PAUZA MARE
Am (mai) câştigat un pariu: Radwanska – despre care, în urma victoriei cu Simona Halep de la Miami, unii “experţi” (români) spuneau că, vezi Doamne, şi-a revenit după un început de an 2018 mai degrabă modest – nu a luat mai mult de patru ghemuri în meciul cu Azarenka din turul imediat următor. Mai exact, au fost fix patru, repartizate în mod egal pe cele două seturi.
De altfel, singurul motiv pentru care jucătoarea poloneză a reuşit să o învingă pe Simona, în timp ce, pe de altă parte, Lauren Davis (76 WTA, la momentul respectiv) – despre care eu unul n-am mai auzit nimic în ultimul timp, în ciuda predicţiilor aceloraşi “experţi”, care o vedeau ajungând departe (tocmai am verificat: a mai căzut vreo cincizeci de locuri, până pe 122!) –, la Australian Open, Petra Martic (51) şi Caroline Dolehide (165), la Indian Wells, sau modela Océane Dodin (98), în turul doi la Miami nu au făcut-o, în ciuda faptului că jucătoarea noastră a prestat acelaşi tenis mocirlos, chinuit, scremut, aproape imposibil de privit chiar şi pentru un împătimit al tenisului, d-apăi pentru cineva care, ca mine, se uită doar, din când în când, pentru aspectul plăcut al unor sportive şi de dragul compatrioatei noastre, este că, spre deosebire de ele, Radwanskăi – o jucătoare nu doar cu experienţă în sine, ci şi cu obişnuinţa de a fi cochetat cu locurile fruntaşe ale ierarhiei WTA şi de a fi învins în cariera ei adversare de top – nu i-a fost, pur şi simplu, frică de victorie, nevenindu-i să creadă că e pe cale să învingă ditamai liderul mondial. Fiindcă în sport, atunci când nu-ţi vine să crezi că ţi se poate întâmpla ceva bun (cum ar fi să obţii un titlu de Mare Şlem sau să devii nr. 1 mai devreme de al patrulea meci decisiv), până la urmă nici nu ţi se întâmplă, iar Simona e o dovadă vie în acest sens!
Aşa stând lucrurile, constănţeanca trebuie să fie mai mult decât mulţumită că a atins finala în Melbourne, semifinalele la Indian Wells şi… (abia) turul trei la Miami, după multe meciuri în care nu ştiu cum a făcut, dar a izbutit să evolueze (mult) mai prost decât nişte adversare nu doar aflate chiar şi cu zeci de locuri mai jos în ierarhie, ci care jucau şi cel mai slab tenis al lor, aşa cum s-a întâmplat, de pildă, cu Océane Dodin, pe care, cum spuneam, dată fiind înfăţişarea ei plăcută, am urmărit-o cu destule alte prilejuri, sau Radwanska, cea care începuse de-a dreptul bătrâneşte, cu mingi abia trecute peste fileu, ceea ce i-a permis Simonei să pornească neobişnuit de avântat, în condiţiile în care în general continuă să aibă debuturi de meci catastrofale, racilă pe care un antrenor cu experienţa lui Darren Cahill te-ai fi aşteptat să fie în stare să o corijeze după atâta amar de vreme de colaborare. Chiar aş fi curios dacă măcar australianul a remarcat această particularitate deranjantă a elevei sale, care, cum spuneam şi cu alte prilejuri, are darul de a le “băga în meci” pe adversare, în special pe cele mai slab cotate, care capătă o încredere cu mult peste poziţia în clasament, de unde şi evoluţia ulterioară.
Poate părea un amănunt minor, dar faptul că în ambele meciuri disputate la Miami Simona a început cu un cozoroc pe cap, la care după doar câteva schimburi de mingi “oficiale”, după cele de încălzire, a renunţat, arătându-se deranjată brusc de el, dovedeşte o anumită dezorientare cu care intră pe teren, de parcă n-ar mai fi făcut-o de cine ştie când, sărind peste antrenamente şi micile sesiuni de “prindere/luare a pulsului”.
Pe de altă parte – dar aici chiar nu ştiu dacă (mai) e ceva de făcut – există la ea un soi de comoditate, o propensiune către tabieturi, arătându-se mai sensibilă decât altele (şi decât ar fi normal pentru o profesionistă) când lucrurile nu se desfăşoară aşa cum şi-ar fi dorit, când, de pildă, condiţiile de joc nu sunt ideale, dacă e prea frig sau prea cald, prea înnorat sau prea însorit, dacă bate vântul sau dacă începe să picure, iar partida e întreruptă şi reluată (vezi Roland Garros) ori dacă debutează mai târziu decât ora programată iniţial, din cauză că s-au prelungit cele dinainte; sau, dacă după ce a jucat pe la prânz, data următoare e pusă în sesiunea de seară ori invers.
Din păcate, chiar şi metehnele de care părea să se fi dezbărat au reapărut. Am văzut din nou acele izbucniri nervoase, aproape isterice, uneori cu atât mai penibile cu cât se manifestă după nici un sfert de oră dintr-un meci pe care (abia) îl începuse cât se poate de calmă şi încrezătoare, doar ca să ajungă deodată să se răţoiască sau, dimpotrivă, să nici nu se uite – prefăcându-se că-şi aranjează nişte prosoape sau nişte sticle pe care altfel nu le aranjează niciodată –, şi cu toate că ea l-a chemat, la Darren Cahill, care cât s-o mai suporte şi el, dacă abia o mai suportăm noi… suporterii?!
În plus, aşa cum – spre deosebire de “experţii” care nici nu-şi mai aminteau şi oricum nu-şi făceau acum vreo grijă – mă temeam, (nici de data asta) progresele remarcabile (şi chiar remarcate de toată lumea) făcute la serviciu nu au fost ireversibile, cum nu fuseseră nici după finalul sezonului 2014, cu acel “Turneu al Campioanelor” excepţional. Ca şi în trecut, Simona lasă impresia că, odată ce a atins un nivel satisfăcător, nu mai consideră de cuviinţă să exerseze procedeul de care multă vreme s-au legat succesele ei şi care acum riscă să devină principala cauză pentru înfrângeri.
Cum, însă, la ea mai mult ca la oricine (în afară, poate, de Federer) se dovedeşte că pauzele lungi şi dese sunt cheia marilor succese, să sperăm că la revenirea de peste aproape o lună, la Cupa Federaţiei şi startul sezonului pe zgură, lucrurile şi, mai ales, tenisul ei vor arăta mai bine. Asta ca să nu fie lumea tentată să-i strige, prin televizor sau pe arene, “Joacă, Simona, tenis!”, cum le strigă celor de pe la FCSB sau din naţională “Jucaţi, băi, fotbal (nu bambilici)!”
Deocamdată eu am hotărât să iau pauza mea şi să nu o mai urmăresc, la fel cum nu-i mai urmăresc pe cei de la Arsenal, nu atât fiindcă mi-e greu să suport emoţiile, de vreme ce, la drept vorbind, oricum am cam trecut de faza asta şi am devenit imun, cât pentru că deja le ştiu, şi uneia şi celorlalţi, “jocul” pe dinafară, unul ineficient, steril, presărat cu greşeli puerile şi cu prea rare momente sclipitoare în care să-mi amintească de vremurile (mai) bune.
Pentru a nu risca, totuşi, să pierd vreun spectacol adevărat, la Arsenal am să mă uit când evoluează în compania câte unei echipe de certă valoare, gen Manchester City (că de Real sau Barça nu se mai apropie!), iar la Simona când va întâlni jucătoare… drăguţe.
De altfel, singurul motiv pentru care jucătoarea poloneză a reuşit să o învingă pe Simona, în timp ce, pe de altă parte, Lauren Davis (76 WTA, la momentul respectiv) – despre care eu unul n-am mai auzit nimic în ultimul timp, în ciuda predicţiilor aceloraşi “experţi”, care o vedeau ajungând departe (tocmai am verificat: a mai căzut vreo cincizeci de locuri, până pe 122!) –, la Australian Open, Petra Martic (51) şi Caroline Dolehide (165), la Indian Wells, sau modela Océane Dodin (98), în turul doi la Miami nu au făcut-o, în ciuda faptului că jucătoarea noastră a prestat acelaşi tenis mocirlos, chinuit, scremut, aproape imposibil de privit chiar şi pentru un împătimit al tenisului, d-apăi pentru cineva care, ca mine, se uită doar, din când în când, pentru aspectul plăcut al unor sportive şi de dragul compatrioatei noastre, este că, spre deosebire de ele, Radwanskăi – o jucătoare nu doar cu experienţă în sine, ci şi cu obişnuinţa de a fi cochetat cu locurile fruntaşe ale ierarhiei WTA şi de a fi învins în cariera ei adversare de top – nu i-a fost, pur şi simplu, frică de victorie, nevenindu-i să creadă că e pe cale să învingă ditamai liderul mondial. Fiindcă în sport, atunci când nu-ţi vine să crezi că ţi se poate întâmpla ceva bun (cum ar fi să obţii un titlu de Mare Şlem sau să devii nr. 1 mai devreme de al patrulea meci decisiv), până la urmă nici nu ţi se întâmplă, iar Simona e o dovadă vie în acest sens!
