CAMPIONI (ŞI) MEDIOCRI

Din păcate, Marele Premiu de Formula 1 al Emiratelor Arabe Unite, desfăşurat duminică, la Abu Dhabi, nu a reprezentat decât bomboana pe coliva sezonului 2016, unul care a demonstrat cum poate deveni campion mondial un pilot (altminteri mai degrabă mediocru) care în ultimele patru etape nu a trebuit decât să-şi asigure – fără niciun efort real, dată fiind slăbiciunea concurenţei – locul… al doilea, situaţie chiar mai penibilă decât aceea, înregistrată inclusiv anul trecut, când titlul se tranşează, matematic, cu multe (respectiv cam tot atâtea) curse înainte de final.

Iar ca lucrurile să fie şi mai plicticoase, unii dintre şefii echipelor adverse au avut “amabilitatea” să declare că, în special în ultima rundă, nu se vor amesteca în lupta pentru titlu, lăsându-i pe cei doi protagonişti cu şanse (doar) pe hârtie să-şi vadă – unul, Hamilton, de victoria inutilă, de palmares, celălalt, Rosberg, de poziţia secundă cu care s-a obişnuit încă de pe vremea când se duela cu britanicul în carting, iar dacă ar fi să pun un pariu, aş zice că, la anul, acesta din urmă, trezit în sfârşit la realitatea că (numai) lui i se întâmplă toate – în sensul de (cam) singurele şi oricum cele mai grave – problemele tehnice ale Mercedes, se va concentra de-a lungul întregului sezon, cursă de cursă, iar la final îşi va devansa coechipierul cu cel puţin 25-30 de puncte, adică exact câte ar fi putut avea în faţă şi acum, dacă nu i-ar fi explodat motorul în Marele Premiu al Malaeziei, când conducea confortabil cursa (şi clasamentul general). Asta şi apropo de toţi gogomanii care par să uite acest incident, până la urmă decisiv în lupta pentru titlu, punând înfrângerea lui Hamilton în ierarhia generală exclusiv pe seama celor câteva starturi mai puţin reuşite. Iar pariul l-aş ţine conştient fiind că anunţatele schimbări de regulament şi material tehnic creează premise (şi speranţe!) ca Mercedes să nu mai domine (cu atâta autoritate) competiţia.

Dincolo de bizarele declaraţii amintite mai sus, întâmplător sau (mai degrabă) nu, cei de la Red Bull au “greşit” iarăşi, pentru a doua cursă la rând, strategia, victima fiind, culmea, tot pilotul cu şanse mai mari de a se “amesteca” (recte interpune) între cei doi de la Mercedes, doar că de data asta a fost Ricciardo, ocupantul poziţiei a treia pe grila de start. Plecat, la fel ca şi coechipierul său, pe o “strategie alternativă”, cu alt tip de pneuri, mai dure/lente/rezistente decât ale (tuturor) celorlalţi, australianul s-a văzut chemat la boxe pentru primul schimb practic în acelaşi timp cu cei plecaţi pe cauciucuri mai moi/rapide/uşor erodabile, asta după ce nu apucase să se aleagă decât cu ponoasele opţiunii diferite, pierzând o poziţie la start. 

Verstappen, în schimb, cu toate că, în urma unui acroşaj, a ajuns, imediat după plecare, la coada plutonului, fiind nevoit apoi să depună mari eforturi (şi straturi de gumă pe pistă!) pentru a se apropia (dar încă nu foarte periculos) de monoposturile fruntaşe, a rămas fidel planului iniţial şi a schimbat pneurile mult mai târziu (cum era şi logic), iar în cele din urmă s-a clasat înaintea lui Ricciardo (?!), lăsând, pentru câteva tururi, impresia că – mai rebel din fire şi lipsit de respect faţă de blatiştii din echipă – îi va pune lui Rosberg problemele pe care, în paranteză fie spus, băbăciunea Vettel, ajuns(ă) în spatele conaţionalului, n-ar fi fost în stare să i le pună chiar şi dacă ar fi vrut.

Ca simpatizant al australianului, mă tem însă că (nici) acest (nou) episod în care a fost, practic, umilit de mai tânărul său coechipier vădit favorizat în sânul grupării austriece nu i-a şters faimosul zâmbet larg de pe chip, cel care – aşa cum remarcam şi altădată – îl face să semene (tot mai mult) cu Jenson Button, a cărui retragere nu pot decât să o salut cu entuziasm, mai ales după ce britanicul a dovedit (încă o dată) că în toţi aceşti (ultimi) ani a ocupat doar locul cuiva mai talentat şi mai dornic de afirmare, declarându-se de-a dreptul fericit să scape odată de competiţia care i-a mâncat jumătate din viaţă şi întreaga tinereţe.

Prin comparaţie, bietul Felipe Massa, la fel de obscur, dar care măcar nu s-a ferit să-şi arate permanent regretul (şi lacrimile) pentru despărţirea de Marele Circ, chiar mi s-a părut că are stofă de campion (mondial)! Norocul (şi-atât!) a fost însă de partea celuilalt.


P.S. Cât priveşte acuzaţia adusă lui Hamilton că, în ultima cursă, ar fi condus în mod intenţionat sub potenţialul maxim (al maşinii) cu intenţia de a-l lăsa pe neajutoratul Rosberg pradă rivalilor de la celelalte echipe, astfel încât acesta să termine mai jos de poziţia a treia, necesară (şi, mai ales, suficientă) pentru a deveni campion mondial, nu e de spus decât atât: dacă lucrurile au stat într-adevăr aşa, tot ce trebuia să facă germanul era să-şi depăşească (sau măcar să încerce) coechipierul.

E adevărat însă că eu unul nu-mi amintesc (dar cum poate sunt uituc și subiectiv, aştept să fiu contrazis, eventual de fata aceea frumoasă, fană înrăită a lui Rosberg, prezentă în studioul emisiunii “Grila de start”, de la Digi Sport şi căreia îi prevăd un viitor mai luminos în modeling decât în motorsport) nu-mi amintesc, aşadar, nici măcar o singură ocazie în care să fi reuşit așa ceva, la fel cum nu-mi amintesc vreuna când, dimpotrivă, ajunşi în luptă directă, să fi fost în stare să-l ţină pe Hamilton în urma lui fără să producă un accident!

BĂBĂCIUNEA LOVEŞTE DIN NOU!

Dacă nu cea mai spectaculoasă, cu siguranţă cea mai pur şi simplu lungă cursă de Formula 1 a sezonului, având o durată efectivă de (vreo) două ore şi totală, de la (primul) start (amânat cu zece minute) la finiş, de peste trei, cu cinci intervenţii ale safety car-ului şi două întreruperi (consistente) cu steag roşu, Marele Premiu al Braziliei l-a adus din nou, într-un fel sau (mai degrabă) altul, în prim-plan pe Sebastian Vettel, de departe cel mai penibil pilot al ultimelor decenii, măcar la capitolul (lipsă de) caracter.

Victimă, alături de (mai) toţi ceilalţi concurenţi şi mari “strategi” ai echipelor, cu excepţia celor de la Mercedes, a unui soi de psihoză colectivă, de neînţeles pentru mine, care i-a determinat să schimbe cauciucurile de ploaie cu cele intermediare încă din debutul propriu-zis al cursei, aproape de îndată ce safety car-ul sub care s-a dat startul s-a retras, şi asta în ciuda faptului că pista era (din ce în ce mai) udă, iar precipitaţiile nu doar că nu conteniseră, dar prognozele (confirmate) anunţau o iminentă intensificare a lor, germanul – pe lângă că a făcut această manevră la scurt timp după ce abia scăpase cu bine (şi mult noroc!) dintr-un tȇte-à-queue produs când încă avea montate pe monopostul său pneurile “full wet” – s-a mai şi trezit vorbind iarăşi prin radio pentru a-l înfiera cu mânie de multiplu campion mondial de mucava şi obişnuitele smiorcăieli de babă ferraristă depăşită de (orice) situaţie (şi de oricine mai are chef şi o maşină decentă) pe directorul de cursă fiindcă nu punea capăt, cum ar veni, calvarului care dusese la câteva incidente soldate cu abandonul unora la fel de stupizi ca şi el, “încălţaţi” (ca vaca sau, dimpotrivă, boii) cu gume improprii, dar şi a coechipierului său chiar mai puriu, Kimi Raikkonen, care a pierdut controlul maşinii (echipată, de data asta, corespunzător!) cu aceeaşi stângăcie ca şi adversarii săi mai tineri, mai lipsiţi de experienţă şi cu bolizi mai puţin performanţi la nivelul stabilităţii şi manevrabilităţii în astfel de condiţii. Semn că anunţatele plecări, la sfârşitul anului (şi al carierelor proprii), din Marele Circ, ale lui Jenson Button şi – mai ales, în sfârşit, slavă Domnului! – Felipe Massa (pe care încă îl confund cu geamănul său întru mediocritate Rubens Barrichello) pentru a lăsa loc unor piloţi tineri şi – aproape sigur – mai talentaţi, sunt încă neîndestulătoare.

Apropo de piloţi (foarte) tineri şi cu adevărat extrem de talentaţi, (dar şi cam lipsiţi de experienţă), trebuie remarcată cursa excepţională făcută (din nou!) de Max Verstappen, asta după ce, conform presei, cu doar câteva zile înainte fusese protagonist (oarecum indirect) al unui episod cel puţin bizar, când marele “boss” de la Mercedes, Toto Wolff, l-a contactat telefonic pe tatăl pilotului de la Red Bull, Jos, pentru a-l ruga să-şi tempereze fiul, astfel încât să nu interfereze cu Hamilton şi/sau Rosberg, angrenaţi în lupta pentru titlul mondial!

Din punctul meu de vedere, o astfel de intervenţie ar trebui sancţionată drastic de către diriguitorii Formulei 1, ca o tentativă incontestabilă de blat, cu atât mai mult cu cât, judecând după situaţia (de la momentul convorbirii) din clasamentul general al piloţilor, condus de Rosberg, poate fi interpretată ca fiind în favoarea germanului, care ar avea mai mult de pierdut în urma unor asemenea “interferenţe” (recte intercalări ale lui Max între el şi Hamilton), câtă vreme, pentru a deveni campion, nu trebuie/a decât să termine ambele curse rămase din sezon imediat după britanic. 

Evoluţia din Brazilia a tânărului Verstappen – care, printre altele, l-a depăşit fără milă şi drept de apel pe Rosberg la unul din multele restarturi ale cursei – mă face să cred că, departe de a se arăta receptiv la… sugestiile lui Wolff, întărite sau doar intermediate de tatăl său, acestea mai degrabă l-au ambiţionat. În schimb, faptul că odinioară (pe vremea când îl călăuzeau pe Vettel) infailibilii strategi de la Red Bull, care, de pildă, aveau întotdeauna cele mai precise prognoze meteo (!), au “gafat” (in)explicabil, compromiţând orice şansă a olandezului nu doar de a termina pe locul secund, practic asigurat, ci şi de a se lupta pentru victorie, atunci când l-au chemat (sau doar l-au lăsat, presupunând că a fost iniţiativa lui), hodoronc-tronc, cu numai câteva tururi înainte de final, să schimbe cauciucurile de ploaie cu cele intermediare chiar şi după ce toată lumea (în afară de coechipierul Ricciardo!) se convinsese că acestea din urmă nu reprezintă o soluţie şi renunţase deja la ele, mă face să mă întreb dacă şeful de la Mercedes s-a mulţumit să sune doar la familia Verstappen, sau a avut grijă să obţină sprijinul unor oficiali de rang înalt de la Red Bull?!

Cât priveşte triumful – până la urmă clar şi relativ facil (după propriile declaraţii) – lui Hamilton, care încă mai are de doi bani speranţă că va obţine al treilea titlu consecutiv, aş vrea doar să remarc cum piloţii (în speţă el!) se arată mai preocupaţi de aspectul căştilor pe care le poartă, de mesajele pline de adâncă înţelepciune ale desenelor sau inscripţiilor şi de semnificaţia lor coloristică, decât să se asigure, dracului, înainte de cursă, că, la o adică, nu le plouă prin vizieră. Trag nădejde că baremi de la calitatea materialului din care sunt confecţionate nu fac rabat!

PREMIUL NOBEL PENTRU LITERATURĂ, 2016

ÎNFRÂNGERE CU VOIE BUNĂ

Chiar şi în timpul meciului direct, din sferturile de finală ale US Open, aşadar înainte ca “Plicikova” să-i administreze, a doua zi, în semifinală, un, până la urmă, sec 6-2, 7-6, îmi spuneam că Serena Williams poate fi bătută, respectiv de Simona Halep. Dincolo însă de nenumăraţii aşi ai americanei, de loviturile ei imparabile ca un penalty executat de oricine altcineva în afară de Nicuşor Stanciu şi de greşelile – nu exagerat de multe, dar prea destule în faţa unui asemenea adversar – neforţate spre copilăreşti ale Simonei, ceea ce m-a dezamăgit la jucătoarea noastră a fost atitudinea.

Şi nu mă refer la lipsa de combativitate soră cu abandonul (mental) pe care o mai etalează uneori atunci când se vede dominată sau la nervozitatea excesivă din anumite momente (căreia, dimpotrivă, de data asta mai degrabă i-am simţit lipsa!), ci la felul în care şi-a manifestat satisfacţia câştigării celui de-al doilea set, un zâmbet aproape la fel de nepotrivit de larg, practic un hohot de râs, precum acela din finalul meciului până la urmă pierdut. Văzându-i veselia de fetişcană care tocmai a făcut o şotie şi pare să spună “aţi văzut, aţi văzut?...; i-am luat un set Serenei, deşi nimeni, şi cu atât mai puţin eu însămi, nu mă credea(m) în stare!”, gândul mi-a zburat la Maria Sharapova – de care, în paranteză fie spus, tare mi-e dor –, imaginându-mi-o într-o situaţie similară (cu care, din păcate, nici ea nu s-a întâlnit prea des în carieră!), când ar fi strâns doar pumnul, păstrându-şi, în schimb, aceeaşi expresie de încrâncenare şi aprigă determinare pe chip.

În condiţiile acestea, nici nu e de mirare că, la finalul partidei, când şi-au dat mâna peste fileu, Serena i s-a adresat Simonei cu superioară condescendență, ca unei junioare (ceea ce nu mai e de mult!) oarecum talentată, după care, întrebată de reporterul Eurosport, fostul tenismen Alex Corretja, cum a reuşit să contracareze jocul foarte solid al româncei, a avut neobrăzarea să mormăie un răspuns evaziv, concluzionând că e doar bucuroasă că a reuşit să câştige, deşi a evoluat cam slab!

De altfel, tipul acesta de voioşie cu totul şi cu totul deplasată pentru un sportiv cu pretenţii de (mare) campion mă deranjează şi la alţi favoriţi de-ai mei, exemplul cel mai recent fiind pilotul de Formula 1 Daniel Ricciardo, care nu mai departe de duminică, după etapa desfăşurată pe circuitul de la Monza, se bucura pentru prezenţa sa pe ULTIMA treaptă a podiumului mai tare decât câştigătorul, râzând cu gura până la urechi şi ţopăind ca un bezmetic, comportament pe care, la vremea lui, îl avea şi Jenson Button, mai adesea învins decât învingător, aşa explicându-se, în opinia mea, de ce de-a lungul întregii sale cariere britanicul a fost un pilot mai degrabă mediocru, în ciuda titlului de campion mondial obţinut, conjunctural, în 2009.

Revenind la Simona – care altminteri n-a jucat deloc rău cu Serena –, mi-ar fi plăcut ca într-una din emisiunile de analiză realizate la Eurosport de “The Coach”, Patrick Mouratoglou, să văd o comparaţie, cu cifre şi date statistice, între serviciul ei din timpul US Open, pe de-o parte, şi, pe de alta, cel de pe parcursul ultimelor turnee premergătoare, în special al celui de la Montreal, pe care l-a şi câştigat. Personal, ca unul care chiar remarcasem progresele făcute în ultima vreme, când nu doar primul ei serviciu devenise redutabil, cu mingea aruncată foarte sus şi lovită la momentul optim, ci şi al doilea, trimis fie cu “kick”, fie extrem de tăiat, când pe un colţ al careului, când pe altul, spre deruta adversarei, am constatat acum o revenire la serviciile mai degrabă modeste de odinioară, când primul e trimis cel mai adesea direct în fileu, chiar în burta lui, pentru că mingea e aruncată prea jos şi lovită prea repede, aproape din urcare, astfel încât, de la cei 168 de centimetri ai Simonei, e practic imposibil să treacă peste bandă, iar al doilea e pus “la siguranţă”, cât să evite dubla greşeală, devenind o invitaţie pentru adversară să execute un retur (cel mai adesea) câştigător.

Fără să mă dau mare cunoscător, şi, pe undeva, chiar în contradicţie cu antrenorul ei, Darren Cahill, care declara (recent?) că a lucrat mult serviciul cu Simona, dar, culmea, încercând să corijeze tendinţa ei de a-şi arunca mingea prea sus (eu chiar îl creditam pe Cahill cu progresele menţionate anterior şi “noua” tehnică!), aş zice că o Simona servind ca la Montreal ar fi avut infinit mai multe şanse de a o învinge pe Serena, aşa rămânând doar cu palida consolare de a fi contribuit (din plin) la victoria... Pliskovei, după ce a hărţuit-o pe americană fix cât să clacheze în meciul următor, desfăşurat absurd de curând, aşa cum, din păcate, se întâmplă la turneele de Mare Şlem, când între sferturi, semifinală şi finală există numai câte o zi de pauză, spre deosebire de fazele iniţiale când sunt câte două.

În plus, când vine vorba de Serena Williams, greu e pentru cineva s-o bată nu prima oară, când o mai poate lua prin surprindere, ci a doua sau, eventual, dacă joacă de suficient de multe ori cu ea, a treia, cum n-a reuşit şi e puţin probabil s-o mai facă vreodată Sharapova. Simona, din păcate, pare să-şi cam fi terminat porția în 2014, la “Turneul Campioanelor”.

ODIOȘII

Fără să fi avut câtuşi de puţin de-a face cu norocul, depăşirea efectuată de Lewis Hamilton asupra colegului său de la Mercedes, Nico Rosberg, în chiar startul Marelui Premiu de Formula 1 al Ungariei, şi care în final avea să se dovedească decisivă, a fost un fel de răzbunare a sorţii (sau, aşa cum spuneam în copilărie, “s-a arătat oftica”), după ce, în urma unei sesiuni de calificări mai interesante (şi chiar mai lungi) decât cursa propriu-zisă, germanul obţinuse în ajun un pole position absolut dubios, care, din punctul meu de vedere, l-a propulsat definitiv în galeria celor mai odioase figuri lipsite de scrupule din istoria recentă a Marelui Circ, imediat după, dar cu perspective reale de a-i depăşi pe – coincidenţă (?!) – conaţionalii săi Michael Schumacher şi Sebastian Vettel, asta cu toate că, oricât ar părea de ciudat, mai cu seamă cititorului meu fidel, pe la începutul sezonului, când se detaşase în clasamentul general al piloţilor, mă împăcasem cu gândul – izvorât mai degrabă dintr-un sentiment de milă caracteristic firii mele sensibile – că poate ar merita să câştige şi el un titlu mondial în detrimentul coechipierului său, care altfel îl domină autoritar la toate capitolele.

Astfel, sâmbătă, cu câteva secunde înainte de încheierea calificărilor, când majoritatea piloţilor rămaşi în Q3 se aflau pe ultimul tur rapid, cu mari şanse de a-şi îmbunătăţi performanţele de până atunci, o (uşoară) ieşire în decor a lui Fernando Alonso a determinat instituirea steagului galben pe respectiva porţiune de circuit. Fiind un lucru de bun-simţ că, în astfel de condiţii, când piloţii sunt obligaţi să reducă viteza (chiar dacă în regulament nu e specificat cu cât, formularea de-acolo semănând cu stupidul “până la limita evitării oricărui pericol” din vechile noastre coduri rutiere), turul este practic compromis, toţi cei prezenţi pe pistă, în frunte cu Hamilton, Ricciardo şi Button, au renunţat şi s-au îndreptat la pas către boxe, mai puţin nesimţiţii de serviciu, Rosberg şi Vettel. În timp ce primul, ca dovadă indubitabilă că nu s-a conformat cerinţelor regulamentare, oricât ar fi ele de vagi, a obţinut de departe cel mai bun timp al întregului weekend şi, în consecinţă, (ne)dreptul de a pleca în cursă de pe prima poziţie a grilei de start, băbăciunea ferraristă a mai avut şi tupeul să se văicărească iarăşi de mama focului că maşinile din faţă (care încetiniseră în mod firesc) îi stau în cale şi îi ruinează turul, fiindcă, spre deosebire de compatriotul său, care măcar a slalomat cu oarecare dibăcie printre ele, multiplul campion mondial de doi bani n-a fost în stare nici de atâta lucru.

Din păcate, în ciuda imaginilor cât se poate de limpezi de la bordul monopostului pilotat de Rosberg, care arată cum acesta a trecut de un comisar de traseu care agita steagul galben încetinind doar cât să se înscrie pe următorul viraj, deşi semnalizarea viza întregul sector, germanul a scăpat basma curată (creându-se un precedent periculos!), dar asta fiindcă probabil oficialilor le-a fost jenă să-l sancţioneze (just) pentru a treia cursă la rând, după depunctările din Marea Britanie şi Austria. În plus, cum cei de la Red Bull ştiau să facă scandal pentru orice (fleac) doar pe vremea când îl aveau ca pilot principal pe… Vettel, iar celălalt – şi principal – păgubit alături de Ricciardo era coechipierul lui Rosberg de la Mercedes, n-a avut cine să depună o contestaţie serioasă.

Cum spuneam însă, până la urmă s-a făcut dreptate, iar cel mai bun a câştigat încă o dată, preluând şi şefia clasamentului general.

STRĂINUL

Pe undeva, numirea lui Christoph Daum – un antrenor (german) cu o carte de vizită interesantă, dar ale cărui performanţe au fost obţinute cu (mulţi) ani în urmă – drept selecţioner al naţionalei de fotbal mă duce cu gândul la concertele rock din anii ’90, când în România începeau să vină formaţii de renume, dar care îşi atinseseră apogeul carierei cu cel puţin două decenii mai – iar pentru noi prea – devreme. 

Chiar şi aşa, iniţiativa Federaţiei mi se pare una lăudabilă, Burleanu spălându-şi în felul ăsta o (mică) parte din păcate, iar, în ceea ce mă priveşte direct şi personal, după ce în urma ruşinii de la EURO jurasem că nu mai vreau să aud de tricolori nici cât de cei din naţionala de handbal masculin – altminteri mai dragă mie, ca martor aproape ocular al ultimului titlu mondial obţinut şi deja vieţuitor în timpul penultimului, dar intrată de multă vreme într-un anonimat penibil – mărturisesc că acum abia aştept preliminariile CM, de curiozitate să văd dacă măcar un neamţ e în stare să facă bici din materialul cu care antrenorii neaoşi n-au reuşit.

Aşa cum se întâmplă însă (în România) la toate momentele sau deciziile “istorice”, au existat şi de data asta contestatari şi trădători, mai preocupaţi de interesele lor (meschine). Deşi principalul punct pe ordinea de zi a şedinţei Comitetului Executiv al FRF de joi era, fireşte, numirea noului selecţioner, alde Prunea, Argăseală şi Gino şi-au găsit momentul să o boicoteze, deranjaţi că nu se discută, fix atunci, despre renunţarea la obligativitatea echipelor de Liga 1 să folosească un jucător sub 21 de ani, hotărâre luată, de altfel, de către acelaşi for, dar cu care, hodoronc-tronc, “puciştii” nu mai sunt de acord, în condiţiile în care m-am săturat eu, pe parcursul EURO, de câţi oameni de fotbal deplângeau faptul că România e cam singura echipă de la turneul final care nu are în lot un astfel de tânăr. Adicătelea e bine să luăm toţi boşorogii “cu experienţă” la echipele de Liga 1, după care să ne întrebăm ca proştii de ce nu avem jucători de viitor la naţională! Dar asta e altă poveste.

Revenind la Daum (care abia aştept să fie luat în colimator de… Naum) şi trecând peste caraghioslâcul tipic dâmboviţean că unul dintre participanţii la şedinţă e urmărit penal sau ceva, aşa încât, conform lui Prunea & Co., pe de-o parte, era numărat între cei 14 membri de drept ai C.Ex., dar, pe de alta, nu mai era apt să asigure cvorumul, pentru că, nu-i aşa?, fusese decăzut din drepturi, poveste care mă duce iarăşi cu gândul la şarpele Aurică de la circ, care avea de la cap la coadă şapte metri şi de la coadă la cap doar cinci, principalele (mele) argumente în favoarea numirii unui antrenor străin sunt în număr de trei:

Mai întâi, dat fiind că s-a şi nimerit ca Daum să fie neamţ (deşi, din punctul meu de vedere, putea fi şi chinez!), mă gândesc că dacă înaintaşii noştri au avut, în urmă cu (fix) 150 de ani, în nişte vremuri tulburi, înţelepciunea şi curajul să apeleze nu la un amărât de antrenor, ci de-a dreptul la un principe străin, care a întemeiat România modernă, putem îndrăzni şi noi, într-o epocă a globalizării, să mergem, de pildă, pe urmele albanezilor, de care râdeam odinioară, socotindu-i mai înapoiaţi şi mai închistaţi (chiar) decât noi.

Apoi, cum fotbalul nu e nici pe departe un pionier în domeniu, avem deja exemplele de (relativ) succes ale rugbiului, voleiului feminin (la nivel de club) şi, mai cu seamă, handbalului feminin, despre care, de altfel, am şi scris.

În fine, poate că a venit momentul să încercăm şi asta. Iar ceva mai rău decât să nu ne calificăm NICI la Mondialul din 2018, aşa cum am ratat prezenţa la precedentele patru (!), nu se poate întâmpla. După care, dacă experimentul se va dovedi un eşec, avem toată istoria înainte să revenim la dragii noştri Puiu, Piţi, Gică…, spre bucuria patritonţilor şi naţionaliştilor.

Cât priveşte “motivaţia” lui Daum, despre care unii şi-au exprimat îndoiala, îmi vine greu să cred că noul selecţioner, aflat pentru prima oară într-o asemenea postură onorantă, e dispus să-şi dea cu firma în cap şi să-şi strice tot palmaresul acum, pe final de carieră. Asta pe lângă că e pur şi simplu neamţ.

VODAFONE: MINUTE LIMITATE, NESIMŢIRE INFINITĂ

Chiar şi fără să fi avut vreodată, cu adevărat, de-a face cu serviciile de telefonie mobilă Orange – de la care am folosit numai, din când în când, o cartelă preplătită, în urmă cu 15-20 de ani, pe vremea când hălăduiam prin zonele muntoase ale patriei, iar ei se numeau “Dialog” şi aveau o acoperire mai bună decât “Connex”, dar şi nişte funcţionari mai tâmpiţi, cu care mă certam de câte ori trebuia să intru în legătură cu ei – şi Telekom, ci doar cu Digi Mobil şi Vodafone, pot spune fără teama de a greşi că, la ora actuală, aceasta din urmă este de departe cea mai nesimţită dintre companiile de profil.

Aşa cum, sunt sigur, (prea) puţini dintre abonaţii ei cunosc, în urmă cu vreo două luni s-au modificat (radical) “Termenii şi Condiţiile Generale de furnizare a serviciilor” (TCG), principala noutate de maxim interes fiind la (sub)capitolul intitulat “Utilizarea nerezonabilă sau inadecvată a produselor şi serviciilor Vodafone”, unde se menţionează că va fi considerat “abuz” (?!) din partea clientului atunci când, în cursul unei luni de facturare, numărul de minute al apelurilor iniţiate către reţelele naţionale, internaţionale sau în roaming depăşeşte cu 500 (cinci sute) numărul de minute primite. De asemenea, tot abuz – sancţionabil inclusiv prin “deconectarea permanentă a serviciilor Vodafone cu rezilierea unilaterală şi de plin drept a Contractului şi aplicarea taxei de justă despăgubire aferentă” (!!!) – se socoteşte şi atunci când numărul de SMS/MMS-uri iniţiate depăşeşte cu 200 (două sute) numărul SMS/MMS-urilor primite.

Bazându-mă (în mod cam hazardat) pe o brumă de logică şi de bun-simţ din partea celor de la Vodafone, înţeleg că aceste prevederi se aplică – paradoxal – abonamentelor de tip “nelimitat”, pentru că ar fi încă şi mai absurd ca ele să le vizeze pe cele care prevăd un număr fix de minute pe lună, clar specificat în contract, gen 1100 (în afara reţelei), aşa cum am avut eu însumi până în urmă cu jumătate de an, când am făcut imprudenţa să trec la un astfel de “nelimitat”, care de-acum nu doar că este limitat (cum consemnam că se întâmplă şi la Digi Mobil), dar este chiar mai limitat decât un plan tarifar limitat, fiindcă – presupunând că l-ai achiziţionat pentru a-ţi suna bunica din provincie, care abia ştie să răspundă la telefonul ei cu cartelă prepay cumpărată, cu sacrificii, din pensie sau iubita căreia ţi-e jenă să-i ceri să te mai apeleze şi ea, ca să împărţiţi “minutele iniţiate” în mod echitabil, pe baza unei evidenţe ţinută cu stricteţe – 500 de minute (care, oricât ar părea de… nelimitate aşa, luate la grămadă, în special pentru pupincuriştii marilor concerne multinaţionale, înseamnă doar vreun sfert de oră de vorbit pe zi!) vor fi întotdeauna mai puţine decât 1100, nu?

Pe de altă parte, având în vedere că, nu mai departe de ieri (asta fiind şi picătura care mi-a umplut paharul), am fost informat printr-un SMS că noile reguli, exact cu aceleaşi cuantumuri de minute (500), respectiv SMS/MMS-uri (200), se aplică şi la cartelele preplătite, încep să mă întreb dacă nu cumva nesimţirea Vodafone merge şi mai departe, pentru că, atunci când vine vorba despre cartele, planurile tarifare sunt de două tipuri mari şi late: cele “standard”, în care, practic, plăteşti (infernal de scump, gen 18 eurocenţi, fără TVA, minutul), din credit, fiecare minut de convorbire pe care îl iniţiezi, astfel încât ar fi şi culmea să ţi se pretindă un “echilibru”; şi cele “promoţionale”, în care, cel puţin în privinţa apelurilor în afara reţelei, beneficiezi de un număr limitat (dar mai mare de 500!), gen 1000, 1500, 2000… 4500, în funcţie de creditul pe care îl aloci, de “ce vrei tu” – minute, SMS-uri, trafic de internet – putând însemna, foarte bine, exclusiv minute. Prin urmare, la fel ca în cazul abonamentelor cu un număr fix de minute incluse, mi s-ar părea un abuz de competenţa ANPC ca folosirea lor să fie condiţionată de un număr de minute primite, astfel încât diferenţa să nu fie mai mare de 500. E ca şi cum ţi-ai cumpăra o maşină, dar ai afla ulterior că eşti obligat să o împrumuţi şi vecinului, ca să nu faci de unul singur tot kilometrajul.

În ceea ce mă priveşte, apropo de ANPC (care doarme în păpuşoi, ca toate instituţiile statului, în frunte cu Parlamentul, în loc să se autosesizeze în privinţa practicilor abuzive de acest gen, când una crezi că achiziţionezi şi cu totul alta capeţi), vestea pe jumătate bună, pe jumătate proastă e că, atunci când am aflat despre aceste modificări şi am sunat (instantaneu) la serviciul de relaţii cu clienţii, după ce o duduie de-acolo a încercat mai întâi să mă aburească, explicându-mi (ca şi cum n-aş fi înţeles) că e vorba de o diferenţă, şi nu de 500 de minute propriu-zise – aşa cum, de altfel, i-am văzut făcând, pe un forum, şi pe nişte dobitoci de rând sau funcţionari Vodafone sub acoperire –, m-a asigurat că schimbările se aplică doar noilor abonaţi sau celor care îşi prelungesc abonamentele, aşa cum fac şi eu de câţiva ani la expirarea contractului pentru a beneficia de anumite avantaje.

Cum însă m-am arătat neîncrezător în vorbele ei goale, ameninţând că voi sesiza ANPC-ul pentru a cere o reziliere a contractului (la care, deşi l-am cerut şi l-am primit în formă scrisă, nu sunt ataşaţi “Termenii…”, pe aceştia trebuind să-i consulţi direct pe site, unde, aşa cum se vede, pot fi modificaţi oricând!) fără plata despăgubirilor, pe motiv că Vodafone a schimbat în mod unilateral condiţiile, mi-a trimis imediat, cât eram încă la telefon (!), pe mail, documentul valabil în decembrie 2015, când am semnat eu înţelegerea, şi unde, fireşte, nici pomeneală de cele 500 de minute şi 200 de SMS-uri, ba nici măcar de 5000 (cinci mii), cum ţin minte că era(u) mai demult, pe vremea când, în raport cu Digi Mobil, care tocmai făcuse o (nouă) potlogărie, îi dădeam pe Vodafone drept exemplu aproape pozitiv. Aşa încât, mai degrabă fără, decât cu voie – fiindcă mi-ar fi plăcut să pot profita de ocazie ca să reziliez contractul –, rămân deocamdată agăţat de ei, prevalându-mă însă din plin de vechile prevederi, aplicate mie, pentru că – am, n-am cui şi de ce – trimit SMS-uri şi “iniţiez apeluri” către toţi cunoscuţii (şi nu numai!) într-o veselie, excedându-le cu cât pot de mult pe cele noi, lucru la care îi îndemn pe toţi abonaţii Vodafone care citesc aceste rânduri.

Cum spuneam din capul locului, nu ştiu cum e la Orange sau Telekom, şi se prea poate ca prevederi similare să existe şi acolo, însă dovada irefutabilă că Vodafone este oricum cea mai neruşinată dintre companii o constituie faptul că numai la ei am văzut reclame (televizate) în care să pretindă că au în portofoliu abonamente “nelimitate” cu care poţi vorbi nonstop (vă amintiţi spotul ăla cu iubiţeii cretinei care conversau între ei şi când erau sub duş doar ca să intre în “Cartea Recordurilor” pentru cea mai lungă convorbire telefonică din istorie?). Şi tot Vodafone a inţiat campaniile prin care acordă abonaţilor diverse facilităţi, de la trafic de internet până la telefoane mobile (extrem de) scumpe, dacă sunt apelaţi (masiv) din afara reţelei, procedeu profund incorect faţă de societăţile concurente, care, la rândul lor, s-au văzut nevoite să adopte măsuri restrictiv-abuzive pentru propriii clienţi. De altfel, această limitare a nelimitatului, pusă acum în practică (şi/chiar) de Vodafone, are scopul de a contracara, preventiv, astfel de campanii ale celorlalţi, ceea ce înseamnă, de fapt, că Vodafone e societatea care prejudiciază, până la urmă, absolut toţi abonaţii de telefonie mobilă din România!

Că reclamele lor sunt pe cât de agresive şi numeroase, pe atât de sfruntat mincinoase, am avut ocazia să mă conving şi în alt fel, când mi-am negociat noul contract şi am obţinut suficient de mult trafic de internet cât să am curajul să-l şi utilizez, pentru că, spre deosebire de Digi Mobil, unde e nelimitat, doar cu restricţie de viteză la depăşirea celui “recomandat”, la Vodafone plăteşti sinistru de mult fiecare MB în plus, iar cei 600 MB pe care îi aveam se puteau evapora numai cât încercam să accesez vreun site mai sofisticat şi neoptimizat pentru mobil. Aşa am constat că netul lor e aproape la fel de prost ca şi cel de la Digi Mobil (care măcar e de vreo patru ori mai ieftin!), fiindcă, deşi deţin un telefon relativ bun, de la firma cu cele mai mari vânzări în lume, şi am avut ocazia să testez chiar un model din 2016 (al meu având, ce-i drept, doi ani vechime), transmisiunile video se întrerup când mi-e lumea mai dragă pe 3G, cerculeţul acela care indică “buffering-ul” făcându-şi apariţia mai des decât şi-o făcea în reclamele lor, unde însă era atribuit “altor companii” (în timp ce, vezi Doamne, la Vodafone stăteau abonaţii toată noaptea să se uite la filme online pe plajă şi aveau conversaţii video din vârf de munte!), iar testele de viteză abia dacă ating o zecime din cei 43,2 Mbps download promişi, în timp ce internetul 4G are, într-adevăr, o viteză mai bună (deşi tot o fracţiune din cea maximă, “de până la…”), dar pierd semnalul (cu tot cu cel de voce!) la orice pală de vânt.

Aşa că să mă mai lase cu reţeaua lor “premium” şi “Supernetul” de tot rahatul!

BEŢE ÎN ROATE (PĂTRATE)

Fără să fie chiar la fel de plictisitor precum cursa din urmă cu două săptămâni, de pe noul circuit din Azerbaidjan (?!) – căruia, sincer să fiu, nu i-aş simţi lipsa dacă ar dispărea din calendarul Formulei 1 la fel de subit cum a şi apărut, ca un surogat pentru altele, clasice şi mult mai frumoase, gen Valencia –, Marele Premiu al Austriei, desfăşurat pe infinit mai spectaculosul Red Bull Ring, din Spielberg, ar fi fost unul cel mult banal, ca (mai) toate acelea în care monoposturile Mercedes evoluează în parametri (cât de cât) normali, ferite de probleme majore, de natură să le coboare la nivelul celorlalţi competitori, dacă nu ar fi existat duelul din ultimul tur, dintre Hamilton şi Rosberg, în care, ca de obicei, câştig de cauză a avut britanicul, în ciuda manevrei disperate şi lipsite de fair-play (dacă nu şi de creier) a – cum ar veni – coechipierului său, care pur şi simplu nu a virat atunci când trebuia, doar pentru a-şi bloca oponentul, şi a intrat în el, avariindu-şi propria maşină.

Deşi lucrurile au fost cât se poate de clare încă din momentul acroşajului, când eu unul m-am apucat să urlu de unul singur prin casă cerând penalizarea lui Rosberg, iar după cursă acest lucru s-a petrecut şi în mod oficial – înregistrările video, făcute inclusiv cu camerele de la bordul celor două monoposturi, demonstrând mai presus de orice dubiu vinovăţia germanului, care s-a ales cu zece secunde adăugate la timpul final –, fireşte că s-au găsit din nou destui gogomani asemenea celui mai prost dintre cei doi comentatori proşti de la Dolce Sport, Alexandru Dobai (că trebuie să-l ştie lumea!), care să urle în sens contrar (bunului simţ), acuzându-l pe Hamilton de ceea ce a făcut Rosberg. Cât e la ei prostie pură, cât lipsă crasă de înţelegere a fenomenului şi cât simplă subiectivitate nu ştie decât bunul Dumnezeu.

Dincolo însă de acest incident şi de victoria obţinută în cele din urmă graţie (numai) talentului său, cursa britanicului a fost (iarăşi!) sabotată de către propria echipă! Plecat din pole position, cu cinci locuri mai sus pe grila de start decât Rosberg, s-a văzut mai întâi obligat să rămână pe primul set de pneuri cu enşpe tururi mai mult decât acesta din urmă, cu toate că ecartul dintre ei începuse să scadă dramatic, astfel încât, după intrarea la boxe, profitând şi de tradiţionala bâlbă a mecanicilor, care par să calce, aproape la propriu, în străchini, împiedicându-se de te miri ce doar când trebuie să schimbe cauciucurile britanicului, germanul ajunsese în faţa sa. După care, de parcă toate astea n-ar fi fost de-ajuns pentru a-i pune literalmente beţe în roate, la ultima trecere pe la standuri, petrecută cu puţine tururi înainte de finiș, i-a fost montat un set UZAT de gume mai dure, şi deci mai lente, deşi coechipierul zbur(d)a cu unul NOU de cauciucuri mai moi şi mai rapide abia “încălţat”.

Chiar dacă o teorie a conspiraţiei foarte sofisticată ar putea sugera că mai-marii de la Mercedes au urmărit de fapt să-l facă pe Rosberg de tot râsul, arătând o dată pentru totdeauna întregii lumi că Hamilton poată să-l bată şi în cele mai vitrege condiţii, cu o strategie “greşită” (sau potrivită doar… “iniţial”, când ameninţarea pentru englez o reprezentau, chipurile, cei de la Ferrari, după cum pretindea după cursă Toto Wolff, directorul sportiv de la Mercedes, fără să explice de ce l-au persecutat şi mai târziu, când sigur mai aveau şi pentru el un set de pneuri super-soft, de vreme ce nu folosise vreunul, sau puteau să nu-l mai cheme deloc la boxe, așa cum plănuiseră de la bun început!), cauciucuri improprii şi după escale mai lungi la standuri, eu aş fi tentat să cred în cea mai simpluţă, conform căreia nemţii vor cu tot dinadinsul să-l scoată anul acesta campion mondial pe compatriotul lor, așa că i-aş sfătui să lase naibii subtilităţile deoparte şi să încerce chestii mai tranşante şi în orice caz mai eficiente, cum ar fi, de pildă, să-i dea lui Hamilton nişte roţi pătrate sau un monopost cu motor de scuter. Numai să nu cumva să iasă campion mondial… Vettel!

Cât despre suspiciunile unor comentatori (străini) că Hamilton l-ar fi depăşit pe Rosberg sub incidenţa steagului galben apărut ca urmare a ieşirii în decor a lui Sergio Perez, petrecută practic în acelaşi timp, ele sunt neîntemeiate deoarece britanicul (ca şi, ulterior, Verstappen şi Raikkonen) nu a(u) trecut propriu-zis de neamț decât după ce acesta îşi distrusese monopostul şi abia se mai târa pe circuit, la limita abandonului, situaţie în care steagul galben nu mai avea nicio relevanţă.

DE LA “NEA” LA “NEA”

Având în vedere că pronosticurile mele pentru meciurile României de la EURO 2016 erau 0-4 cu Franţa, 0-2 cu Elveţia şi 1-1 cu Albania, nu pot spune că sunt cu adevărat dezamăgit pentru ceea ce s-a petrecut (şi) în realitate, mai cu seamă că, spre deosebire de nenumăraţii comentatori pe care am avut masochismul de a-i asculta în această perioadă, relativul optimism căpătat după prestaţia rezonabilă a tricolorilor din meciul inaugural, pierdut cu doar 1-2 în faţa gazdelor competiţiei, mi s-a spulberat definitiv nu atât după chinuitul 1-1 norocos cu Elveţia, cât după acel Franţa-Albania 2-0, cu ambele goluri marcate după minutul 88, când m-am dumirit că numitorul comun pentru impresia bună lăsată şi de noi şi de albanezi în compania “cocoşilor” a fost de fapt evoluţia jalnică (de până acum) a celor din urmă.

De altfel, luările de poziţie ale chibiţilor de tot felul din mass-media, în frunte cu marii noştri “specialişti” în a da sfaturi pe care n-au fost în stare să le pună în practică atunci când au avut ocazia (că de-aia s-au şi făcut comentatori), m-au scos din sărite chiar mai rău decât jocul naţionalei şi atitudinea staffului ei tehnic. Aşa, de pildă, mi s-au părut de cel mai desăvârşit prost gust criticile vehemente aduse de componenţii “Generaţiei de Aur” (pentru care, în paranteză fie spus, am un respect deosebit, fie şi numai fiindcă suntem leat) după meciul încheiat, totuşi, la egalitate, cu o reprezentativă a Elveţiei mult mai bine cotată, la ora actuală, decât a noastră, în condiţiile în care ei au capotat lamentabil la Mondialele din 1994 în faţa unei Elveţii mai modeste şi decât Albania de-acum. Când vine vorba despre (semi)eşecurile cu Elveţia, în particular, ar face bine să se abţină şi să-i lase pe alţii să comenteze.

În plus, toate discuţiile despre schimbările, chipurile prea numeroase, pe care le-ar fi operat Iordănescu după primul meci (la urma urmelor PIERDUT!) mi s-au părut de-a dreptul stupide, mai cu seamă după ce din patru ele au devenit practic şase la sfârşitul primei reprize cu Elveţia, când (alţi) doi tricolori au clacat fizic, înainte de a o face, încă de prin minutul 60, întreaga echipă, semn că “nea Puiu” înţelesese destul de bine cu cine şi cu ce material uman deficitar are de-a face, o primenire a primului “11” fiind mai mult decât necesară chiar şi dincolo de prestaţiile neconvingătoare ale unora dintre titularii din meciul cu Franţa, gen Adi Popa, Chipciu sau Florin Andone, pe care fix aceiaşi comentatori îi cereau înlocuiţi.

În ceea ce mă priveşte, singurele greşeli (majore?) pe care i le-aş imputa strict antrenorului ar fi, pe de-o parte, faptul că l-a lăsat acasă pe Maxim, unul din prea puţinii jucători români care, măcar din când în când, ştiu ce au de făcut cu o minge de fotbal atunci când întâmplător ajunge în posesia lor, iar, pe de alta, că nu l-a introdus pe Sânmărtean în repriza a doua a partidei cu Elveţia, când se vedea de la o poştă că avem nevoie de cineva în stare “să ţină de minge” baremi cinci secunde în loc de mai puţin de una cât (nu) ţinea oricare altul. Cum, însă, mai mult decât la egalul care era deja înscris pe tabela de marcaj nu puteam spera nici cu şapte Sânmărteni, pe cea din urmă aproape că i-am iertat-o.

Ciudat lucru, chiar şi oamenii mai lucizi, care porneau de la premisa (şi, uneori, chiar încheiau cu concluzia) corectă că, în fond şi la urma urmelor, actuala generaţie de fotbalişti e lipsită de valoare, iar calificarea la EURO reprezintă un miracol datorat mai degrabă UEFA, care a umflat numărul participantelor la turneul final şi norocului de a nimeri într-o grupă preliminară cu unii şi mai amărâţi ca noi, ajungeau mai devreme sau mai târziu să le ceară socoteală antrenorului şi diriguitorilor FRF că nu jucăm ca Spania, Brazilia sau măcar Barcelona. De parcă se poate face bici din orice!

Ca de obicei, cea mai bună glumă proastă din aceste zile triste a fost făcută de Radu Naum, de la Digi Sport, care nu contenea să atragă atenţia, plin de importanţă, tuturor celor care socoteau cum ne-am putea califica şi cu două puncte, de pe locul trei, că într-o atare situaţie am fi ca şi condamnaţi, pentru că vom întâlni în optimi o echipă câştigătoare de grupă, gen Anglia sau Germania. Ei bine, iată că, din punctul lui de vedere, după înfrângerea cu Albania am scăpat de o grijă, ca şi de cele mai mari, ulterioare, de a da piept în sferturi, semifinale şi finală cu echipe din ce în ce mai periculoase!

Sigur, după un asemenea eşec, va urma cuvenita perioadă de “analiză profundă”, în urma căreia, probabil, va fi numit “noul” antrenor al naţionalei în persoana celuilalt etern, “nea Piți”, acest Traian Băsescu al fotbalului românesc, care, alături de “nea Puiu”, un fel de Ion Iliescu, mi-au mâncat, dracului, juma de viață. Spun asta bazându-mă şi pe declaraţia lui Ştefan Iovan – care părea mai înţelept pe vremea când abia lega un “ăăă” de un “îîî” – conform căreia e bine ca selecţionata să fie condusă în continuare de un român, pentru că “avem antrenori de valoare, care cunosc bine situaţia fotbalului nostru”. Adică fix ce ne-a lipsit până acum!

Una peste alta, când vine vorba despre fotbal, ceea ce se întâmplă de o bună bucată de vreme e doar o revenire la normalitate, după momentul de glorie neaşteptat al “Generaţiei de Aur”. “Dezastrul” trâmbiţat de presă nu e nici pe departe la fel de teribil precum cele petrecute, de pildă, în handbalul şi tenisul masculin, în gimnastica feminină sau în canotaj, discipline în care, de-a lungul timpului, am avut performanţe incomparabil mai mari, culminând cu titluri mondiale sau olimpice. 

De altfel, apropo de acestea din urmă, ceva îmi spune că după Rio vom avea şi mai multe “analize” de făcut!

DE PE MARGINE

Ca să fie treaba oablă din capul locului, trebuie să spun că (nici) la alegerile locale de anul ăsta nu am votat. Cum ar veni, deloc. Spre deosebire însă de ăla din banc, care n-a tras clopotele, eu aş spicui nu unul, ci două dintre nenumăratele mele motive: mai întâi, desigur, pentru că n-am avut cu cine, şi, apoi, pentru că am cam început să mă apropii de vârsta aceea la care, în urmă cu vreun sfert de veac, pe la începutul anilor ‘90, oamenii votau cu mare entuziasm, încă de la primele ore ale dimineţii, dar îl alegeau (mai) mereu pe Ion Iliescu, şi, ca să nu cad şi eu într-un păcat similar, prefer să-i las pe cei tineri să-şi desemneze reprezentanţii după cum îi taie pe ei capul. Dar asupra acestui aspect poate voi mai reveni cândva, la fel ca şi asupra teoriei (unor dobitoci) conform căreia dacă n-ai votat, nu ai nici dreptul să-ţi dai cu părerea, aşa cum o voi face eu în cele ce urmează.

Am să încep (sau, mă rog, continui) prin a spune că, spre deosebire de (mulţi) alţii, actualul sistemul de alegere a primarilor, într-un singur tur de scrutin – despre care mărturisesc că am aflat abia cu o zi înainte de vot, din întâmplare şi mai degrabă ca urmare a unui lung şir de confuzii – nu mi se pare chiar atât de malefic. Cu toate că, pe vremea când eram un alegător fervent, iar sistemul prevedea două tururi, am beneficiat adesea de spectaculoasele răsturnări de situaţie în care candidatul clasat pe locul secund, uneori cu numai 30-35%, îl devansa în turul doi pe cel care în primul obţinuse peste 45%, mi se pare că sistemul de-acum e, cumva, mai cinstit, pe de-o parte pentru că în cel dinainte nu aveai cum să nu te întrebi ce compromisuri şi alianţe (mizerabile) făcea candidatul acela cu 30-35 % ca să ajungă deodată la peste 50%, iar, pe de alta, e limpede că în turul al doilea votul era preponderent negativ, alegătorii “optând” doar pentru “răul mai mic” (sau, mai bine spus, ÎMPOTRIVA răului mai mare), de vreme ce preferinţele lor iniţiale fuseseră altele. Astfel, câştigătorul era un soi de ciorbă reîncălzită sau (ca) o maşină la mâna a doua. Plus că mă săturasem de cei care, după o asemenea mare ispravă, se băteau cu cărămida în piept că au obţinut cincizeci şi… la sută din voturi. Măcar acum ştie toată lumea care a fost potenţialul lor real, unii câştigând, teoretic, şi cu 15%, dacă cel de pe locul doi are 14,5. Asta e.

Cât priveşte rezultatele, şi, în primul rând, cele din Bucureşti, e de remarcat că, poate pentru prima oară în istoria postdecembristă, un partid a căpătat fix ceea ce merita. Astfel, după ce PNL şi-a bătut pur şi simplu joc de alegători, făcând nu mai puţin de patru propuneri de candidaţi – în frunte cu a sinistrului Marian Munteanu – în cam tot atâtea săptămâni, alegătorii şi-au bătut şi ei joc de el, aruncându-l pe locul trei, cu mai puţine procente decât strângea în cei mai de restrişte ani (‘90), şi jumătate din cele obţinute de un partid-fantomă condus de un personaj caricatural, Nicuşor Dan (viabil ca o alternativă la Gabriela Firea în aceeaşi măsură în care un bolnav psihic paşnic e preferabil unui criminal în serie), care, la rândul lui, l-a devansat pe ditamai premierul închipuit al dreptei, Cătălin Predoiu, cu un scor de trei ori mai mare. 

Apropo de acesta din urmă, trag nădejde că, după o asemenea ruşine (din punctul meu de vedere meritată şi în absolut, pentru el însuşi, nu doar ca palmă dată întregului partid), nu va mai emite pretenţii să fie numit prim-ministru (vreodată, în viaţa lui), chiar dacă aseară am văzut tot soiul de mari analişti politici ai neamului, printre care CTP, plângându-i de milă şi socotindu-l cam picat ca musca în lapte, un fel de biată victimă colaterală, de parcă nu el ar fi fost – pe lângă candidat (de avarie) – preşedintele filialei care a făcut toate tâmpeniile sinucigaşe din ultimul timp. Asta dacă nu cumva la PNL, apologetul descentralizărilor de orice fel, candidaturile sunt stabilite de la centru, caz în care demisia de-acum a lui Predoiu e şi tardivă. 

Altfel, judecând după apetenţa românilor de a-şi vota (la nesfârşit) primarii aflaţi în funcţie, ai zice că oraşele ţării sunt care mai de care mai înfloritoare şi cu toate problemele deja rezolvate. Sigur, n-am mai fost de multă vreme prin Braşov, Timişoara, Cluj, Craiova etc. şi chiar dacă aş fi fost doar în trecere nu mi-aş fi putut face o imagine completă, în schimb, ca locuitor al sectorului 2 al Capitalei – unde numai graţie unor chichiţe juridice care nu i-au îngăduit să candideze, fie şi din penitenciar, Onţanu nu a fost reales pentru al cinşpelea mandat –, pot spune cu mâna pe inimă (dar şi la ochi) că o asemenea concluzie este cât se poate de greşită. (I)logica pentru care se întâmplă asta îmi scapă. Probabil se votează de teamă ca un altul să nu se dovedească şi mai nefast, pe sistemul “rău cu rău, dar mai rău fără rău”.

Pe de altă parte, faptul că se (re)votează cu mare entuziasm edili condamnaţi sau de-a dreptul aflaţi în puşcărie nu mi se pare atât de ciudat. Eu însumi propovăduiam, încă de pe vremea când Dinu Patriciu candida la Primăria Capitalei, un soi de teorie conform căreia prefer să aleg pe cineva care face treabă cât trei şi fură cât doi, decât pe unul “sărac şi cinstit”, care nu fură deloc, dar – din pură prostie şi/sau incompetenţă – face treabă pe jumătate. Chestie de aritmetică. Iar dacă, să zicem, cetăţenii dintr-un oraş plătesc, la întreţinere, iarna (care nici nu le ia prin surprindere autorităţile în ianuarie!), 100 de lei pe lună, în timp ce eu plătesc 4-500; dacă nu-şi rup, ca mine, maşinile prin gropile din asfalt; dacă mijloacele de transport în comun din localitate vin la interval de două minute, nu la peste zece cum vine uneori până şi metroul; dacă li se întrerupe curentul poate o dată la doi ani, nu de două ori pe lună cum mi se întrerupe mie, iar apa caldă numai când şi când, nu la fiecare două zile etc. etc., nu văd de ce i-ar deranja din cale-afară că Justiţia, care, din păcate, de-a lungul timpului, NU şi-a dobândit renumele de a fi absolut infailibilă şi perfect independentă, îl declară pe primar vinovat de cine ştie ce potlogărie.

Pentru că, la urma urmelor, un astfel de fenomen demonstrează, în primul rând, nu nepăsarea oamenilor şi cu atât mai puţin complicitatea lor cu cei care (chipurile) (îi) fură, cum decretau unii, ci lipsa lor de încredere în instituţiile (centrale ale) statului.

UN TÂNĂR ŞI DOUĂ BABE

Din punctul meu de vedere, principalul merit al lui Max Verstappen în şi după victoria de la Barcelona este că a – literalmente – corectat cărţile de istorie, doborând recordul de cel mai tânăr câştigător al unei curse de Formula 1, deţinut până acum de Sebastian Vettel, poate cel mai… supraevaluat pilot din toate timpurile.

Nu mai departe de duminică, germanul a dovedit o dată în plus că nu este altceva decât o babă plângăcioasă, care nu înţelege mai nimic din (motor)sportul practicat de atâta amar de vreme, isterizându-se din cauza tentativei lui Daniel Ricciardo de a-l depăşi printr-o manevră pe cât de îndrăzneaţă, pe atât de corectă – un atac clasic, pe interiorul virajului, început la o distanţă suficient de mare de acesta pentru a evita riscurile inutile –, pe care fostul campion mondial de mucava a contracarat-o printr-o schimbare de direcţie bruscă şi mai degrabă neregulamentară (aşa-numita “uşă trântită în nas”, fără a-i lăsa adversarului suficient spaţiu), care ar fi condus fără îndoială la o coliziune, dacă australianul n-ar fi acţionat cu mult sânge rece, evitând-o în ultima clipă cu preţul unei uşoare ieşiri în decor.

Asta după ce în urmă cu doar două etape, în China, Vettel se văicărea din pricina unui atac similar al lui Daniil Kvyat, pe care l-a acuzat că a venit “ca o torpilă” (în Barcelona a zis ceva de… ping-pong, la care s-o fi pricepând mai bine decât la pilotaj), şi în condiţiile în care, când obţinea titlurile cu fabulosul Red Bull din anii 2010-2013, iar singurele depăşiri efectuate de el erau în detrimentul unor monoposturi prinse cu un tur din urmă sau a coechipierului strunit de staff, se smiorcăia, dimpotrivă, că adversarii nu i se feresc suficient de repede din cale. Neamţul e fix ca şoferul acela din bancuri care îi considera pe toţi cei pe care trebuia să-i depăşească nişte mormoloci, iar pe cei care îndrăzneau să-l depăşească nişte maniaci!

Tot o babă, doar că mai… glacială şi în orice caz mai fair-play, a devenit, din păcate, şi coechipierul său de la Ferrari, Kimi Raikkonen, supranumit “Iceman”, odinioară un campion pe bune, dar care duminică a petrecut o treime din cursă (peste douăzeci de tururi) la o secundă-două în spatele unui monopost mai puţin performant – Red Bull-ul anului 2016 – şi condus de un pilot care ar putea să-i fie fiu – Max Verstappen –, fără a încerca să dea măcar un singur atac decisiv, fie şi la intimidare, mizând pe lipsa de experienţă a – vorba vine – oponentului, pe care, de altfel, după încheierea cursei l-a felicitat cu o… căldură de care nu-l credeam în stare şi oarecum suspectă. Acum îmi explic, în sfârşit, unul din marile mistere ale ultimelor două sezoane, şi anume cum de Vettel se poziţionează, totuşi, mai de fiecare dată în faţa finlandezului, atât în calificări, cât şi la sfârşitul curselor. Ei bine, cu părere de rău trebuie să o spun, Kimi – care s-a numărat printre favoriţii mei, în special când evolua pentru McLaren – nu mai e decât o umbră a pilotului de altădată şi poate că a venit timpul să se retragă, nici măcar în plină glorie.

Revenind la victoria lui Verstappen, trebuie spus că ea a fost favorizată nu doar de acroşajul dintre cele două monoposturi Mercedes, soldate cu abandonul ambelor – şi în care, spre deosebire de opinia comentatorilor autohtoni, dar în concordanţă cu a celor care chiar se pricep, inclusiv a unor foşti piloţi, sunt mai degrabă înclinat să-l blamez (cu moderaţie) pe Hamilton, favoritul meu, care a greşit cel puţin din punct de vedere strategic, fiindcă nu-şi permite astfel de incidente acum, când în clasamentul general se află la peste 40 de puncte în urma coechipierului, aşa încât ar fi trebuit să aştepte un moment mai propice pentru a-şi recâştiga poziţia pierdută oricum pe mâna lui (chiar nu mai exersează deloc startul?!), şi, în plus, ar fi trebuit să sesizeze cum Rosberg (altminteri, pare-se, mai preocupat să butoneze pe volan pentru a rectifica nişte comenzi pe care le încurcase, decât să contracareze la timp atacul!) schimbase deja direcţia spre interiorul virajului, lăsând spaţiu pentru o eventuală depăşire mai degrabă pe exterior –, ci şi de faptul cam straniu că echipa a preferat să aplice strategii de cursă diferite pentru cei doi piloţi, câştigătoare dovedindu-se a celui teoretic secund, Verstappen, care a trecut de numai două ori pe la standuri pentru schimbările de pneuri, în timp ce numărul unu, Ricciardo, a fost chemat de trei, ceea ce însemna automat şi obligativitatea de a efectua măcar una sau două depăşiri, pe o pistă recunoscută pentru dificultatea cu care se realizează asemenea manevre.

Singurul element care mă împiedică să îmbrăţişez fără rezerve teoria conspiraţionistă conform căreia mai-marii de la Red Bull au mizat cu relativă premeditare (adică doar după abandonul celor de la Mercedes) pe megalovitura de imagine reprezentată de victoria tânărului olandez abia cooptat în echipă, astfel încât – fie şi numai pentru a închide gurile scepticilor – ar fi acţionat exclusiv pentru susţinerea lui şi “sabotarea” lui Ricciardo, este că şi cei de la Ferrari, care au copiat, parte în parte, cele două strategii diferite ale austriecilor, au sfârşit prin a-şi favoriza, involuntar, (tot) pilotul secund, Raikkonen, deşi este evident că acolo cărţile se fac pentru Vettel.

Dincolo de toate astea însă, Verstappen este, fără doar şi poate, un pilot de viitor (şi chiar de prezent!), infinit mai talentat decât mediocrul său tată, iar comparaţia făcută de nu ştiu cine, care ar fi spus că l-a descoperit în el pe noul Vettel (?!), departe de a reprezenta vreun elogiu la adresa olandezului, mi se pare de-a dreptul jignitoare pentru el.

P.S. Faptul că Vettel – la fel ca şi după incidentul cu Kvyat, din China, când şi-a îndulcit în cele din urmă tonul – a recunoscut (sau, mai degrabă, pretins!) după încheierea cursei de la Barcelona că, la o adică, într-o situaţie similară, şi el ar fi executat o manevră precum cea a lui Ricciardo, astfel încât îşi cere, oarecum, scuze pentru ieşirea nervoasă de la momentul respectiv, nu face decât să demonstreze că în vâltoarea evenimentelor germanul îşi pierde cu desăvârşire cumpătul şi nu mai judecă limpede, ceea ce reprezintă un adevărat pericol pentru toţi ceilalţi concurenţi!

MUZICĂ ŞI POLITICHIE

Trecuseră numai câteva zile de la nesperatul triumf binemeritat al lui Ovidiu Anton în finala Selecţiei Naţionale Eurovision, când, impresionat de şi cam invidios pe melodia care avea să reprezinte Rusia, găsită pe YouTube, m-am gândit să-i joc un renghi soţiei (la fel de încântată ca şi mine de “Moment of Silence”), pretinzând că bietul Anton a fost descalificat – din motive cam nebuloase, pe care m-am ferit să le detaliez, dar aveau, chipurile, ceva de-a face cu nişte vagi (dar tradiţionale!) acuzaţii de plagiat şi cu persecutarea lui Mihai (Trăistariu) de către juriu –, iar în locul lui urma să fie trimis la Stockholm acesta din urmă (altminteri un artist pe care ea, spre deosebire de mine, îl îndrăgeşte), doar că nu cu piesa perdantă din finală, “Paradisio”, ci cu alta, prezentată în premieră. După care i-am pus, fără imagini, înregistrarea cu “You Are The Only One”, interpretată de Sergey Lazarev, care, fie vorba între noi, cam aduce la piţigăială cu Trăistariu.

În timp ce nevastă-mea nu-şi mai putea stăpâni lacrimile de plâns, sfâşiată deopotrivă de mila pentru sărmanul Anton, care păţise un aşa pocinog nemaiauzit fără să apuce măcar să guste cum se cuvine victoria obţinută după nenumăratele încercări eşuate din anii precedenţi, dar şi pentru tot neamul românesc, care parcă e blestemat să nu aibă parte de nimic bun, chiar şi când ar merita (idee asupra căreia voi reveni), singura ei consolare fiind că, totuşi, ne aleseserăm cu o (altă) piesă de valoare, demnă să câştige competiţia, eu abia mi le ascundeam pe cele de râs, dându-mă până la urmă prematur de gol, numai că, ce să vezi?, glumiţa mea cam proastă (dar jucată cu deosebită măiestrie actoricească, cel puţin până la un moment dat) s-a dovedit a fi cumva premonitorie, după alte câteva săptămâni ea îngroşându-se şi devenind realitate odată cu excluderea TVR de la Eurovision.

N-am să insist asupra eforturilor pe care, chiar şi în aceste condiţii, le-am făcut pentru a respecta tradiţia de a urmări în direct ambele semifinale internaţionale şi marea finală, independent de prezenţa/absenţa României, ajungând, printre altele, să mă felicit pentru inspiraţia de a-mi cumpăra pe la începutul anului un (moft de) Smart TV, astfel încât am putut acum să redau pe el, la calitate audio-video HD, transmisiunile (live) de pe YouTube în loc să mă chinui să le văd ca pe gaura cheii pe laptop sau să trag tot soiul de fire prin dormitor, aşa cum nu voi înşira lungul pomelnic de sudălmi la adresa TVR, care, de falimentară şi, mai ales, nenorocită ce e, mi-a ocupat jumătate din grila de la UPC cu penibile posturi regionale, mai numeroase decât ale înfloritoarei reţele Digi, şi nici nu voi încerca să descriu amărăciunea pe care am resimţit-o întruna comparând sinistrele lălăieli prezentate (şi) anul acesta în concurs cu “Moment of Silence” şi gândindu-mă că fix acum a intervenit excluderea, când aveam şi noi o piesă adevărată, nu anul trecut, cu Voltaj, acum doi, trei… şapte… zece ani sau, de ce nu?, anul viitor, când pot să pariez că vom avea iarăşi o catastrofă, iar între timp poate se vor fi plătit datoriile. În schimb, ţin neapărat să spun că m-am simţit oarecum răzbunat (dar şi revoltat) constatând cu un soi de cinică satisfacţie lăuntrică ce mascaradă a fost până la urmă această ediţie, care, într-un fel (de fapt, în mai multe!), mi-a evocat ceea ce se petrece de obicei la noi, în cadrul selecţiilor naţionale, când – în special ca urmare a intervenţiei “specialiştilor”, care au grijă să saboteze la maximum opţiunea publicului – cea mai bună piesă ocupă locul doi (sau trei), fiind aproape invariabil devansată de una (sau două) dintre cele mai slabe. Asta au păţit acum Australia şi Rusia, bătute de Ucraina. 

Din păcate, după felul în care s-au desfăşurat ostilităţile sâmbătă seara, nu mai există nici cea mai mică brumă de îndoială că întregul concurs este dacă nu propriu-zis măsluit, în orice caz afectat în mod decisiv de aranjamente (politice) de culise, care nu au absolut nicio legătură cu (non)valoarea participanţilor. Dacă până acum am crezut că favoritismele sunt cauzate, exclusiv, nu atât (sau doar) de simpatia deosebită pe care unele naţiuni o au faţă de altele, în general învecinate, gen Finlanda-Suedia-Norvegia, cât, pur şi simplu, de felul cum sunt distribuite minorităţile naţionale, astfel încât, de pildă, (mai) (toate) republicile ex-sovietice şi ex-iugoslave, binecuvântate sau blestemate cu câte o solidă minoritate rusă, respectiv sârbă/croată/bosniacă…, vor acorda necondiţionat (de valoare) multe voturi patriilor-mumă, iar România va părea întotdeauna uşor înfrăţită cu Ungaria, însă numai datorită (sau din cauza) celor două milioane de maghiari din Transilvania, s-a văzut acum, când voturile s-au prezentat defalcat, că (nici) “juriile de specialitate” n-au vreo tangenţă cu muzica, singura lor grijă fiind să puncteze pe criterii politice sau în funcţie de înţelegerile făcute între posturile de televiziune. Altfel, oricâţi moculeşti sau doar afoni s-ar afla (şi) în componenţa lor, nu se poate ca o piesă precum cea a Rusiei, însoțită și de cel mai reușit show, să fie plasată în afara primelor zece, astfel încât să nu primească nici măcar un singur punct, iar în final să ocupe, la total, abia locul şapte sau opt, în condiţiile în care a câştigat detaşat în preferinţele publicului!

Anul acesta trucarea rezultatelor a fost încă şi mai vădită ca de obicei, dat fiind conflictul din Crimeea. Ca unul care, departe de a avea vreo simpatie pentru Rusia, am, dimpotrivă, mai degrabă o cruntă aversiune, nu pot totuşi să înţeleg aceste ingerinţe de natură politică atunci când vorbim despre o manifestare (teoretic) artistică. Dacă se dorea sancționarea ei pentru samavolniciile săvârșite în ultima vreme (sau dintotdeauna), ar fi trebuit să fie pur şi simplu exclusă de la Eurovision, pe modelul... României. Şi, eventual, Ucraina să fie declarată câştigătoare din oficiu, în chip de reparaţie (i)morală, fără ca reprezentanta ei să se mai chinuie să screamă o piesă cu mesaj atât de bine ţintit, prin care practic a cerşit voturile și victoria.

Pe de altă parte, se pare că și telespectatorul (adolescent) de rând din Europa – care, în paranteză fie spus, abia aşteaptă ca sancţiunile împotriva Rusiei să meargă până la scoaterea unor Dostoievski, Tolstoi sau Cehov de prin manualele şcolare şi, eventual, din biblioteci, la fel cum unii retardaţi şi-ar dori să scape de Ceaikovski, Stravinski, Rimski-Korsakov ş.a.m.d. din sălile de concerte – a căzut pradă acestor influenţe politice, votând cu asupra de măsură Ucraina, dar și unui soi de patriot(ard)ism continental (dacă nu cumva şi unui uşor rasism), neapreciind cum s-ar fi cuvenit încântătoarea evoluţie a (reprezentantei) Australiei, aruncată pe un altfel inexplicabil loc patru, inclusiv după Polonia! 

Revenind, aşa cum am promis, la bietul Anton şi la celelalte oi ale noastre, întâmplarea de anul acesta mi-a amintit de nenumăratele ocazii în care România a părut de-a dreptul blestemată să nu obţină ceva bun, chiar şi atunci când a fost la un pas de-a o face, iar pentru o clipă am avut iluzia că minunea s-a şi întâmplat. După care… ba Revoluţia s-a dovedit a fi cel mult anticeauşistă şi mai deloc anticomunistă, ba Iliescu a fost (re)ales (întruna), ba Băsescu a câştigat referendumul cu toate că au votat împotriva lui 7,5 milioane de români, ba…


P.S. Nu pot să nu mă întreb cât de detaşat ar fi câştigat piesa Rusiei, dacă ar fi reprezentat, să spunem, Norvegia.

HAZARD NU E DOAR NUMELE UNUI FOTBALIST BELGIAN DE LA CHELSEA

Spre deosebire de tragedia de la Clubul Colectiv, petrecută tot într-o seară de vineri, despre care am aflat abia a doua zi, deoarece la orele acelea dormeam, decesul fotbalistului camerunez de la Dinamo, Patrick Ekeng, prăbuşit pe teren, l-am prins nu doar perfect treaz, ci şi în direct, pentru că întâmplarea cam stranie face ca de puţine minute să fi comutat cel de-al doilea televizor din dormitor (care merge aproape în permanenţă în paralel cu primul) la meciul care altminteri nu mă interesa câtuşi de puţin, aşa cum nu mă interesează niciunul din jenantul campionat intern de fotbal, însă nu găsisem altceva mai bun şi încă nu mă îndurasem să-l închid, în timp ce pe celălalt urmăream partida de tenis a Simonei Halep cu Samantha Stosur din semifinalele turneului de la Madrid. Cuprins de un oarecare sentiment de grandomanie, convins că trebuie să existe un motiv mai presus de simpla coincidenţă pentru care m-am nimerit pe recepţie, şi că pot ajuta cumva cu puterea gândului, am rămas apoi conectat până la deznodământul trist, continuând să sper, alături de toată lumea, într-un miracol şi chiar imaginându-mi-l pe tânărul jucător acordând peste o vreme un interviu în care să povestească recunoscător cum medicii de la Spitalul Floreasca i-au salvat viaţa. Din păcate, n-a fost şi nu va fi aşa. 

În buna tradiţie autohtonă şi poate ca o înclinaţie omenească naturală de a nu accepta cu resemnare că există pe lume şi astfel de întâmplări nefericite ce ţin pur şi simplu de hazard, se caută acum vinovaţi, iar dacă ei există, şi anchetatorii se vor dovedi mai competenţi decât medicii, vor fi poate şi găsiţi. Până una-alta însă, rar mi-a fost dat să aud atâtea gogomănii şi să văd atâta diletantism din partea mai tuturor celor care au relatat şi au comentat incidentul, de la doctorii care, chiar în seara aceea şi bazându-se numai pe imaginile difuzate la televizor, s-au grăbit să-şi acuze colegii de breaslă că l-ar fi omorât pe fotbalist cu zile, practic cu mâinile şi cu ambulanţele lor goale, fiecare dintre ei convins, desigur, că numai el însuşi e Dumnezeu, iar toţi ceilalţi confraţi sunt nişte ageamii lipsiţi de har, deontologie şi instrumente corespunzătoare, până la jurnaliştii care, dincolo de scenariile fantasmagorice scornite sau de “informaţiile” false lansate, precum aceea că anumiţi fotbalişti – indicaţi cu nume, prenume şi club de provenienţă, dar care ulterior au dezminţit vehement – “ar juca pe semnătură”, chipurile conştienţi că ar suferi de afecţiuni incompatibile cu regimul de viaţă al unui sportiv de performanţă, n-au ratat ocazia să-şi etaleze priceperea la absolut orice, inclusiv medicină şi intervenţii în situaţii de urgenţă, în afară de propria profesie.

Aşa, de pildă, marele “gazetar sportiv” închipuit Radu Naum, de la Digi Sport, a difuzat sau, în orice caz, a acceptat să fie difuzate la nesfârşit, chiar şi după ce (se) cunoştea deznodământul tragic, scenele cu Patrick Ekeng aflat practic în agonie, fără să-i pese că anemicul avertisment “imagini cu puternic impact emoţional” nu e suficient pentru a-i proteja pe telespectatori, şi cu atât mai puţin pe apropiaţii victimei, care nu cred că vor mai putea uita vreodată priveliştea cutremurătoare.

Sigur, nu merg cu naivitatea într-atât de departe încât să-l bănuiesc pe domnul Naum că ar fi urmat fie şi cel mai sumar curs de jurnalistică prin corespondenţă sau că ar fi înzestrat cu atâta empatie cât să se pună în ipotetica situaţie în care – Doamne fereşte! – el însuşi ar da colţul în timpul unei emisiuni în direct, iar scena ar fi difuzată apoi de sute de ori în toate talk-show-urile şi buletinele informative, spre oroarea familiei sale. În plus, mărturisesc cu mâna pe inimă că nici eu, care, de bine de rău, am absolvit un fel de facultate de profil şi mi-am luat o licenţă, nu de-acolo am aflat ce se cuvine şi ce nu se cuvine a fi difuzat pe un post de televiziune (mai ales că am studiat “presa scrisă”!), ci, mai degrabă, din calitatea mea de simplu telespectator (pe care ar cam trebui să o aibă şi el, zic), constatând, de pildă, de-a lungul timpului (poate la început cu nedumerire sau chiar indignare) că, atunci când are loc un accident cumplit într-o cursă moto sau auto transmisă de un canal cu adevărat profesionist, reluările lipsesc cu desăvârşire, cu toate că în asemenea situaţii ele ar putea aduce detalii (tehnice) noi şi interesante pentru un privitor avizat, ceea ce nu era cazul vineri, când oricine a văzut incidentul în direct sau în reluările filmate de la distanţă a putut înţelege din prima clipă prea destul.

Altfel, controversele pe marginea promptitudinii sau, dimpotrivă, întârzierii cu care s-a intervenit (în condiţiile în care, totuşi, cele şapte minute de când Ekeng a căzut secerat şi până a ajuns la spital reprezintă un interval-record pentru multe situaţii similare, chiar dacă a părut o veşnicie, şi nu s-ar fi scurtat în mod semnificativ decât dacă jucătorul ar fi suferit atacul direct în ambulanţă) sau părerile unora că manevrele de resuscitare ar fi trebuit să-i fie aplicate direct pe teren (de parcă nu s-ar fi găsit destui ca să se întrebe, cu cel puţin la fel de mult temei, de ce n-a fost trasportat la spitalul aflat la doar câţiva zeci de metri, o unitate de elită, utilată cu toată aparatura necesară) sunt tardive şi în mare măsură inutile având în vedere specificitatea cazului. Cum spuneam însă, ancheta (realizată de profesionişti, nu de gazetari care ar face mai bine să-şi înveţe propriul cod deontologic!) e binevenită, iar rezultatele ei sper să apară cât mai curând.

În altă ordine de idei, e ironic cum un weekend (sportiv) început atât de tragic s-a dovedit a fi poate cel mai reuşit, în privinţa rezultatelor, din ultimii treizeci de ani pentru noi, românii şi, aş zice, cu siguranţă pentru mine, care, de ce să nu recunosc?, ca încă dinamovist înfocat pe vremea aceea, la finala Cupei Campionilor (la fotbal) din 1986 am ţinut, pentru prima şi, mai cu seamă, ultima oară, cu… Barcelona, iar dacă ar fi să mă încumet la un soi de (pseudo-) psihanaliză, nu-i exclus ca înfrângerea ei de atunci (echivalentă, fatalmente, cu victoria Stelei) să constituie motivul concret – alături de faptul că provine dintr-o regiune geografică (a Spaniei) cu tendinţe separatiste (şi republicane) – pentru care îmi este acum ce-a mai antipatică echipă din Europa.

Pentru o ţară în care oamenii nu doar că nu mai fac sport, şi cu atât mai puţin de performanţă, dar par să nu mai fie interesaţi nici măcar să se uite prin intermediul televizorului la el (dovadă audienţele), iar autorităţile încearcă mai degrabă să-l stârpească definitiv, decât să-l susţină, rarele rezultate de senzaţie din ultimul timp ţin de domeniul miracolului. După ce în urmă cu mai bine de o lună echipa de volei feminin a CSM Bucureşti a obţinut, în premieră pentru România, Cupa Challenge, sâmbătă a venit victoria Simonei Halep de la Madrid, iar ieri cireaşa de pe tort, triumful (aceleiaşi) CSM Bucureşti din Liga Campionilor la handbal feminin, la care, conform obiceiului, am asistat în cea mai mare parte a timpului… indirect, aruncându-mi doar, din când în când, câte o privire rapidă pe scorul afişat pe ecran, şi urmărind apoi deznodămânul în reluare, pentru că, aşa cum am mai încercat să explic cândva, la transmisiunile de handbal mă consum nervos mai rău ca la oricare altă disciplină, aşa că nici n-aş putea să fac vreo altă “analiză” decât să-mi exprim impresia vie că fetele “noastre” arătau şi se mişcau aşa cum am văzut întotdeauna, cu invidie, că arată şi se mişcă ale altora (printre care şi cele aflate acum la “noi”!), şi care triumf – oricât aş părea de meschin în patriotismul meu local – ca bucureştean get-beget mă bucură mai mult decât ar fi făcut-o, la vremea lor, unul al lui Oltchim (Râmnicu Vâlcea) sau HCM (Baia Mare). 

În ceea ce-o priveşte pe Halep, în care am avut delicateţea (dar mai ales lipsa de timp şi chef) să nu dau (şi eu) cu piciorul gurii atunci când părea căzută (definitiv) la pământ, chiar dacă (nici eu) nu eram convins că se va mai ridica prea curând, dacă vreodată, aş vrea doar să remarc cât de simplu pare totul şi ce mare diferenţă se face pe teren atunci când trimite mingea (în mod regulat) cu câţiva metri mai spre linia de fund decât căpătase prostul obicei să (nu) o facă după precedentul ei joc (aproape) perfect, până la turneul acesta, cel cu Victoria Azarenka de la US Open. În plus, se vede că, în sfârşit, a exersat în mod deosebit (dacă nu exclusiv!) serviciul, la Madrid fiind prima oară când a dat dovada unui control perfect al lui, trimiţând mingea variat (chiar dacă nu întotdeauna puternic, în special pe al doilea), când într-o parte a careului, când într-alta, spre deruta totală a adversarelor.

După o asemenea evoluţie – care pe unii i-a entuziasmat într-atât încât să uite despre ce sport (feminin) vorbim, şi să o dea pe Simona drept câştigătoare sigură (şi) a Roland Garros-ului –, singurele sfaturi pe care ar trebui (dar neapărat!) să i le dea cineva de care să şi asculte sunt, pe de-o parte, să încerce (din răsputeri!) să se stăpânească atunci când îi vine să se mai răţoiască la Darren Cahill, care nu e vreun Ioniţă sau Bebiţă de-al nostru, obişnuit cu astfel de ţigăneli, şi s-ar putea să-şi ia jucărelele şi s-o lase baltă, iar, pe de alta, să se încreadă mai puţin în propriul simţ al umorului şi să manifeste o oarece reţinere în a face paradă de el, presupunând că un spirit de glumă, şi nu o (altă) mojicie gratuită, s-a vrut afirmaţia că setul cedat (stupid) Irinei Begu în sferturile de finală ar fi fost “un cadou de Paşte”. E din ce în ce mai puţin tânără pentru a i se trece cu vederea astfel de gesturi puerile.

În încheiere, apropo de sport şi pentru că nu ştiu când se va mai întâmpla să am chef de scris pe blog, trebuie să zic vreo două vorbe (de ocară) şi despre Daniil Kvyat, fostul pilot de Formula 1 de la Red Bull, proaspăt retrogradat la echipa secundă, Toro Rosso, care – vorba unui prieten – duminica trecută a confirmat acuzaţiile… neîntemeiate la adresa lui de după incidentul din cursa precedentă, lovindu-l de această dată cât se poate de limpede şi prosteşte din spate pe (acelaşi!!!) Vettel, astfel încât sancţiunile aplicate de propria (fostă) echipă şi de Federaţie (ceva puncte de penalizare) mi se par nu doar pe deplin meritate, ci mai degrabă cam mici. Asta neînsemnând însă, nici pe departe, că îmi schimb părerea (în general bună) despre el şi convingerea că în China a procedat ca un “racer” adevărat.

P.S. Îi compătimesc, din toate punctele de vedere, pe idioţii care sunt profund nemulţumiţi că în componenţa echipelor de volei şi handbal (feminin) de la CSM Bucureşti româncele reprezintă o (mică) minoritate, că antrenorul uneia e italian, iar al celeilalte danez, la fel cum şi al naţionalei de handbal feminin e suedez, Darren Cahill e australian, Tecău e coechipier cu (olandezul) Rojer, iar Mergea cu (indianul) Bopanna şi nici măcar pe Simona n-o cheamă Halep…escu.