BALAURUL CEL RĂU, DINOZAURII CEI BUNI ȘI O CROCODILĂ. PLUS UN CÂINE CAM BĂTRÂN

Într-un weekend cu rezultate neaşteptat de bune pentru favoriţii mei, evenimentul (ne)sportiv cel mai spectaculos a fost, fără doar şi poate, scandalul izbucnit în timpul întâlnirii de Cupa Federaţiei dintre România şi Marea Britanie, când, în împrejurări încă neelucidate pe deplin, căpitanul pe cât de nejucător pe atât de nesimţit al echipei noastre, Ilie Năstase, a fost expediat de către arbitri mai întâi în tribună şi apoi de-a dreptul în afara complexului, pentru injurii triviale aruncate în stânga şi-n dreapta, oricui îi ieşea în cale, iar partida dintre Sorana Cîrstea şi Johanna Konta a fost întreruptă mai bine de un sfert de oră din cauza crizei nervoase pe fond de labilitate psihică acută a celei din urmă, recidivistă în ale bocitului pe teren în momentele-cheie, când coincidenţa face ca evoluţia scorului să-i fie defavorabilă.

Sincer, după cele petrecute în 2014, la finala turneului de la Roland Garros dintre Simona Halep şi Maria Sharapova, chiar nu credeam să ajung vreodată să-l regret pe piticul atomic Kader Nouni, arbitrul de-atunci, însă tare l-aş fi vrut acum în locul mototolului de la Mamaia, depăşit în mod evident de situaţie şi profund părtinitor în favoarea mironosiţelor din echipa oaspete, revoltate de orice se auzea din tribune şi nu suna a încurajare la adresa lor.

Fără să fiu vreun mare (sau măcar mic) cunoscător al regulamentelor după care se desfăşoară competiţiile organizate sub egida ITF, mă îndoiesc ca vreun articol de pe-acolo să prevadă suspendarea unei partide pe motiv de bâzâit al unei jucătoare. Asta dacă nu cumva o fi fost un time-out medical, în care Konta şi-a consultat nu psihologul, despre care spuneam zilele trecute că i-ar prinde bine unul şi Simonei, ci psihiatrul, fiindcă britanica de aşa ceva pare să aibă nevoie. Expresia de pe chipul ei la întrebarea reporteriţei de la Dolce, care voia să ştie, ca noi toţi, de ce a început să se smiorcăie, mi se pare mai elocventă decât orice diagnostic oficial. Asta ca să nu mai spun că, văzând-o atât de siderată, ai fi zis că provine dintr-o ţară bananieră, unde libertatea presei e un concept abstract, dacă nu cu desăvârşire necunoscut, iar interviurile sunt standardizate, stabilite în prealabil, nu dintr-una despre care îmi făcusem impresia că ar fi cât de cât democratică, precum Anglia.

Pe de altă parte, lipsa de reacţia a federaţiei noastre de specialitate, în frunte cu George Cosac, care nici până a doua zi nu înţelesese ce (i) s-a întâmplat şi probabil aştepta deznodământul întâlnirii pentru a vedea dacă mai are rost să înainteze vreun protest sau – în cazul unuia favorabil – e mai bine să meargă pe burtă şi să lase lucrurile să se liniştească de la sine, mi s-a părut cel puţin curioasă, dincolo de faptul că, din punctul meu de vedere, Ilie Năstase – ale cărui “merite” în a duce echipa de Fed Cup din postura de a se număra printre favoritele la trofeu în cea de a evita o retrogradare jenantă din al doilea eşalon valoric sunt incontestabile – ar fi trebuit demis, pentru a nu se lăsa impresia (corectă!) că ieşirile sale huliganice (prea puţin justificabile sau măcar scuzabile de performanţele sportive de acum o sută de ani, de pe vremea când până şi eu eram copil) se bucură de girul întregului for naţional.

Oricum, Johanna Konta, pe care nici până acum n-o înghiţeam şi căreia îi prevăd (pe lângă că îi doresc din tot sufletul) un parcurs similar cu al celeilalte fufe intrate în conflict cu fetele noastre, (Eu)Genie Bouchard, atinsă din plin de afuriseniile românilor, a avut până la urmă parte de un tratament incredibil şi absolut nemeritat de civilizat din partea spectatorilor din Mamaia, care, în loc să întâmpine cu chiote de bucurie şi aplauze ironice orice greşeală (neforţată) a ei şi să-i huiduie îndelung toate realizările (aşa cum, recunosc, aş fi făcut dacă m-aş fi aflat în tribune), păstrând, desigur, o linişte deplină pe durata desfăşurării punctului, aşa cum se cuvine la tenis, s-au comportat aproape ca un public de teatru (sau de snooker), de la care ar avea de învăţat până şi englezii înşişi, ca să nu mai vorbim de francezi sau italieni. (Că de la sârbi, croaţi, turci sau greci, Konta ar fi părăsit incinta şi ţara cu TAB-ul, ca Ceauşescu, după circul făcut!)

Una peste alta, România a ieşit biruitoare, în ciuda unor evoluţii nu foarte convingătoare ale jucătoarelor noastre, inclusiv a Simonei, care, împreună cu Monica Niculescu, a(u) mai suferit şi ruşinica de a pierde la dublu în faţa unor dudui care păreau aduse mai degrabă de la o agenţie de manechine, decât de la vreun club de tenis, fie şi de amatori. În fine. 

Trecând la alte (in)discipline, trebuie, fără îndoială, salutate medaliile de indiferent ce (şi cu atât mai mult aur) obţinute de Marian Drăgulescu şi Cătălina Ponor la Campionatele Europene de gimnastică desfăşurate la Cluj (că la Bucureşti e jale!) şi transmise, aşa cum ştie ea mai rău, de TVR, chiar dacă – în ciuda nu doar preţuirii, ci de-a dreptul recunoştinţei pe care le-o port pentru clipele de înlăcrimată fericire oferite (mai ales soţiei) de-a lungul timpului – aş fi preferat ca rezultatele bune să le aibă fătucele acelea de şaisprezece ani, pe care am mai fi putut miza câţiva ani, iar ei să se facă de râs, şi nu invers, aşa cum s-a întâmplat. Şi o spun ca unul care are ferma convingere că şi Hagi ar da, încă, un randament mai bun la naţionala de fotbal decât, de pildă, Nicuşor Stanciu; chit că ar sta într-un colţ al terenului odihnindu-se optzeci şi nouă de minute, tot ar ieşi vreo lovitură liberă (ca să nu mai spun de pedeapsă) pe care, spre deosebire de (ne)jucătorul lui Anderlecht, ar transforma-o.

În încheiere, nu pot să nu consemnez minunata victorie chinuită şi pe deplin nemeritată obţinută, în prelungiri, de Arsenal, în semifinala FA Cup disputată cu Manchester City, după un meci dominat copios de către adversari, care au avut, pe lângă două bare, câte o ocazie “cât roata carului” la absolut fiecare atac. După calculele mele complicate, în urma acestui rezultat se pare că “tunarii” şi-au asigurat un loc de Europa League şi încă (cel puţin) doi ani de contract cu Arsène Wenger, echivalenţi cu fix tot atâtea sezoane fără titlu şi cu şanse din ce în ce mai mici de a prinde Liga Campionilor.


P.S. Pentru că pe undeva trebuie să existe un echilibru, din păcate Marc Marquez a câştigat cursa de MotoGP din Austin, Texas, în faţa lui Rossi, iar Barcelona derbiul cu Real, chestie care nici măcar n-o avantajează pe Atletico, aflată mult prea departe.

PREMIILE PUIU

Dincolo de stângăciile penibile ale organizatorilor Galei Premiilor Gopo de anul acesta, cu discrepanţe majore între ce se petrecea (probabil) în sală şi transmisiunea de pe TVR, aflată, cică, în mare întârziere, la doar câteva minute după ce începuse (?!), astfel încât, de pildă, telespectatorii încă vedeau imagini din filmele nominalizate la o categorie, în timp ce laureatul se afla deja pe la mijlocul discursului de acceptare a premiului, ca să meargă mai repede; cu glumiţele puerile ale prezentatorului; cu absenţa oricărei imagini din filmul “Bacalaureat”, nominalizat la o sumedenie de categorii, în condiţiile în care, dacă ştiam că le face trebuinţă, aş fi putut să le pun la dispoziţie chiar eu o copie integrală (descărcată de pe internet, recunosc), asta dacă nu cumva era vorba despre o răfuială cu distribuitorii sau realizatorii, nu aveam cum să nu remarc succesul răsunător al celui mai prost (pe lângă că lung) film românesc văzut de mine în ultimii vreodată, “Sieranevada”.

De fapt, ca să fiu sincer, la momentul desfăşurării galei, nu doar că nu-l văzusem încă, dar nici nu auzisem de el, aşa că am asistat cu oarecare îngăduinţă la noianul de distincţii acordate, cumva, în detrimentul – mult spus – favoritelor mele, “Câini”, “Două lozuri” şi (chiar) “Ilegitim”, difuzate deja pe canalele de televiziune, în speţă la HBO, unde, aşa cum am mai scris cândva, urmăresc cu stoicism şi fără prea mare atenţie, în timp ce mai fac una alta prin casă, ori mă uit, în paralel, la vreo transmisiune sportivă, filmele româneşti, după ce, în schimb, de la picătura care a umplut paharul, “A fost sau n-a fost” al lui Porumboiu, mi-am jurat să nu mai calc într-o sală de cinematograf pentru producţiile autohtone, astfel încât, chiar şi dacă mai apelez, uneori, la mijloacele… neconvenţionale, recte internetul, ca în cazul peliculei (altminteri suportabile) “Bacalaureat”, iar în cele din urmă (că aici voiam să ajung) pentru “Sieranevada”, căutat şi găsit a doua zi după gală, nu se poate spune că aduc vreun prejudiciu bravei cinematografii naţionale, de vreme ce oricum n-aş mai da în ruptul capului nici un leu mototolit, pătat şi rupt pe serie ca să văd vreo astfel de capodoperă, ci, cel mult, aş aştepta răbdător să vină la televizor, dar aş accepta cu inima pe deplin împăcată și să – cum s-ar spune – mor prost, adică fără s-o fi văzut deloc. 

Revenind de unde am plecat şi unde voiam să ajung iarăşi din nou, la “Sieranevada”, mărturisesc că, încă de pe la jumătatea lui, dar mai cu seamă după ce s-a terminat, la capătul celor mai lungi două ore şi patruzeci și cinci de minute din viaţa mea, socotindu-le şi pe cele de la cursurile de chimie sau economie politică din liceu, am fost de-a dreptul fascinat, închipuindu-mi cât de pur şi simplu stupefiat – pe lângă că, desigur, plin de încântare şi (auto)mulţumire – trebuie să fie domnul Cristi Puiu, regizorul şi scenaristul filmului, văzând cu ce uşurinţă obţine, de ani de zile, grămezi de premii naţionale şi interna franceze fără să facă nimic. Sau, mă rog, nimic altceva decât să se inspire – cum s-ar zice – din viaţă, transformând în, chipurile, producţii cinematografice nici măcar nişte întâmplări perfect banale (ca până acum), care doar pentru criticii din “juriile de specialitate” fără pic de imaginaţie pot constitui “cel mai bun scenariu”, ci, iată, ca în “Sieranevada”, doar nişte interminabile discuţii plictisitoare desfăşurate într-un apartament de bloc, cu prilejul unei slujbe de înmormântare. Nici nu contează dacă “experienţele” (aşadar discuţiilor) care stau la baza lui sunt personale sau plagiate din povestirile altora, pentru că, de pildă, la un moment dat am fost tentat să cred că domnul Puiu are ceva relaţii la SRI şi mi-a ascultat câteva dintre convorbirile telefonice.

Cu toţii avem (cel puţin) câte un amic convins că atentatele de la 11 septembrie 2001 au fost puse la cale chiar de către americani şi care nu pridideşte să ne aducă “dovezi” în acest sens culese de pe Facebook; avem o rudă care tocmai şi-a făcut un RMN sau măcar vreun vecin care ştie pe cineva (tânăr) depistat cu o boală incurabilă; avem prieteni care ne împuie capul cu faptele de vitejie ale odoarelor proprii sau cu problemele lor minore de la şcoală, gen notele nedrept de mici acordate de profesori sau costumul nepotrivit pentru serbarea de sfârşit de an (în fine, unii dintre voi chiar sunteţi acei părinţi!), la fel cum tuturor celor trecuţi (prin viaţă) de o vârstă li s-a întâmplat să aştepte, la vreun parastas, un popă nesimţit care întârzie ore întregi.

Întrebarea e de ce ar vrea cineva să – nota bene! – ASCULTE, timp de – repet – două ceasuri şi trei sferturi, aşa ceva, uitându-se (vorba vine!) la un, cică, film, a cărui durată, de altfel, n-am nicio îndoială că a fost stabilită în mod “aleatoriu”, fix după modelul celor americane de succes (la Oscar) din ultima vreme (în special din 2012!), ca “Django Unchained”, “Boyhood”, “Les Misérables”, “Zero Dark Thirty” etc., în care, însă, ea era pe deplin justificată de faptul că se şi întâmpla (câte) ceva. Oricum, vă asigur că asta e singura legătură în general cu filmul şi în particular cu cel(e) american(e), mai ales că domnului Puiu nu i-a dat prin cap să copieze şi o altă modă de peste ocean, trecând pe generic faptul că “Sieranevada” e măcar bazat pe, dacă nu chiar o “true story”, lucru nu doar plauzibil, ci absolut real, fiindcă – aşa cum v-am spus – mi s-a întâmplat (şi) mie.

(Şi mai) serios vorbind însă, eu i-aş sugera îngrozitor de reputatului regizor şi, chipurile, scenarist să se îndrepte mai degrabă către alte forme de manifestare a geniului său (artistic), cum ar fi literatura sau chiar teatrul, pentru că – din păcate nu atât pentru el (care-şi vede liniştit de premii şi elogii), cât pentru cinefili – aşa cum nu orice teanc de foi de hârtie pline, fie şi cu dialoguri, poate fi definit drept “scenariu”, nici “filmul” nu se rezumă la şi nu se distinge de alte lucruri doar prin faptul că avem de-a face cu proiecţia unei imagini, care, la o adică, de ce nu?, ar putea fi şi de aproape trei ore, cu un perete gol.

În încheiere, în semn de adâncă (dis)preţuire şi ca (ne)mulţumire pentru clipele de (ne)uitat petrecute pierdute în faţa monitorului cu “Sieranevada”, îi propun – sub forma unui “scenariu” sau, în fine, doar sinopsis ori baremi “după o idee de” oferit/ă gratis – ca următorul său film să fie povestea, redată în timp real, pas cu pas, minut cu minut, unui cetăţean oarecare din România care, într-o bună zi, umblă (de nebun) prin oraș să-şi cumpere, de pildă, pantofi. Pe lângă ocazia perfectă de a prezenta obişnuitele cadre mizere cu blocuri cenuşii, vitrine mozolite şi copii cu malformaţii congenitale (reale sau trucate) care cerşesc la colţ de stradă, poate descrie cu lux de amănunte peripeţiile, dacă nu de-a dreptul aventurile trăite de personaj, de la răspunsurile incompetente şi obraznice ale vânzătorilor, încurcăturile de pe rafturile magazinelor şi din cutii, unde încălţămintea numărul 42 e pusă în locul celei 44 sau problemele cu transportul în comun (deşi complexitatea filmărilor exterioare, cu sunetul ambiental imposibil de armonizat, pentru cineaştii noştri, cu cel al conversaţiilor s-ar putea să-i vină de hac) şi până la ghinionul de a nu găsi nicăieri, după o zi întreagă de căutări asidue, măsura, modelul şi culoarea dorite. De asemenea, pe drum(uri), îl poate întâlni pe vecinul de palier, cu care să dezbată (pe larg, minute în șir), între două autobuze sau în metrou, ultimul talk-show al lui Gâdea şi meciul de fotbal al Stelei din cupele europene. Totul împănat, desigur, cu glumiţe porcoase şi tradiţionalele înjurături (de mamă) ca la uşa cortului, că doar suntem rom(ân)i. Palme D’or ga-ran-tat!


P.S. Premiile pentru interpretare au fost, ce-i drept, meritate, dar în condiţiile în care actorii au cam avut de jucat rolurile vieţii lor. La propriu, nicidecum la figurat.

P.P.S. O idee şi mai grozavă pentru scenariul sugerat de mine şi ale cărui drepturi de autor le cedez cu atâta generozitate ar fi ca personajul principal să-şi facă de fapt piaţa: ce mai tocmeli, ce mai tarabe, ce mai caractere secundare, ce mai roluri pentru Toma Cuzin, Gabriel Radu şi nelipsitul Andi Vasluianu, (măcar) o mică altercaţie cu îmbrânceli şi scuipături, roşii (stricate), vinete, ştevie, leuştean, aia, aia... trei ore în cap!

ADIO, SIMONA!

Dacă ar fi să răspund şi eu la deja cam eterna întrebare (mai degrabă retorică) “ce îi lipseşte (oare) Simonei Halep pentru a deveni numărul 1 mondial şi/sau (măcar) pentru a câştiga un turneu de Mare Şlem”, aş spune, fără nicio ezitare, mai ales în urma evoluţiei sale de la recent încheiatul Miami Open: un psiholog (sportiv). (A nu se confunda cu psihiatrul, de care ar avea nevoie, de pildă, Nick Kyrgios!)

Dacă după meciul cu Samantha Stosur, din optimile de finală, în care a revenit spectaculos de la 4-6, 2-5 (cu două mingi de meci salvate!) pentru a se impune în trei seturi, toată lumea s-a grăbit să decreteze, ca de obicei în asemenea situaţii, că Simona este foarte puternică din punct de vedere mental, căderea lamentabilă din turul următor, cu Johanna Konta, când a pierdut după ce a condus cu 6-3, 5-4 (şi serviciul!), a demonstrat, fără putinţă de tăgadă, că psihicul jucătoarei noastre nu este nici puternic, nici slab, ci pur şi simplu labil. Cu alte cuvinte, fluctuează în mod perfect aleatoriu, uneori chiar pe parcursul aceluiaşi meci, astfel încât constănţeanca poate, la fel de bine, să câştige un turneu (important), dacă se trezeşte mai multe zile la rând cu partea corespunzătoare la cearşaf, sau să piardă încă din primul tur la o jucătoare necunoscută, când e… nu PE dos, ci, dimpotrivă, cu el în sus.

Pe de altă parte, oricât de simpatic mi-ar fi actualul ei antrenor, Darren Cahill, şi oricât de mult mi-ar plăcea inclusiv intervenţiile lui din timpul meciurilor, când, la drept vorbind, are mai degrabă rolul pe care ar trebui să-l îndeplinească (probabil cu succes sporit, fiind profesionist) acel psiholog sau “antrenor pentru minte” (cum s-ar traduce “mental coach”), oferind mai mult un confort psihic jucătoarei, decât cine ştie ce mari indicaţii tehnico-tactice de genul “dă-o peste fileu!” sau “încearcă să nu trimiţi afară!”, încep să mă întreb – la fel ca şi în cazul altui tip simpatic de felul lui, Arsène Wenger, managerul lui Arsenal, despre care am tot scris în acest sens – dacă nu cumva a venit momentul unei despărţiri (amiabile), pentru că, dincolo de scenele penibile de la meciul cu Konta, când Simona mai că i-a zis vreo două pe româneşte, trădând o frustrare mai adâncă în raport(urile) cu el, e greu de înţeles de ce nu pot fi corijate, de atâta amar de vreme, anumite aspecte negative ale jocului ei, cum ar fi mingile acelea prea scurte, plasate, cu precizia unui tun de antrenament (stricat), pe mijlocul terenului, la două palme în jurul T-ului ce delimitează careul de serviciu, execuţii mai exasperante pentru mine (inclusiv atunci când punctul e în cele din urmă câştigat, graţie unei greşeli copilăreşti a adversarei) chiar şi decât cele complet ratate, când mingea sfârşeşte (mult) în aut sau în burta fileului. La acest nivel, câteva şedinţe serioase de antrenament (pe săptămână) ar cam trebui să fie suficiente pentru ca Simona să ajungă să “simtă” aceste lovituri, aşa încât măcar să nu trimită mingea cu un metru în spatele liniei de fund atunci când, totuşi, de bine, de rău, încearcă să “rupă ritmul” şi să lungească traiectoria cu doar câţiva centimetri.

Una peste alta, în urma meciului cu Konta, al cărui ultim set deja nu l-am mai urmărit, după ce în pauză îmi spusesem că, la halul de nervi în care ajunsese, n-o văd pe Simona în stare să mai treacă de două ghemuri câştigate, iar văzând discuţia cu Cahill am revizuit pronosticul, în scădere, la unul singur, astfel încât am fost surprins să constat, când am comutat, totuşi, de curiozitate, înapoi, că era 2-1 şi 30-0 (pe serviciul adversarei) pentru ea, dar în cele cam trei minute cât am rămas pe recepţie s-a şi făcut 2-3 (în final fiind 2-6), în urma acestui meci, aşadar, am ajuns la concluzia că e mai înţelept să o trec pe Simona în aceeaşi categorie cu echipele naţionale de handbal, fotbal, gimnastică, rugby, tenis masculin… etc. şi să nu-i mai urmăresc meciurile, pe de-o parte ca să nu mă mai enervez, dat fiind că am şi o vârstă periculoasă când vine vorba de problemele cu inima, iar pe de alta pentru a nu fi acuzat că, asemenea majorităţii românilor, sunt mai înclinat să-mi huidui favoriţii aflaţi în dificultate, decât să-i încurajez. Mai bine îi ignor cu desăvârşire.