflaţi doar sub o altminteri uşor de înţeles şi până la un punct respectabilă stare de şoc, care însă nu are darul să le ascută facultăţile intelectuale – s-au simţit obligaţi să le împărtăşească oricui se opreşte o clipă din debitarea celor proprii, aşa încât o “luare de poziţie” din partea mea nu şi-ar avea nici măcar rostul îndoielnic al altora precedente, pe teme poate mai importante, decât un – la urma urmelor, oricât ar suna de cinic – simplu (fiindcă nu e nimic complicat, nici măcar în identificarea adevăraţilor vinovaţi), indiferent cât de tragic, prin proporţii sau implicaţii, accident, mai cu seamă acum, când multă lume şi-a găsit deplina satisfacţie, spunându-şi că tot răul altora e spre binele lor, fiindcă morţii oricum rămân cu morţii, dar vii de ce să nu trăiască şi ei, baremi o vreme, cu iluzia că o întâmplare nefastă va contribui decisiv la “asanarea morală a societăţii” şi la “trezirea clasei politice” mai mult decât tot ce s-a petrecut în ultimul sfert de veac de la şi începând cu Revoluţia, revoluţia sau ce-o fi fost chestia aia din decembrie ‘89. Fireşte, tinerii au tot dreptul să spere, iar mai puţin tinerii să se mintă alături de ei sau chiar să fie atât de naivi (ca să nu spun nătângi) s-o şi creadă. Pe chestia asta mai vorbim la primăvară. Sau, şi mai bine, peste vreo două săptămâni!

Totodată, ar fi, desigur, cam de prost gust să-mi exprim prea sincer, aşa cum am dăunătorul obicei, părerea că, în afară de politicienii corupţi, care n-am nicio îndoială că iau şpăgi grase (sau şi mai slăbuţe, fiindcă nu m-ar mira să se vândă ieftin, pe doi bani, cât valorează, cu tot cu hainele lor de firmă) ca să autorizeze tot soiul de spelunci din care e uimitor că muşteriii ies cu viaţă chiar şi fără să înfrunte vreun incendiu devastator şi care politicieni dosesc inclusiv instituţii de cultură, cum sunt teatrele (independente), prin pivniţe insalubre şi poduri sordide, în timp ce îngăduie să răsară în buricul târgului ditamai clădirile de birouri şi malluri care după aceea se mai şi extind înghiţind alte hălci de oraş (a se vedea mallul din Vitan, ieşit zilele astea până pe carosabil!), în afară de ei, aşadar, de nişte funcţionari neglijenţi şi de nişte patroni de club veroşi, măcar o parte dintr-un fel de vină pentru ceea ce (li) s-a întâmplat o poartă, din păcate – în ciuda celor care au tendinţa să le ridice la rangul de eroi (ai neamului) sau de-a dreptul sfinţi –, şi victimele, cel puţin cele ajunse la vârsta majoratului, pentru că nu trebuie să fii doctor docent ca să anticipezi ce se poate întâmpla când te joci cu focul (de artificii) într-o încăpere (fără geamuri?!), iar cine a trăit 18 ani în ţara asta ar trebui să ştie prea bine că, dacă nu-ţi porţi singur de grijă – mai cu seamă când tot ce ai de făcut e să pleci învârtindu-te dintr-o adevărată capcană a morţii, nu, de pildă, să-ţi construieşti propriul spital sau să-ţi fabrici singur nişte medicamente la care ai avea tot dreptul, dar nu ţi le asigură sistemul naţional de (ne)sănătate – nu are cine să-ţi poarte în locul tău, decât, eventual, sâmbetele.

Totuşi, iată că o fac, asta şi pentru că în urmă cu doar câteva săptămâni, forţat nu atât de împrejurări, cât de nişte oameni faţă de care aveam anumite obligaţii, s-a întâmplat să iau parte, pentru prima (şi, probabil, mai cu seamă după cele petrecute la “Colectiv”, ultima) oară în viaţă – ca unul care mă pot lăuda, mai în glumă, mai în serios, că boicotez cluburile de felul ăsta dintotdeauna – la un concert similar, desfăşurat (tot) într-un (fel de) băruleţ cu aspect de cameră de tortură a CIA, aflat la subsolul unei clădiri altminteri cât se poate de venerabile, în părţile ei superioare, de pe Calea Victoriei. Evident, nu s-a întâmplat nici pe departe ceva atât de grav şi nu sunt sigur nici că s-au folosit efecte pirotehnice (de stroboscoapele şi jocurile de lasere inventate încă de pe vremea când mai eram eu tânăr ce s-o mai auzi, au descoperit cercetătorii britanici că sunt nocive?!), dar asta şi pentru că m-am uşchit de-acolo cu primul pretext străveziu şi cu riscul de a rămâne în continuare dator celor care m-au invitat, după ce oricum îmi făcusem de lucru mai mult în apropierea uşii, de fapt a scării care ducea într-un târziu la ea. În schimb – şi aici voiam să ajung, pornind hăt, tocmai de la titlu – nu la fel de prevăzător şi/sau măcar fidel instinctului de conservare am fost în nenumărate alte ocazii, dar în stabilimente diferite, respectiv teatre, de genul Act, aflat fix într-o astfel de pivniţă, sau Metropolis, situat, dimpotrivă, la (un) etaj. De altfel, despre cel din urmă am şi scris ceva în acest sens încă de-acum doi ani. 

Ce vreau să spun (din nou) este că a devenit de-a dreptul regulă ca (şi) în teatre accesul publicului să fie permis (mult) peste capacitatea sălilor, iar “cazarea” spectatorilor… nici măcar clandestini, ci primiţi doar pentru umflarea reţetei, să fie făcută pe culoarele de acces/evacuare (inclusiv de urgenţă), care în majoritatea cazurilor sunt şi-aşa dureros de înguste, fiindcă eu unul mă lovesc de scaunele mărginaşe chiar şi la venire, când merg agale, fiindcă obişnuiesc să ajung cu câte un sfert de ceas înainte de începerea piesei, aşa că-mi pot imagina perfect ce s-ar întâmpla în caz de Doamne fereşte! Iar un incendiu produs de vreun scurtcircuit la instalaţiile de lumină – reflectoare de sute de waţi, care şi când funcţionează normal dau o căldură îngrijorătoare – nu e cea mai fantezistă dintre închipuirile mele de Casandră ce nu poate avea niciodată satisfacţia de a zice “v-am spus eu!”, pentru că posed pesimista înclinaţie de a prevesti doar lucruri rele, dar – în ciuda părerii unora, inclusiv, presupun, a cititorilor acestor rânduri – nu şi atâta cinism sau doar orgoliu deşănţat cât să jubilez atunci când se împlinesc. 

Ei bine, “şi de-a fi să mor…” nu în câmp de mohor, ci… ca spectator (rimează şi-aşa!) într-o sală în flăcări din care n-apuc să ies pe una din indiferent câtele uşi – fie şi una singură blocată de plasatoare ca să nu deranjeze întârziaţii reprezentaţia – fiindcă mă împotmolesc în oamenii împotmoliţi în oamenii împotmoliţi în scaunele amplasate iresponsabil pe coridoare, vă conjur să nu daţi vina nici măcar pe vreun Traian Băsescu sau Emil Boc (cititorul meu mai vechi ştie ce sentimente nutresc faţă de ei!) (re)venit în fruntea guvernului, sau pe insuportabilul (ca să mă exprim mult prea elegant) Onţanu, primar peste sectorul unde se află Teatrul Metropolis, ci pe mult mai mărunţii acari Păuni din fruntea instituţiei cu pricina (oricare ar fi ea) şi, mai cu seamă, pe mine însumi, care am realizat la timp pericolul, dar, în nemernicia mea de iubitor de teatru, am preferat să-mi asum riscul de a muri eroic ca prostul pe altarul pasiunii pentru arta cu adevărat dramatică. 

P.S. După cum chiar şi o parte dintre cei mai buni prieteni ai mei ar fi în stare să declare sub jurământ, se prea poate să fiu eu exagerat de exagerat în toate cele, dar uneori m-a cuprins o vagă panică şi la spectacole în care se foloseau doar efecte (arareori justificate) pe bază de mult fum înecăcios, dar fără foc, fiindcă pur şi simplu nu mai puteam să respir. De fiecare dată m-am abţinut cu greu – şi doar dintr-un sentiment nesănătos (spre deosebire de fugă) de jenă faţă de ceilalţi spectatori, printre care cu siguranţă se aflau şi unii mai vârstnici şi suferinzi decât mine – s-o şterg din sală, spunându-mi că, la urma urmelor, or şti organizatorii ce-or şti, şi n-or fi atât de inconştienţi încât să ne otrăvească, iar fumul ăla o fi ecologic sau ceva.

Tare mă tem însă că, în momentele de groază şi disperare de la Clubul Colectiv, unele dintre victime au sperat şi ele, absurd, până în efectiv ultima clipă (a vieţii), să apară deodată cineva care să-i asigure, râzând, că nu există niciun pericol şi tot ce se petrece acolo face parte din regia show-ului de Halloween.


P.P.S. Trag nădejde (tot ca prostul) că, la o adică, mai degrabă când, decât dacă va veni cutremurul ăl mare, guvernul de-atunci, poate la fel de corupt ca Ponta, şi care ar fi avut nenumărate ocazii cu mult mai oportune să ne lase în plata altuia la fel, să nu-şi descopere subit rezervele de onorabilitate fix în zilele acelea şi să demisioneze sub acuzaţiile întotdeauna întemeiate că autorităţile n-au intervenit suficient de prompt şi eficient, iar clădirile cu bulină roşie prăbuşite n-au fost consolidate nici de el, nu doar de toate cele precedente, din ultimii câţi ani se vor fi scurs atunci măcar de la Revoluţie. Asta fiindcă există, totuşi, momente când şi un guvern prost e mai bun decât niciunul.