5+1 sau GUVERNUL MAI RĂU DECÂT CRIZA

Urmărind, aseară, emisiunile (mai mult sau mai puţin informative) despre învestirea Guvernului Tudose şi primele gafe monumentale săvârşite de unii dintre ageamiii care-l compun, am desprins câteva idei (fixe):

1. Se prea poate ca, în sfârşit, să avem răspunsul la întrebarea care a frământat întreaga suflare dâmboviţeană în ultimele săptămâni: de ce (dracu) a fost, cu adevărat, răsturnat Guvernul Grindeanu?”.

Deşi eu rămân la convingerea fermă că fostul premier pur şi simplu a refuzat (nu atât din onestitate, cât de frică) să (mai) fure (ca în codru) cot la cot cu ALDE (şi) Dragnea, fie aşa, în general, fie din preconizata nouă bancă de stat, fie din “Fondul” ăla mamut de investiţii (în clientela PSD) a cărui înfiinţare de-aia o fi şi blocat-o sau – aşa cum înclină să creadă alţii – s-a săturat să scoată castanele lui Dragnea din focul Justiţiei cu mâna lui, e posibil spre mai mult decât probabil ca, realizând cât de adânc au alunecat deja într-o groapă bugetară şi cu al doilea picior în tentativa de a pune în practică absurdul program (electoral) de guvernare, să fi găsit astfel soluţia (pseudo)salvatoare de a-l modifica (radical), ceea ce înseamnă, de fapt, că bietul Grindeanu s-a făcut vinovat mai degrabă nu de “nerespectarea programului de guvernare”, ci, dimpotrivă, de faptul că l-a luat prea în serios.

2. Pe de altă parte, după ce o jumătate întreagă de an, de prin noiembrie-decembrie şi până, efectiv, (mai) ieri, Dragnea a ridicat în slăvi minunatul program de guvernare al PSD, elaborat, chipurile, de ditamai specialiştii (gen Vâlcov) care au muncit din greu, luni în şir, cu mare atenţie şi migală, punându-l la punct până în cele mai mici detalii (pe care, însă, în mod bizar, pretindea că le cunoaşte doar el!) şi care era menit – nu-i aşa? – să-i facă pe oamenii care l-au (mai) şi votat în alegeri să o ducă nu “binişor”, ci de-a dreptul bine, hodoronc-tronc, literalmente peste noapte, l-a… perfecţionat decisiv, pe ici, pe colo, prin punctele lui esenţiale, cam tocmai alea pe care cică nu le îndeplinise Grindeanu.

3. În acelaşi timp, judecând după bâlbâielile miniştrilor proaspăt învestiţi, noul program de guvernare, votat ca atare (orbeşte) în Parlament, pare mai degrabă unul… electoral, un soi de schiţă, în care măsurile cele mai importante (şi mai devastatoare) sunt (slavă Domnului?!) doar la stadiul de “consultări”, “studiu de impact” şi “simulare”.

Este evident că, după ce singurul punct din (vechiul) program realizat cu adevărat a fost cel privitor la pomenile (post)electorale, în speţă creşterile de pensii şi salarii, acum se caută cu disperare soluţii pentru acoperirea găurilor bugetare. Aşa se explică şi de ce, de pildă, ministrul Finanţelor, Ionuţ Mişa, (şi nici altcineva) nu ştia să spună care vor fi diferitele cote de impozitare – pe veniturile mari ale persoanelor (“taxa de solidaritate”), pe cifra de afaceri (?!?!) a companiilor şi aşa mai departe. Ele vor fi, fără îndoială, stabilite (după efectuarea “simulărilor”) şi ajustate în funcţie de dimensiunile ravagiilor produse de măsurile populiste. Cu alte cuvinte, de câţi bani va fi nevoie, de atâţia ne vor stoarce pe unii şi pe alţii.

4. Prostie curată sau gândire cu premeditare, declaraţiile aceluiaşi (că altu’ n-aveam!) ministru al Finanţelor referitoare la desfiinţarea (sau nu) Pilonului II de pensii, care au creat panică şi confuzie atât în rândul populaţiei cât şi, mai ales, pe piaţa valutară şi la Bursă, mi se par cel mai solid punct de pornire al unei anchete DNA, prin care să se ia la puricat toate relaţiile de afaceri şi interesele economice ale individului. Atât de solid, încât sunt sigur că nu se va întâmpla nimic, DNA fiind receptivă doar la înscenări şi baliverne.

5. Cu toate că, în urmă cu numai câteva zile, într-o discuţie cu un prieten, admiteam că o eventuală candidatură a lui Liviu Dragnea la preşedinţia ţării (brrrr!!!) ar fi singurul lucru care m-ar putea determina să revin – după o pauză de multe runde electorale – într-o cabină de vot, pentru a ştampila pe oricine altcineva, inclusiv, la o adică, stafia lui Ceauşescu, m-am sucit! Adică, stafia lui Ceauşescu aş vota-o, dar nu şi pe Iohannis, dacă acesta ar fi (singurul) contracandidat.

Venită din partea singurului personaj care ar fi putut împiedica instalarea unui guvern mai nociv chiar şi decât o criză politică prelungită, care măcar se putea solda cu ceva (mai) bun, cum ar fi anticipate sau chiar instalarea unuia de cioloşi tehnocraţi, întreaga sa diatribă (altminteri, bine închegată) îndreptată împotriva cabinetului abia instalat cu largul său concurs pe bază de complicitate (cu hoţii) n-a fost decât o jalnică demonstraţie de populism deşănţat şi demagogie crasă. Fix ce (NU) ne trebuia: încă un (preşedinte) viteaz arătat după război. Sau, în fine, după criză.

6. În cu totul altă ordine de idei (dar fiindcă a apărut în aceleaşi emisiuni), nu m-ar mira ca vehiculul implicat în tragicul accident rutier de aseară, în urma căruia şi-au pierdut viaţa şi au fost răniţi mai mulţi militari decât în luni întregi de activităţi desfăşurate pe teatrele de operaţii din Afganistan şi Irak, să fie una din rablele pe care, deja în urmă cu treizeci de ani, pe când îmi satisfăceam şi eu stagiul militar obligatoriu, nu le puteam scoate din parcul auto şi deplasa până la terenul de instrucţie decât prin mobilizarea întregului batalion, care le împingea voiniceşte şi ridicol pe o distanţă de câteva sute de metri. Ce-i drept (şi) pe-atunci mai era şi o chestiune de economie de carburanţi.

PLÂNGĂCIOSU’ HULIGAN

Fără nicio îndoială, cea mai fierbinte fază a şi-aşa celei mai interesante curse de Formula 1 din ultimii… prea mulţi ani, Marele Premiu al Azerbaidjanului, de duminică, a fost inciaccidentul dintre Hamilton şi Vettel, survenit în timpul celei de-a nici nu mai ştiu câta neutralizare cu “safety car”, când băbăciunea ferraristă a fost din nou surprinsă – vorba unui comentator de pe un site – moţăind, şi s-a înfipt – vorba lui însuşi – “ca o rachetă” în fundul (maşinii) britanicului, după care, trezit brusc şi nervos din toropeală, a venit în dreptul (şi chiar puţin în faţa, violând astfel şi cea mai elementară dintre regulile de conduită sub “safety car”) acestuia, făcându-se, pur şi simplu, că se dă la el, ca un mitocan ordinar cu număr de Ilfov din traficul bucureştean, doar că, spre deosebire de orice şofer amator, fie şi de duminică, în stare să se oprească la timp, germanul l-a şi tamponat efectiv, izbind monoposturile roţi în roţi, incapabil să-şi stăpânească nu numai furia, ci şi, odată în plus, volanul, după care, desigur, ca de obicei, tot el a sărit (şi) cu gura, acuzându-şi adversarul că a frânat intenţionat în faţa lui, ceea ce, şi dacă ar fi fost adevărat (în ciuda inclusiv analizei ulterioare a FIA, care a constatat că NU e), tot nu l-ar fi scutit de obligaţia de a păstra distanţa corespunzătoare sau – dacă se pregătea de un restart mirobolant, graţie căruia să depăşească – să adopte o altă trasă, paralelă, cu atât mai mult cu cât, la o adică, Hamilton ar fi putut să facă o banală greşeală de pilotaj, ratând o treaptă de viteză (sau ce mai ratează el uneori, mai cu seamă la start), ori lovind parapetul de pe margine, ori încetinind (brusc) pentru a evita vreunul din nenumăratele resturi rămase pe pistă.

Penalizat – pe bună dreptate, deşi cam prea blând – cu un “stop and go” de 10 secunde, când mai normal ar fi fost, poate, pentru provocarea VOLUNTARĂ (!!!) a unui accident (care se prea poate să fi cauzat şi pierderea ulterioară de ritm a lui Hamilton) să primească steagul negru şi eliminarea din cursă, plus vreo zece (nu doar… trei?!) puncte pe licenţă (unde chiar şi aşa a ajuns la nouă în ultimul an şi i-ar mai trebui alte trei ca să încaseze o suspendare de o etapă!), Plângăciosu’ a continuat să vocifereze şi mai târziu, când, printre altele, hodoronc-tronc, s-a jurat că nu l-a lovit intenţionat din spate pe britanic, de parcă nu înţeleseseră toţi cei cu mintea la ei că, într-adevăr, din spate l-a lovit de prost (pilot) ce e, şi doar din lateral l-a izbit cu bună ştiinţă.

Acum, nu că vreau să blestem sau măcar să sugerez că toate păcatele se plătesc, mai devreme sau mai târziu, pe lumea asta sau pe ailaltă, ori undeva între ele, dar cum comportamentul lui Vettel începe să semene tot mai mult cu a, cel puţin deocamdată, nu doar mai titratului, ci şi o idee mai nemernicului, pe când pilota, său compatriot Schumacher, l-aş sfătui pe actualul (încă) lider al clasamentului general să nu se apuce niciodată de schi!


Pe de altă parte, nu pot să nu constat, cu amărăciune, că, în schimb, pe Lewis Hamilton blestemele adversarilor îl ajung încă din timpul carierei, fiind, fără îndoială, cel mai ghinionist pilot în activitate (deşi, de la o vreme, pare să tragă tare pentru a-l ajunge din urmă celălalt mare talent din competiţie, Max Verstappen). Asta, fireşte, dacă punem pe seama neşansei şi văditele dovezi de incompetenţă ale celor de la Mercedes, care – după ce, e adevărat, l-au ajutat să obţină (încă) două titluri mondiale, pe lângă cel câştigat cu McLaren – anul acesta sunt pe cale să… îi mai mănânce unul, după cel din sezonul trecut, şi, cum observam şi cu alt prilej, tot în favoarea unui nemţ ca ei. Povestea cu colierul de siguranţă desprins în timpul cursei e de un (suspect) penibil cum rar mi-a fost dat să văd la acest nivel şi care mă face să mă întreb îngrijorat ce mai poate urma: să-i dea în loc de mănuşile de condus unele de grădinărit?!

P.S. De remarcat fericita răzgândeală a comentatorilor de la Digi, care, după ce pe la jumătatea cursei, sâcâiţi (copilprosteşte) de întreruperile lungi şi dese, cauzate de diversele incidente [apropo, cel cauzat de Bottas, în detrimentul lui Raikkonen, deşi efectiv regretabil şi evident din vina primului, a fost, pare-se, zic eu pe bună dreptate, socotit drept unul “de cursă”, pentru că Mercedesul practic nu a intrat direct în Ferrari, într-o tentativă disperată de păstrare a poziţiei, ci a fost mai degrabă proiectat de (pe) bordură, aşa cum ar fi putut, de pildă, ricoşa dintr-un parapet, în urma unei greşeli individuale de pilotaj, adversarul fiind doar o victimă colaterală], se întrebau retoric şi insinuant dacă nu ar fi preferabil ca MP de la Baku, o găselniţă a lui Bernie Ecclestone, să dispară din calendar, aşa cum se pare că-şi doresc noii diriguitori americani ai F1, la final nu mai conteneau cu exclamaţiile de încântare şi cu mărturisirile de speranţă la cât mai multe ediţii. Aferim!

P.P.S. Era să uit! Până să fiu înjurat şi acuzat că sunt subiectiv şi ţin partea lui Hamilton indiferent ce (nu) face, aş vrea să-mi declar profunda dezamăgire faţă de comportamentul său din finalul cursei, când, printr-o schelălăială mai (ne)demnă de Vettel, sugera celor de la boxele Mercedes să-l mai tempereze pe coechipierul său Bottas (care lupta pentru şi, pe ultimii metri, a şi obţinut o poziţie mai bună pe podium!), doar-doar l-o încurca pe nemţul aflat între ei. Un picuţ cam foarte penibil.


ACTUALIZARE, 3 iulie 2017: Q.E.D.

LA LOC “DUBLĂ COMANDA”!

N-am să mă dau rotund, arătându-mă, ca toată lumea, perfect la curent cu, şi absolut oripilat de legăturile cu “serviciile” (foste?!, actuale?) şi “sistemul” ale lui Mihai Tudose, premierul (proaspăt) desemnat, despre ale cărui existenţă în sine, pe lume, şi (cu atât mai puţin) apartenenţă, în trecutul chiar foarte recent (adică de când nu prea mă mai interesează pe mine politica), la vreo alte două (spre patru?) guverne Ponta şi Grindeanu (în care, pesemne, a trecut mai neobservat nici de alţii), am aflat abia ieri, însă ce m-a cutremurat, de-a dreptul, a fost sintagma “dublă comandă”, desprinsă, parcă, dintr-un jargon strict profesional şi folosită intens, din proprie iniţiativă (adică nu ca răspuns la nişte întrebări specifice), cu referire la domnia sa, nu de către adversarii politici şi/sau analiştii/jurnaliştii rău-voitori, ci chiar de mai toţi pesediştii perindaţi pe micul (meu) ecran, în frunte cu cei mai de seamă, Liviu Dragnea, Codrin Ştefănescu, Olguţa Vasilescu, Marian Oprişan…, unii exprimându-şi, ce-i drept, convingerea, mai mult sau mai puţin fermă, dar alţii nici măcar atât, ci numai… speranţa că NU ar avea.

Iar ca tacâmul să fie complet (înspăimântător), şi oala cu capacul pus, viteazul Klaus Iohannis, în care multă lume (naivă) îşi punea, de asemenea, deşarta nădejde, şi chiar eu însumi, aflat încă, din păcate, sub influenţa sechelelor lăsate de (mai) toţi predecesorii săi preşedinţi-jucători, mă aşteptam măcar la o temporizare ceva, o amânare de câteva ore, de formă, cât să ia legătura cu sfetnicul său bun, Noaptea şi consilierul Odihnă, dacă nu chiar la un perfect constituţional refuz “o singură dată”, nu numai că s-a grăbit să-l accepte – conform unor surse aproximativ credibile, practic înainte să-i fie propus efectiv, pe sistemul “blat curat”, refuzând câţiva pesedişti cu feţe dacă nu neapărat cu adevărat umane (că nici grindeni nu sunt cu toptanul în partid!), cel puţin plăcute, cum ar fi doamna Carmen Dan –, dar a mai şi făcut anunţul în direct şi la o oră de vârf, de la înălţimea pupitrului oficial, când ar fi putut foarte bine să perpetueze modelul de astă iarnă, cu Grindeanu înştiinţat (se zice) prin SMS şi decretul de desemnare publicat, dis-de-dimineaţă, direct pe site-ul prezindenţial, ca să nu dea prilejul de a i se aduce acum acuze perfect îndreptăţite că el însuşi l-a scos pe Tudose de unde i-a fost băgat pe gât de către alţii, teoretic apolitici.


P.S. Pentru a exact atâta oară de câte m-am şi uitat la posturile de ştiri (în ultimele zile), am constatat (şi) aseară că jurnaliştii din România nu sunt, pe felia lor de activitate, cu absolut nimic mai breji decât politicienii, minţindu-şi telespectatorii şi luându-i de proşti cu (cel puţin) tot atâta nesimţire cu cât îşi mint şi îşi iau ei alegătorii.

La Antena 3, de pildă, jumătate de zi a fost anunţat, printr-un înscris negru pe portocaliu, de “breaking news”, defilând frecvent pe burtieră, un “interviu în exclusivitate” cu, mai întâi, “premierul propus de PSD”, apoi de-a dreptul “premierul desemnat”, difuzat la ora 21.00, ceea ce, fireşte, trebuia să-i facă pe telespectatori să creadă că va fi în direct şi având drept subiect evenimentele aflate în desfăşurare, pentru ca, în cele din urmă, după ora… 22.00, să fie prezentate nişte înregistrări vechi, atemporale (în sensul că nici măcar nu scria dacă sunt de prin ianuarie sau din mai-iunie) cu… Grindeanu şi câţiva miniştri, printre care, ce-i drept, şi Mihai Tudose, urmate de una mai recentă, numai cu Tudose, doar că “în exclusivitate” pentru ziarul Adevărul, nicidecum “faţă în faţă cu Mihai Gâdea”, ca în promo. Penibil şi, mai cu seamă, descalificant din punct de vedere profesional.

(Pentru cititorul meu fidel care s-o fi întrebând, cam pe bună dreptate, de ce continuu să mă uit la Antena 3, dacă am numai cuvinte de ocară pentru cei de-acolo, am să spun doar că, tot la fel ca în politică, aleg şi eu răul mai mic.)

CREIERE PUTREDE

Nu ştiu dacă e din cauza vârstei sau (şi/doar) a maleficului anturaj pesedist cu care a intrat în cârdăşie, însă am senzaţia că lui Călin Popescu Tăriceanu – pe care, trebuie să recunosc ruşinat, a fost o vreme când îl socoteam printre puţinii politicieni aproape respectabili – pur şi simplu i-a putrezit creierul.

Săptămâna trecută, într-o intervenţie televizată, referindu-se la proaspătul preşedinte al PNL, Ludovic Orban, vehiculat ca variantă de prim-ministru, l-a catalogat drept o “problemă cât casa” a partidului, deoarece “are probleme penale”, în sensul că... a fost achitat (!) într-o primă instanţă, dar, cum în România, ce-i drept, “justiţia” se face pe bază de dat cu banul sau aruncat cu zarurile, nu se ştie niciodată ce verdict (vinovat!) va primi la următoarele căi de atac. În plus, după mintea lui găunoasă, situaţia lui Orban ar fi una fără ieşire, deoarece, fie va fi condamnat, ceea ce, desigur, îi va anula orice şansă de a conduce un guvern, pe modelul “Dragnea”, fie va fi disculpat printr-o sentinţă definitivă, caz în care, chipurile, toată lumea va fi convinsă că a făcut un pact mizerabil cu “sistemul”.

Elucubraţiile fostului premier sunt cu atât mai groteşti cu cât el însuşi se află fix în aceeaşi situaţie, având pe rolul instanţelor nu unul, ci o mulţime de procese, infinit mai serioase, din care, conform propriei (psih)analize, practic nu are cum să scape cu faţa curată, iar problema ALDE e tot cât o casă, doar că mai mărişoară decât a PNL.

Şi cum o catastrofă (intelectuală) nu vine niciodată singură, iar mama nebunilor e mereu gravidă, fireşte că spusele preşedintelui Senatului au fost susţinute şi întărite de pupincuristul său cel mai fervent, Mugur Ciuvică, care (pardon de expresie) a lăsat limpede să se înţeleagă că, în viziunea lui de moralist închipuit al neamului (prost), sintagma “probleme cu Justiţia” se referă la orice om (politic) care, mai devreme sau mai târziu, calcă într-o sală de tribunal, indiferent dacă este achitat (şi, eventual, despăgubit) sau condamnat şi, de ce nu?, chiar dacă el este… reclamantul.

Şi pentru că iar am ajuns la Ciuvică – pe care oricât m-aş feri să-l mai văd, ocolind emisiunea lui Gâdea, nu reuşesc, pentru că dau peste el şi la Sandra Stoicescu, şi la Dana Grecu, şi la Oana Stancu, şi la Radu Tudor, şi la fata aia drăguţă de la ora două sau trei, şi la ediţiile matinale –, am constatat cât de bine a înţeles el (şi numai el!) chestiunea schimbării (doar a) premierului, socotit drept unic vinovat pentru neaplicarea programului de guvernare, cu foarte probabila menţinere a (majorităţii) celorlalţi miniştri în viitorul cabinet, lucru care, la drept vorbind, nu e cu totul de mirare, având în vedere că a avut aproape douăzeci de ani pentru asta, de când i-au explicat-o, pe îndelete, pediştii lui Petre Roman şi Traian Băsescu, prin ‘97-‘98, când el era (cam) ţărănist, iar ei pretindeau că “orchestra” (adică miniştrii) e foarte bună, dar trebuie musai înlocuit “dirijorul” (adică premierul Victor Ciorbea), din cauza căruia Guvernul cânta fals şi suferea ţărişoara. Mai bine niciodată decât mai târziu!

LA VÂNĂTOARE DE (TOT FELUL DE) GÂNDACI

Şi tocmai când credeam că nimic nu mă poate scoate mai rău din pepeni decât întâmplările halucinante de pe scena politică, taman ieri, într-o pauză luată de la dezbaterile televizate despre moţiune şi căderea grindeanului, am auzit la radio (ceea ce şi în sine este un fapt cât se poate de bizar, de vreme ce ascult posturile româneşti cam din şase în şase luni câte cinci minute, iar ieri am făcut-o doar trei, plus că era… Romantic, unde mai dau tocmai pentru că, în principiu, nu se vorbeşte), o ştire – pe care dacă n-aş fi găsit-o şi azi pe Mediafax, aş fi crezut că fusese citită de prezentatoare dintr-un ziar vechi, apărut în urmă cu cinci sau cu şapte sau cu zece ani – conform căreia “îndrăgitul actor britanic Daniel Day-Lewis” se retrage (DIN NOU?!), de data asta la “numai” 60 de ani (cred că prima oară s-a retras pe la 40) din activitate, după ce, fireşte, a încheiat filmările la încă o peliculă, care în felul acesta, deşi va fi lansată abia la sfârşitul anului, cu siguranţă se află deja pe lista scurtă a nominalizărilor la Oscar pentru 2018. Acum aştept cu sufletul la gură şi cel de-al paişpelea anunţ de retragere definitivă al lui Joaquin Phoenix şi Hugh Grant.

Tot ieri, şi tot într-o pauză, doar că de publicitate, am văzut (de data asta, desigur, la televizor), cea mai stupidă (sau nu?) reclamă la un ceva spray pentru gândaci, Aroxol, în care un cetăţean, cum ar veni obişnuit, ca mine şi ca tine, cititorule, e atacat, mişeleşte, de trei insecte gigantice şi dezgustătoare, dar scapă de ele instantaneu după ce înhaţă dispozitivul ucigaş şi pulverizează (îndelung) un jet asupra lor, de unde s-ar înţelege că acesta este şi modul uzual de folosire, adică să pândeşti toată noaptea în bucătărie până când apar musafirii nepoftiţi, după care practic să-i împuşti unul câte unul. Nu, mulţumesc, prefer soluţiile tradiţionale, pe care, cel puţin teoretic, le aplici şi îţi vezi de treabă, în timp ce acţionează singure.

Altfel, Guvernul a căzut, lecţia învăţată de orice pesedist cu faţă aproape umană, ca Grindeanu (că dacă n-avea, nici că pupa el victorie la Timişoara!), e că – aşa cum scriam zilele trecute – n-are rost să se bage în troacă, de unde să-l mănânce porcii ca Şerban Nicolae, şi să dea, de pildă, cioara Consiliului Judeţean din mâna lui pe vrabia de pe gardul Palatului Victoria din mâna lui Dragnea, aşa că ne vom pomeni tot cu figurile tradiţionale de sceleraţi şi degeneraţi, cu care ar cam fi trebuit să ne obişnuim de aproape treizeci de ani încoace, ca să nu ne mai facem iluzii nici până la prima Ordonanţă 13, iar mie nu-mi rămâne decât să-l invidiez pe Mugur Ciuvică, nu atât fiindcă papă bănoii (că doar n-or fi bănuţi!) singurului securist sadea, dovedit mai presus de orice îndoială, urlând ca din gură de şarpe că toţi cei care nu-i sunt pe plac sunt securiştii altora (obsesie rămasă ca unică moştenire politică de la ţărăniştii care l-au inventat), cât că, după ce a fost şi el, ca mulţi alţii, de partea greşită a istoriei, pe vremea când îl slujea cu stoică fidelitate pe cel mai înfrânt de către “sistem” preşedinte al neamului, a trecut – Slavă Voiculescului! – cu arme şi bagaje de cea bună, având acum (auto)mulţumirea că forţele Binelui (adică aceiaşi pesedişti siniştri dintotdeauna, dar daţi dracului de trei ori peste cap şi transformaţi în cetăţeni cu cururi onorabile, numai bune de pupat pentru el, probabil conform dictonului latin “dom’ Coposu nu fi trist, ţărăniştii merg-nainte prin partidul pesedist!”) l-au răpus (la “sistem” mă refer), ieşind triumfătoare din lupta cu exponentul lui recent cel mai de seamă, bietul balaur cu trei capete (de minştri) Grindeanu.

În fine, ca să sar de la una la alta şi înapoi la una, nu încetez să mă minunez de cât e de mică lumea… Hollywoodului. După ce, cu câţiva ani în urmă, consemnasem că am ajuns deja la şapte cu numărătoarea filmelor în care scenele din spitale sunt asezonate, chipurile pentru autenticitate, cu fix acelaşi fond sonor – mesajul “Doctor David, telephone please… Doctor David, telephone please…”, preluat de sau, dimpotrivă, din piesa “Eyes of the Stranger” a trupei Queensrӱche şi difuzat la staţia de amplificare – iată că între timp sunt pe la zece, ultimul exemplu fiind dintr-un film (prost) văzut nu mai departe de (tot) aseară (dar înregistrat mai demult de la TVR 2), de categorie… “Armand Assante”, adică B spre Z, din 2014, dar realizat cam în maniera “teatrului filmat” de la noi, din anii ’80 (gen “Neamul Arjoca”, pentru cine a trăit acele vremuri, l-a văzut şi nu mai poate să scape de traumatizanta lui amintire), ceea ce mi se pare cu atât mai surprinzător, fiindcă îmi imaginam că doar casele de producţie importante au acces la baza de date cu sunete prestabilite, aşa cum, de altfel, – că tot veni vorba – avea una, mai măruntă, şi Sergiu Nicolaescu al nostru, care în absolut toate filmele cu împuşcături (şi cam doar de-astea regiza) folosea una şi aceeaşi înregistrare, o rafală încheiată cu un zgomot de glonţ ricoşat pe o suprafaţă metalică (pentru cei interesaţi pot încerca o reproducere vocală; aseară, în faţa nevesti-mii, mi-a reuşit). 

Atât.

PARAŞUTISTUL

Dintr-o înclinaţie – poate uşor maladivă – spre tot ceea ce înseamnă spectacol, şi din dorinţa nestăvilită de a vedea feţele schimonosite de jale şi stupoare ale unor politicieni, în frunte cu Liviu Dragnea, şi ale unor jurnalişti/analişti/comentatori ca Mircea Badea şi Mugur Ciuvică, pupincuriştii de serviciu ai primului, recunosc că undeva, pe un anumit palier din străfundurile fiinţei mele, aş simţi o malefică satisfacţie cu hohote de râs ca moţiunea de cenzură împotriva Guvernului Grindeanu, dezbătută azi în Parlament, să NU treacă, mai ales dacă după aşa o glumă bună şi mulţumit că a demonstrat ce-şi propusese, actualul premier ar avea, totuşi, bunul simţ să demisioneze.

Pe de altă parte, gândindu-mă nu atât la “binele ţărişoarei”, aşa, în abstract, la modul politicianist şi demagogic, ci pur şi simplu la al meu şi al familiei, plus al câtorva cunoscuţi la care ţin, realizez că respingerea moţiunii, cu aferenta rămânere în funcţie a unui guvern care nu mai reprezintă pe nimeni, n-ar face decât să adâncească sau, în orice caz, să prelungească actuala criză, cu consecinţe (nefaste) nici măcar foarte greu de imaginat, pentru că ne, respectiv îmi place sau nu, singura modalitate de a debloca situaţia este într-adevăr căderea grindeanului, ceea ce ar deschide calea către orice soluţie (raţională), de la (re)instaurarea altui guvern PSD, cât de cât (mai) legitim, a unuia de tehnocraţi, ori – Doamne fereşte! – de uniune naţională şi până la declanşarea procedurilor pentru alegeri anticipate, probabil cea mai bună dintre ele.

Din această perspectivă, atitudinea opoziţiei, de a-i lăsa pe cei de la PSD să se spele singuri pe cap cu criza pe care au provocat-o (dar care, din păcate, nu e doar una internă, de partid, ci se răsfrânge asupra întregii ţări) este mai degrabă iresponsabilă, pentru că România tinde să ajungă asemenea unui paraşutist atârnat de o cracă putredă din vârful unui copac foarte înalt; orice aterizare ar fi de preferat, fie şi una forţată, pe un teritoriu inamic (recte pesedist), unde, chiar şi dacă nu reuşeşte să evadeze, măcar va primi îngrijiri şi un tratament rezonabil, într-un lagăr de prizonieri, conform legilor internaţionale, în loc să rişte să-şi rupă gâtul de tot.

EPIDEMIA

Chiar şi dincolo de noile convulsiuni politice apărute nu mai departe de azi, când UDMR… şi ALDE… şi aia… şi aia…, astfel încât nimic nu mai e atât de (ne)sigur cum era (şi) până acum, doar că în sens opus, remarcam încă de duminică şi, mai cu seamă, ieri, că în toate calculele literalmente aritmetice legate de moţiunea de cenzură, cei 222 de parlamentari care au semnat-o sunt socotiţi ca siguri şi în calitate de votanţi ai ei, miercuri, ceea ce ar însemna că rămân de găsit/racolat/mituit/constrâns/adus de pe unde sunt doar cei 11 cu care să se asigure numărul necesar pentru adoptare.

Ce-i drept, eu însumi am scris (fireşte, zadarnic) nenumărate articole despre samavolnicia violării în grup şi cu repetiţie, în mod organizat şi recidivist, a secretului votului în Parlament, unde nevertebratele de “aleşi” fără conştiinţă proprie (care să le dicteze), asemenea amibelor, sunt atent supravegheate – fie prin numărarea bilelor, fie pe bază de aliniere în băncuţe – să voteze cum le impune Partidul (procedură nici măcar inventată, dacă nu mă înşel, de pesedişti, ci de ceilalţi nemernici, la fel de mari, de la PD/L), dar chiar nu ia nimeni în (amintitul) calcul posibilitatea ca unii dintre cei care, neavând cum să se ascundă de atotgăsitorul SMS, şi-au aşternut cuminţei iscălitura pe fiţuica de răsturnare a grindeanului să fie între timp (ră)puşi grav la pat sau în fotoliu de epidemia de guturai şi trădare ce pare să bântuie zilele astea printre politicieni? Că doar a început sezonul aparatelor de aer condiţionat.

SĂ PLOUĂ CU DEMISII!

Fără să fiu vreun mare fan al Cursei de 24 de ore de la Le Mans (sau, în general, al competiţiilor auto de anduranţă), în paralel cu alte transmisiuni sportive mai pe gustul meu şi cu relatările de pe canalele de ştiri despre criza politică, am urmărit din actuala ediţie mai multe ca de obicei, în total poate spre 10.

Pe lângă prea puţin glorioasa victorie, atât la categoria sa, cât şi în clasamentul general, a… singurului protip LMP1 rămas în funcţiune, un Porsche 919 Hybrid, care, de fapt, a concurat doar... 23 de ore, restul timpului petrecându-şi-l pe butuci, la standuri, unde i s-a schimbat motorul, înainte de a începe să recupereze spectaculos în faţa monoposturilor de la clasele inferioare, care-l făceau să arate ca un rechin într-un acvariu cu guppy, am remarcat comentariile la fel de nule şi neavenite ca şi calităţile sale de (fost) pilot (de Formula 1) ale actualului participant în competiţia dedicată rataţilor (din F1), Formula E, Sébastien Buemi, care, într-un interviu, se văicărea ca o babă (ferraristă) de dificultăţile întâmpinate la Le Mans, unde, ca driver (desemnat pe criterii obscure şi poate pentru ultima oară) al unui (alt) prototip de la categoria-regină, trebuia să se strecoare, atât în calificări cât şi în cursă, printre – vezi Doamne – amărâtele de LMP2-uri şi turisme, dovedindu-se în acest fel incapabil să înţeleagă fix specificul (şi farmecul) competiţiei la care lua parte, mai cu seamă că punea, în plus, sub semnul îndoielii şi oportunitatea acordării unui punctaj dublu aici faţă de celelalte etape din calendarul de anduranţă, desfăşurate, fiecare, pe durata a numai 6 ore. Păi, băi Buemi, cum ar veni… tocmai de-aia! (Ăsta are minte de politician român!)

În cu totul altă ordine de idei, aseară, pentru a doua oară în cam tot atâtea zile de urmărit, după o pauză de ani de zile, oarecum in extenso, chiar dacă, adesea, cu numai o jumătate de ureche alocată, emisiunile de la Antena 3, am constatat că vedeta postului, Mihai Gâdea are vădita convingere (bazată, poate, pe anumite dovezi) că (mai) toţi telespectatorii săi sunt nişte idioţi, gata să-l creadă pe cuvânt atunci când îi minte, de dincolo de ecran, în faţă, asigurându-i că următoarea pauză de publicitate este “extrem de scurtă, câteva secunde, practic un solo spot”, când, de fapt, e ditamai calupul de un sfert de ceas, în care, pesemne, domnia sa socoteşte că gogomanii, în loc să schimbe canalul, aşa cum se cam procedează în asemenea situaţii, aşteaptă cu înfrigurare şi încredere orbească în vorbele lui sfinte ca fiecare “spot”, nicidecum solitar, să fie şi ultimul, după care legătura să fie comutată din nou în studio. Ce ţi-e şi cu disperarea asta după rating!

În fine, cu prilejul căscării sau, mai degrabă, ciulirii jumătăţii aceleia de ureche la dezbaterile privind criza politică, am observat că există în continuare cetăţeni care (se fac că) nu înţeleg de ce, după toată nebunia, ar trebui să demisioneze nu doar Grindeanu, din fruntea Executivului, ci şi Dragnea, din a partidului de guvernământ.

Ei bine, lucrurile sunt simple: dacă, să zicem, lipsa de inspiraţie care l-a făcut pe preşedintele PSD să desemneze pentru funcţia de premier un om care, în (scurt) timp, s-a dovedit a fi – conform, de pildă, celebrului raport de evaluare întocmit de Vâlcov – doar incompetent, incapabil să aplice programul de guvernare, poate fi, la o adică, scuzată, faptul că ne-a pricopsit – conform declaraţiilor recente ale apropiaţilor săi – cu nimeni altul decât un “pucist”, autor a nenumărate ilegalităţi prin care “s-a legat cu lanţurile” de scaunul de la Palatul Victoria, aşadar dracu gol, mi se pare de neiertat, pentru că există toate premisele ca următorul nominalizat să fie, cum s-ar spune, ta-su.


P.S. Despre scandalul înregistrărilor cu şefa DNA, Codruţa Kovesi, în legătură cu care pupincurişti ei afirmă, pe de-o parte, că sunt trucate, iar, pe de alta, că oricum demonstrează doar hărnicia şi bunele intenţii ale celei care altfel nu s-ar face vinovată decât, cel mult, de a fi o mahalagioaică prea slobodă la gură, cu altă ocazie. Poate după demisie.

FANTOMELE PREZENTULUI

După o zi şi aproape jumătate de noapte petrecute în faţa televizorului, pe canalele de ştiri, pentru a urmări nebunia declanşată de forţele oculte din PSD, ALDE şi ALTE (de)servicii secrete româneşti şi străine, care, ca un făcut, de câte ori apare (sau cel puţin citesc eu) câte o informaţie conform căreia creşterea economică din România este printre cele mai mari din Europa, trântesc un guvern Ponta sau Grindeanu (întâmplător sau nu contemporan cu ea) la jumătatea sau – iată! – zecimea mandatului, dacă nu au norocul să vină alegerile ca să scape (şi) de un Cioloş, concluziiile mele sunt în număr de o sută patruzeci şi opt, dintre care spicuiesc doar trei:

1. Fie şi cu totul indirect, adevăratul vinovat pentru ceea ce se întâmplă acum este… Emil Boc, care, pe durata întregului său mandat de, chipurile, premier, a ridicat la o înălţime de neatins ştacheta servilismului şi obedienţei faţă de cine (dracu) l-a pus în funcţie, lăsând impresia – din (ne)fericire oarecum falsă – că astfel de personaje penibile se găsesc pe toate drumurile şi orice lider (de partid sau ţară) cu porniri despotice, gen laşul preşedinte al morţilor, de odinioară, şi Dragnea de-acum, îşi poate găsi propria marionetă pe care s-o manevreze din umbră (sau la lumină), la nesfârşit, după pofta inimii lui negre. Cum Grindeanu s-a dovedit a nu fi chiar (ca) Boc (cel puţin în această privinţă), Penalul din Teleorman a reînceput căutările.

2. Oricâtă aproape simpatie aş avea – strict pe cazul în speţă şi doar în raport cu figurile şi mai sinistre ale lui Dragnea şi Tăriceanu! – faţă de Grindeanu, şi dincolo de fireasca mea îngrijorare pentru consecinţele noii crize, de o natură cu totul aparte, nemaîntâlnită în trei decenii de (pseudo)democraţie originală, semn al nesecatei fantezii distructive a clasei noastre politice, nu pot decât să mă bucur pentru ce i se întâmplă atât în plan politic, cât şi strict personal, şi să-mi exprim sincera nădejde perfidă că, (preferabil) mai devreme sau mai târziu, oricare om de (relativ) bună-credinţă, cum se prea poate să fie şi el, care a făcut nemernicia de a se înscrie (mai cu seamă în anii ‘90!) în PSD (ca să nu spun şi în oricare altul!) să treacă prin aşa ceva, ca să înţeleagă, fie şi cu douăzeci de ani prea târziu, în ce (troacă) s-a băgat cu adevărat.

3. Pentru pretinşii analişti şi comentatori (politici), ca şi pentru literalmente simplii jurnalişti care din pură imbecilitate autentică, nu făcând doar pe şi râzând ca proştii (la Antena 3 sau indiferent unde), chiar nu înţeleg cum de aceiaşi protestatari care în urmă cu doar câteva luni, prin iarnă, când se trezeşte spiritul revoluţionar al românului, adormit apoi pe întreaga durată a sezonului estival al concediilor, cereau demisia lui Grindeanu, iar acum (doar) par să-l susţină în lupta lui cu morile de vânt şi fantomele prezentului, se pare că trebuie precizat negru pe alb, cu subiect, predicat şi, eventual, pe blogurile cu facilităţi grafice, o planşă ajutătoare, că sutele de mii de manifestanţi, care nici nu auziseră până cu câteva zile sau săptămâni înainte de Grindeanu, cereau (şi, sunt convins, încă cer şi vor cere) de fapt demisia (şi, aproape la propriu, capul) “Guvernului (lui) Dragnea”, indiferent cum s-ar numi el la un moment dat. Ăsta de-acum nu (mai) e.

Din păcate, chiar dacă la ora redactării acestor rânduri poate să pară că e fix invers, grindenii trec, dragnea rămâne (adică... #rezistă).

TRAUMA

Profund traumatizat – ca toţi iubitorii de sport din ţară – după rezultatele catastrofale din weekend ale reprezentanţilor noştri, nici n-aş mai fi scris despre ele, dacă nu l-aş fi auzit aseară, chiar înainte de culcare, pe Helmuth Duckadam, fostul “Erou al Stelei de la Sevilla” şi actualul “Trepăduş al lui Becali de la FCSB”, sugerând ca soluţie de ieşire a fotbalului românesc din criză întinerirea Naţionalei cu jucători de 18-19 ani, fie şi cu preţul ratării următoarelor campanii de calificare la turneele finale, idee altminteri demnă de luat în considerare, dacă n-ar fi venit din gura aceluiaşi personaj (ce tinde să devină sinistru) care cu foarte puţin timp în urmă tuna şi fulgera împotriva obligativităţii echipelor din Liga I de a folosi în fiecare partidă un jucător sub 21 ani, cu argumentul penibil că ar defavoriza cluburile puternice, ca FCSB, care, nu-i aşa?, îşi pot permite să dea milioane de euro pe jucători de valoare şi, vezi Doamne, nu au de unde să găsească UN (SINGUR) puşti suficient de talentat ca să merite onoarea de a le purta tricoul, lucru care, la drept vorbind, nici nu mă miră, pentru că ştiu din sursă absolut sigură (nepoţelul meu, legitimat acolo) că patronul nu investeşte o leţcaie în echipele de tineret, astfel încât până şi amintitul tricou, ca să nu mai vorbesc de orice fel de deplasare, sunt decontate de către părinţi. Că eu aş merge şi mai departe, obligând toate cluburile (măcar) de prima ligă să aibă centre de copii şi juniori nu mai amintesc decât aşa, în treacăt, ca pe-o idee oricum utopică, fiindcă sunt conştient că, pusă în practică, ar putea însemna mai degrabă intrarea în faliment a întregului sistem competiţional intern, deja putred până la rădăcină.

În privinţa selecţionerului Daum, pe care de la bun început l-am susţinut nu atât pentru charisma şi/sau realizările personale (discutabile), cât ca întruchipare a principiului că ne-ar prinde bine un antrenor străin, din afara sistemului (putred) amintit, trebuie să recunosc că – aşa cum, de altfel, mă temeam – experimentul a eşuat şi probabil că a venit deja timpul să ne întoarcem spăşiţi la piţurcii şi neapuii noştri de toate zilele (şi deceniile!), pe care cel puţin îi putem înjura cu mai multă detaşare, fără teama de a fi socotiţi xenofobi sau ceva, mai ales că se găsesc destui (gazetari) (stupizi) care, măcar pentru o vreme, să-l socotească pe neamţ, după un mandat de (doar) câteva luni, adevăratul gropar al fotbalului românesc.

Ce-i drept, Naţionala nu arată cu nimic mai bine decât înainte de venirea lui, şi nici eternul principiu invocat inclusiv de el, că e nevoie de timp şi stabilitate pentru reconstrucţia unei echipe, nu cred să funcţioneze decât dacă Federaţia se arată dispusă a-i propune un contract pe viaţă, cam în genul în care procedează Arsenal cu Wenger (şi tot cu rezultate îndoielnice!), deoarece cu actuala generaţie de gloabe sunt convins că nici Guardiola, Conte, Mourinho, Luis Enrique şi Ancelotti, fiecare separat sau toţi în colaborare, nu ar reuşi să ne califice undeva.

Dacă tot m-am stârnit, voi trece acum la Simona Halep, dar pentru că am amintit la un moment dat de Gigi Becali, vreau să spun că, aşa cum înaintea câte unui meci al FCSB-ului din cupele europene, unde în principiu ţin din răsputeri cu reprezentanţii noştri, aproape că ajung să-mi doresc să ia bătaie (rău) doar pentru că mă scoate din sărite patronul cu câte o declaraţie imbecilă, şi sâmbătă, în chiar debutul finalei feminine de la Roland Garros, m-am pomenit într-o astfel de situaţie, doar că de data asta din cauza domnului CTP, care, într-unul din accesele lui de pupincurism deşănţat, a vărsat, la repezeală, două enormităţi caracteristice, prea puţin edulcorate prin forma (condiţional-optativă) în care le-a rostit, sugerând, pe de-o parte, că în 2014 Simona a fost învinsă de “drogata” Sharapova, iar pe de alta că n-ar fi avut nicio problemă s-o învingă, dacă ar fi participat la actuala ediţie, pe Serena Williams, ca la Turneul Campioanelor din 2014, lucru, ce-i drept, relativ plauzibil, având în vedere că americanca o fi deja prin luna a şaptea de sarcină.

Din fericire pentru mine (dar, iată, nu şi pentru Simona, care, cu aşa o piază rea drept comentator, n-a avut nicio şansă!), am putut să comut pe Eurosport, unde, din motive similare, am selectat mai întâi comentariul în limba engleză, după care am închis sonorul complet pentru că n-am mai suportat nici exclamaţiile de nemăsurată admiraţie ale celor de-acolo, în frunte cu altminteri simpatica (şi fosta mea febleţe) Chris Evert (Lloyd), care cădeau în extaz la fiecare lovitură (mai acătării) a letonei, de parcă ar fi văzut pe teren nu o jucătoare ca oricare alta, ci o maimuţică (sau altă lighioană) de la circ dresată să joace tenis şi care le mai şi nimereşte. Chestie la fel de stupidă ca statistica vehiculată în ultimele zile ale turneului, conform căreia Ostapenko loveşte mai puternic decât bietul Murray (şi decât alte câteva zeci de băieţi, britanicul fiind, totuşi, pe locul cinci în acel top, doar o poziţie mai jos decât… maimuţica, dar senzaţionalismul ieftin şi-a cerut tributul în sânge de lider mondial), ceea ce nu e deloc greu dacă se iau în calcul şi mingile trimise la doi metri în afara terenului, pe sistemul, valabil şi în fotbal, “cine dă mai sus şi mai tare”, procedeu la care, sunt convins, toţi băieţii din Naţionala noastră stau mai bine decât Messi şi Ronaldo.

Că până la urmă, încă de la 3-3 în setul secund, când Ostapenko a revenit de la 0-3 şi 0-40, după o minge la care Simona – cu un fair-play desăvârşit şi, desigur, absolut lăudabil, dar şi cu o acurateţe de care am serioase motive să mă îndoiesc la o jucătoare care obişnuieşte să ceară “challenge” şi după câte o minge căzută la jumătate de metru de tuşă – a recunoscut că e bună pentru adversară, am plecat de tot din faţa televizorului, lăsând-o să mă reprezinte în contumacie (aşa cum face mai mereu, şi în chestiuni mai importante) pe soţie, nici nu cred că mai e cazul să menţionez pentru cititorul meu (odinioară) fidel, care ştie cum reacţionez în asemenea situaţii. Prin urmare, nu pot să mă pronunţ în privinţa felului cum a jucat Simona începând din acel moment, în schimb îmi exprim îndoiala că Ostapenko va deveni, aşa cum îi prevede toată lumea, mai mult decât o simplă modă, marea senzaţie a unei (primă)veri capricioase (ca ea).

Pe de altă parte, sper ca Simona, care, deocamdată, în plan psihic, a făcut reale progrese (doar) la capitolul “managementul furiei”, să ajungă să-şi stăpânească şi celelalte emoţii, gen teama de victorie sau de adversar (plus, acum, depresia, cu siguranță mai adâncă decât în 2014, când a fost învinsă, totuși, nu de către Nimeni, ci de Sharapova, cu largul concurs al arbitrului Kader Nouni, și chiar decât dacă ar fi fost învinsă, anul acesta, în sferturi, de Svitolina sau, eventual, în semifinale, de Pliskova, care însă n-a crezut nicio clipă c-o poate face), fiindcă nici de la 3-6, 1-5 şi nici (chiar) de la 6-4, 3-0 (40-0) un meci nu e câştigat, cu adevărat, de cel care vine din urmă, ci doar pierdut de către cel care conducea.

P.S. Slavă Domnului că printre favoriţii mei în sport se numără şi reprezentanţi ai altor naţiuni: astfel, Lewis Hamilton a câştigat Marele Premiu de Formula 1 al Canadei, desfăşurat duminică seara, salvând, într-o oarecare măsură, weekendul.

Cu acest prilej însă, pe lista mea neagră cu piloţi a mai apărut un nume: Sergio Perez, pe care, mai cu seamă în urma stagiunii petrecute la McLaren, aproape că-l stimam, însă acum, după ce a refuzat să-şi ajute colegul de la Force India, (din păcate francezul) Esteban Ocon, vădit mai rapid decât el, sub pretext că are şanse să treacă de Daniel Ricciardo, de la Red Bull, şi să obţină un loc pe podium (ceea ce nu s-a petrecut în zecile de ture petrecute în spatele acestuia), s-a lăsat depăşit (suspect de) lejer de către ferraristul Vettel, căruia, în schimb, mult mai puţin experimentatul Ocon fusese în stare să-i opună o rezistenţă cel puţin decentă. Ruşine!

INGENUA ŞI FANFARONUL

La scorul de 6-3, 5-1, în favoarea Elinei Svitolina, singura persoană din lume care mai credea în victoria Simonei Halep şi accederea ei în semifinalele turneului de la Roland Garros nu era(m), cu siguranţă, nici eu, care, încă de la începutul setului secund, când jucătoarea noastră continua să evolueze la fel de slab ca în cel inaugural şi deja îşi pierduse (iarăşi) serviciul din primul ghem, pur şi simplu nu am mai suportat să asist la măcel şi să văd satisfacţia de pe chipul (altminteri angelic) ucrainencei atunci când lovea cu sete, decisiv, mingile prea scurte, lente şi înalte, perfecte pentru ea, venite de dincolo de fileu, am închis televizorul şi m-am apucat de bodogănit, redeschizându-l la timp să citesc pe ecran mesajul conform căruia, la 5-2, dodoloaţa servea pentru câştigarea meciului, astfel încât l-am închis din nou şi doar mi-am aruncat, din când în când, privirile pe livescore-ul de pe pagina oficială de internet a competiţiei, constatând cu crescândă stupoare şi încă reţinută bucurie că tot nu e gata, până când, la 5-5, mi-am luat inima în dinţi şi am redevenit telespectator cu sufletul la gură şi noduri în gât până la final; nici – aşa cum ar fi putut părea oarecum logic – Simona însăşi, care, cu o sinceritate absolut adorabilă, a recunoscut la conferinţa de presă (unde a avut o prestaţie minunată, mult peste cea din teren, dovedind o formă de zile mari, cu răspunsuri pe cât de oneste pe atât de spirituale) că la 1-5 se împăcase cu gândul înfrângerii, ceea ce – mai mult sau mai puţin paradoxal – a făcut-o să joace, în sfârşit, liniştită, fără presiune şi aproape de nivelul ei real; ci nimeni altul decât… Cristian Tudor Popescu, care, cu obişnuita fanfaronadă şi lacrimi în glas, declara, pentru Digi24, că nu s-a îndoit nicio clipă de ea, nici măcar când Simona s-a confruntat cu mingea de meci, din tie-break, a adversarei, deoarece i-a citit în ochi (chipurile “oglinda creierului”) convingerea nestrămutată că va triumfa.

Dacă ar fi să ne luăm după vorbele jurnalistului şi tenismenului amator de tenis – care, în paranteză fie spus, de la înălţimea competenţei sale infailibile, conferită de participările repetate la concursurile de mare anvergură “Daciada” şi “Cupa presei”, nu pierde niciun prilej de a-i admonesta pe cei care nu sunt în deplin consens cu domnia sa, reproşându-le că îndrăznesc să-şi dea cu părerea deşi n-au practicat niciodată sportul (de performanţă?!), în loc să se mulţumească să privească aşa, ca nişte ignoranţi eterni, o viaţă întreagă la televizor sau din tribune, fără să priceapă de ce unul dintre jucători îl învinge pe celălalt, uneori după ore în şir de aruncat mingea (prin intermediul obiectelor acelora stranii ţinute în mâini) de la unul la altul, în condiţiile în care s-a dat cu banul încă de la bun început, ceea ce e ca şi cum ai spune, de pildă, că nu poţi să te pretinzi un mare analist politic dacă nu ai activat măcar câteva decenii într-un partid (altul decât PCR!), concluzia logică fiind că, de fapt, domnul CTP nu ar avea dreptul să-şi trâmbiţeze părerile cu adevărat avizate decât în chestiuni serioase de inginerie sau, cel mult, de literatură (SF) –, aşadar dacă ar fi să ne luăm după el, fie Simona suferă de o dedublare a personalităţii, astfel încât una i se citeşte în ochi (conform altor izvoare populare, “oglinda sufletului”, nu a creierului) şi cu totul alta e în, iată, sufletul ei, fie domnul CTP are mai puţin calităţi de fin observator şi cunoscător al aspectelor psihologice, aşa cum îşi închipuie, şi mai mult de ghicitoare în palmă, stele sau… ochi, asta dacă nu cumva e de-a dreptul rudă cu Pinochio sau genul de viteaz arătat după război (în cazul nostru, meci).

P.S. Ca să nu mai trec prin chinurile de ieri (şi de odinioară), tare mi-ar plăcea ca domnul CTP să intervină astăzi, la Digi24, ÎNAINTEA startului propriu-zis al semifinalei cu “Plicikova” (cea Bună), încă de la încălzire, sau măcar pe parcursul primelor (două-trei, nu mai multe!) ghemuri, pentru a ne dezvălui ce a mai citit în privirile Simonei şi care va fi deznodământul partidei.