Aşa stând lucrurile, constănţeanca trebuie să fie mai mult decât mulţumită că a atins finala în Melbourne, semifinalele la Indian Wells şi… (abia) turul trei la Miami, după multe meciuri în care nu ştiu cum a făcut, dar a izbutit să evolueze (mult) mai prost decât nişte adversare nu doar aflate chiar şi cu zeci de locuri mai jos în ierarhie, ci care jucau şi cel mai slab tenis al lor, aşa cum s-a întâmplat, de pildă, cu Océane Dodin, pe care, cum spuneam, dată fiind înfăţişarea ei plăcută, am urmărit-o cu destule alte prilejuri, sau Radwanska, cea care începuse de-a dreptul bătrâneşte, cu mingi abia trecute peste fileu, ceea ce i-a permis Simonei să pornească neobişnuit de avântat, în condiţiile în care în general continuă să aibă debuturi de meci catastrofale, racilă pe care un antrenor cu experienţa lui Darren Cahill te-ai fi aşteptat să fie în stare să o corijeze după atâta amar de vreme de colaborare. Chiar aş fi curios dacă măcar australianul a remarcat această particularitate deranjantă a elevei sale, care, cum spuneam şi cu alte prilejuri, are darul de a le “băga în meci” pe adversare, în special pe cele mai slab cotate, care capătă o încredere cu mult peste poziţia în clasament, de unde şi evoluţia ulterioară.
Poate părea un amănunt minor, dar faptul că în ambele meciuri disputate la Miami Simona a început cu un cozoroc pe cap, la care după doar câteva schimburi de mingi “oficiale”, după cele de încălzire, a renunţat, arătându-se deranjată brusc de el, dovedeşte o anumită dezorientare cu care intră pe teren, de parcă n-ar mai fi făcut-o de cine ştie când, sărind peste antrenamente şi micile sesiuni de “prindere/luare a pulsului”.
Pe de altă parte – dar aici chiar nu ştiu dacă (mai) e ceva de făcut – există la ea un soi de comoditate, o propensiune către tabieturi, arătându-se mai sensibilă decât altele (şi decât ar fi normal pentru o profesionistă) când lucrurile nu se desfăşoară aşa cum şi-ar fi dorit, când, de pildă, condiţiile de joc nu sunt ideale, dacă e prea frig sau prea cald, prea înnorat sau prea însorit, dacă bate vântul sau dacă începe să picure, iar partida e întreruptă şi reluată (vezi Roland Garros) ori dacă debutează mai târziu decât ora programată iniţial, din cauză că s-au prelungit cele dinainte; sau, dacă după ce a jucat pe la prânz, data următoare e pusă în sesiunea de seară ori invers.
Din păcate, chiar şi metehnele de care părea să se fi dezbărat au reapărut. Am văzut din nou acele izbucniri nervoase, aproape isterice, uneori cu atât mai penibile cu cât se manifestă după nici un sfert de oră dintr-un meci pe care (abia) îl începuse cât se poate de calmă şi încrezătoare, doar ca să ajungă deodată să se răţoiască sau, dimpotrivă, să nici nu se uite – prefăcându-se că-şi aranjează nişte prosoape sau nişte sticle pe care altfel nu le aranjează niciodată –, şi cu toate că ea l-a chemat, la Darren Cahill, care cât s-o mai suporte şi el, dacă abia o mai suportăm noi… suporterii?!
În plus, aşa cum – spre deosebire de “experţii” care nici nu-şi mai aminteau şi oricum nu-şi făceau acum vreo grijă – mă temeam, (nici de data asta) progresele remarcabile (şi chiar remarcate de toată lumea) făcute la serviciu nu au fost ireversibile, cum nu fuseseră nici după finalul sezonului 2014, cu acel “Turneu al Campioanelor” excepţional. Ca şi în trecut, Simona lasă impresia că, odată ce a atins un nivel satisfăcător, nu mai consideră de cuviinţă să exerseze procedeul de care multă vreme s-au legat succesele ei şi care acum riscă să devină principala cauză pentru înfrângeri.
Cum, însă, la ea mai mult ca la oricine (în afară, poate, de Federer) se dovedeşte că pauzele lungi şi dese sunt cheia marilor succese, să sperăm că la revenirea de peste aproape o lună, la Cupa Federaţiei şi startul sezonului pe zgură, lucrurile şi, mai ales, tenisul ei vor arăta mai bine. Asta ca să nu fie lumea tentată să-i strige, prin televizor sau pe arene, “Joacă, Simona, tenis!”, cum le strigă celor de pe la FCSB sau din naţională “Jucaţi, băi, fotbal (nu bambilici)!”
Deocamdată eu am hotărât să iau pauza mea şi să nu o mai urmăresc, la fel cum nu-i mai urmăresc pe cei de la Arsenal, nu atât fiindcă mi-e greu să suport emoţiile, de vreme ce, la drept vorbind, oricum am cam trecut de faza asta şi am devenit imun, cât pentru că deja le ştiu, şi uneia şi celorlalţi, “jocul” pe dinafară, unul ineficient, steril, presărat cu greşeli puerile şi cu prea rare momente sclipitoare în care să-mi amintească de vremurile (mai) bune.
Pentru a nu risca, totuşi, să pierd vreun spectacol adevărat, la Arsenal am să mă uit când evoluează în compania câte unei echipe de certă valoare, gen Manchester City (că de Real sau Barça nu se mai apropie!), iar la Simona când va întâlni jucătoare… drăguţe.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu