EUROSCARSENAL
După ce, aşa cum anticipam cu prea optimist pesimism, piesa mea preferată de la Selecţia Naţională a Eurovision s-a clasat în Finală nici măcar pe locul secund, ci de-a dreptul a patra, iar la Lisabona vom fi reprezentaţi, ca de obicei, dacă nu chiar de una dintre cele mai slabe, cum s-ar fi întâmplat fără o mână(rie) de voturi (suspecte) sosite în ultimele secunde, oricum de una cel mult mediocră, pe care deja de la a treia audiţie nu mai suport s-o ascult până dincolo de primele acorduri, fiindcă după primele două m-am lămurit că aşteptarea să înceapă cu adevărat şi să ajungă undeva, ieşind din monotonie, e zadarnică, nici cu Premiile Oscar n-am nimerit-o mai bine, conspiraţia homo-feministo-afro-americană şi zoofilă mondială pe faţă impunându-şi din nou, la fel ca în ultimii şi foarte probabil următorii ani, favoriţii, în frunte cu puerilul şi dezgustătorul “The Shape of Water”, un fel de “La La Land” de anul trecut mai puţin muzical (în ciuda unui fragment de gen inserat hodoronc-tronc), dar mult mai norocos, “Moonlight”-ul de acum, “Get Out”, fiind pesemne prea din cale-afară de inadecvat să câştige chiar şi pentru tot mai ramoliţii academicieni.
În aceste condiţii, nici nu e de mirare că audienţele unor astfel de programe sunt într-o continuă scădere soră cu prăbuşirea, dacă până şi – într-un domeniu oarecum înrudit – fanii lui Arsenal – altminteri la fel de încremeniţi în fidelitatea lor stupidă faţă de un personaj care s-a dovedit de multă vreme o catastrofă pentru instituţia păstorită ca pupincuriştii şefei DNA de pe la noi – au ajuns să boicoteze meciul de pe teren propriu cu viitoarea campioană, Manchester City, oferind o privelişte dezolantă a minunatului stadion Emirates. Doar eu rămân pe poziţii în faţa televizorului, deşi nici nu mai ţin minte când s-a întâmplat ultima oară să am vreo cât de mică satisfacţie pe oricare din aceste planuri, iar după meciul pierdut de londonezi în cupă cu reprezentanta ligii secunde, Nottingham Forest, îmi jurasem să nu mă mai uit la ei atâta vreme cât antrenor e Wenger, nu de alta, dar, la fel ca la Oscar şi la Eurovision, am ajuns să am o perpetuă senzaţie de déjà-vu.
În aceste condiţii, nici nu e de mirare că audienţele unor astfel de programe sunt într-o continuă scădere soră cu prăbuşirea, dacă până şi – într-un domeniu oarecum înrudit – fanii lui Arsenal – altminteri la fel de încremeniţi în fidelitatea lor stupidă faţă de un personaj care s-a dovedit de multă vreme o catastrofă pentru instituţia păstorită ca pupincuriştii şefei DNA de pe la noi – au ajuns să boicoteze meciul de pe teren propriu cu viitoarea campioană, Manchester City, oferind o privelişte dezolantă a minunatului stadion Emirates. Doar eu rămân pe poziţii în faţa televizorului, deşi nici nu mai ţin minte când s-a întâmplat ultima oară să am vreo cât de mică satisfacţie pe oricare din aceste planuri, iar după meciul pierdut de londonezi în cupă cu reprezentanta ligii secunde, Nottingham Forest, îmi jurasem să nu mă mai uit la ei atâta vreme cât antrenor e Wenger, nu de alta, dar, la fel ca la Oscar şi la Eurovision, am ajuns să am o perpetuă senzaţie de déjà-vu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu