ÎN CHINA

Nu sunt un adept al teoriilor conspirative, însă evoluţiile şi, mai cu seamă, rezultatele (slabe ale) lui Hamilton din ultimele măcar două din primele trei curse ale noului sezon de Formula 1, venite pe fondul negocierilor pentru prelungirea contractului cu Mercedes, mă duc cu gândul la ceva de genul ăsta: fie chiar el vrea să-i determine pe cei de-acolo să pluseze cu milioanele arătându-le (pisica neagră) că de banii pe care sunt dispuşi să-i ofere acum cam atâta (contra)performanţă vor căpăta, fie, mai probabil, stafful echipei germane îi (dez-) aranjează monopostul şi strategiile în aşa fel încât să pară că nu el, ci coechipierul său Bottas e momentan mai îndreptăţit să aspire la statutul de pilot principal, în timp ce al doilea volan i-ar putea reveni foarte bine (şi mult mai ieftin) unui tânăr promiţător ca Verstappen sau unui aproape bătrân deja consacrat ca Ricciardo, aşa că ar fi bine pentru el să-şi bage minţile-n cap şi să mai lase la preţ.

Cert e că şi în China, unde încă de prin turul doi devenise limpede că singura şansă ca britanicul să obţină un loc măcar pe podium e să încerce o strategie alternativă, îndrăzneaţă, poate chiar fantezistă, câtă vreme, în actualul platou de concurs, practic nu are cum să termine (desigur, în condiţii cât de cât normale, fără avarii ale monopostului sau greşeli majore de pilotaj din partea lui, dar nici aşteptându-le la nesfârşit pe ale celorlalţi!) mai jos de locul şase (unde ar fi terminat şi cu non-strategia de-acum, dacă n-ar fi păţit-o Vettel şi Verstappen!), aşadar şi în China, alde Toto şi Niki s-au complăcut în a nu face nimic ieşit din comun, în afară, ce-i drept, de a-l chema o idee mai repede la standuri pe Bottas pentru primul schimb de pneuri, ceea ce i-a asigurat acestuia o revenire pe pistă în faţa lui Vettel, unde, însă – dacă lucrurile nu s-ar fi precipitat – sunt sigur că oricum nu ar fi rezistat aşa cum a făcut-o mai târziu în faţa băbăciunii de Raikkonen, care nu prea mai e în stare să depăşească pe nimeni.

Până la urmă, totul a fost dat peste cap de intervenţia safety car-ului coroborată cu iscusinţa celor de la Red Bull, care, spre deosebire de nemţi, s-au mişcat excelent (sau doar s-au mişcat), chemându-i fulgerător la boxe pe ambii piloţi pentru a le oferi câte un set nou de pneuri soft cu care ulterior au defilat pe circuit, încă din clipa aceea personal decretându-l drept favorit la victorie pe Verstappen, aflat doar pe poziţia a patra, fără să ţin însă cont de ceea ce eu însumi abia scrisesem, şi anume criza profundă şi – iată – prelungită prin care trece altminteri talentatul olandez, autor al unui (nou!) şir de boacăne soldat inclusiv cu cvasiabandonul lui Vettel, ajuns în final abia pe locul opt.

Cum spuneam, ceva în genul manevrei celor de la Red Bull ar fi trebuit să facă Mercedes cu Hamilton, nu pentru a se putea apăra în faţa lor, cum NU avea să reuşească, ci pentru a se putea bate cu Vettel, pe care orice om cu mintea întreagă înţelesese din capul locului că nu-l poate stingheri în vreun fel cu pneuri de compoziţie şi cu uzură similare, ritmul de cursă al campionului mondial fiind suspect de slab. Ca de obicei, acesta a sesizat (oricum uşor tardiv şi el) situaţia ingrată în care se afla în raport cu Vettel şi cea penbibilă în care a ajuns după safety car (şi) faţă de Red Bull-uri, dar nu şi-a impus punctul de vedere.

Partea oarecum bună (din punctul meu de vedere, profund subiectiv) e că şi strategii altminteri cu mult mai dibaci decât ai Mercedes, de la Ferrari s-au mulţumit să-l folosească pe Raikkonen doar ca şicană mobilă până la primul schimb de pneuri, efectuat cu maximă întârziere, după care au ratat şi ei ocazia de a fi geniali precum cei de la Red Bull. Oricum, sper ca măcar după această cursă rolul şi scopul (rămânerii la Ferrari) lui Raikkonen, de jalnic şi de-acum perpetuu scutier al lui Vettel, pe care nu trebuie să-l atingă nici cu gândul la vreo depăşire sau, dimpotrivă, rezistenţă, a devenit limpede chiar şi pentru fanii lui înrăiţi care încă îşi mai închipuiau că poate face vreo brânză de capul lui în cadrul scuderiei.

În încheiere, trebuie să subliniez (şi eu) evoluţia strălucitoare a lui Ricciardo, oricum unul dintre favoriţii mei, ale cărui depăşiri – perfect calculate, dar incisive, realizate în punctele cele mai propice ale circuitului (şi nu întotdeauna cu pneuri mai bune decât ale adversarilor, cum a fost, ce-i drept, acum) – ar trebui să fie prezentate ca material didactic, într-o sală de clasă unde pe primul rând să stea chiar coechipierul său, exagerat de impetuosul Verstappen, dar şi Bottas, cel care, de pildă, după ce în Bahrain a dormit în ghetele de pilotaj, la Shanghai s-a gândit să arate el de ce (nu) e în stare şi l-a atacat pe Raikkonen fix pe unde nu trebuia, într-un complex de viraje, riscând inutil, în condiţiile în care beneficia de pneuri infinit mai bune şi ar fi putut-o face lejer, comod, la capătul liniei drepte.

Revenind însă la simpaticul australian, nu-mi rămâne decât să sper că, în ciuda zvonurilor, nu va ajunge (vreodată) la insuportabila Ferrari (până şi la Mercedes ar fi mai bine!), chiar dacă, pe de altă parte, perspectiva de a-l umili, iarăşi, ca pe vremea când i-a fost coechipier la Red Bull, pe Vettel e destul de ispititoare.

DEJA (VU)!

E adevărat, calul de dar nu se caută la dinţi, şi, după ce mi-a trecut glonţul nu pe lângă, ci de-a dreptul PRIN ureche, încât, în disperare de cauză, deja convins că voi fi nevoit să urmăresc întregul sezon de Formula 1, cu antrenamente, calificări şi curse, plus competiţiile-suport (că mă cam uit la toate) pe cine ştie ce site-uri pirat sau, în cazul cel mai (ne)fericit, pe mult trâmbiţata, dar încă tot nelansata platformă F1TV (Pro), contra unei sume uşor împovărătoare la veniturile noastre [deşi aici se prea poate ca idiotul acela plătit cu (zeci de) mii de euro pe la televiziuni şi radiouri, căruia, de pildă, 5 euro pe lună pentru aplicaţia Spotify i se pare un mizilic, la fel ca nemţilor sau suedezilor, să mă contrazică (iarăşi) public pe Facebook], am apucat să mă abonez la un pachet suplimentar de la UPC, Panonia, conţinând un canal unguresc care achiziţionase drepturile de transmitere a competiţiei şi – cu toate că fusesem oarecum avertizat (nu de către cei de la UPC, desigur, ci de nişte binevoitori pe un forum) că, acestea fiind valabile doar pe teritoriul ţării vecine, emisia va fi codată – am nădăjduit, ca un naiv ce sunt, că, dacă plătesc carevasăzică în plus (de unde şi sintagma “pachet suplimentar” sau “opţional”), voi avea acces la tot conţinutul canalului respectiv, doar ca să mă conving că nici vorbă, ceea ce, desigur, m-a făcut să denunţ instantaneu micul contract la distanţă (prin telefon) adiţional, aşa încât, de bine, de rău, n-am fost păgubit decât cu vreo doi lei cincizeci de care am şi văzut, împreună cu soţia, o parte a unei competiţii de patinaj pe care Eurosportul nostru n-o transmitea (deşi avea dreptul) din cauza unor… reluări de la Olimpiada de iarnă încheiată de vreo lună (că şi ăia sunt bolnavi la cap!), aşadar, după toate astea, poate că ar trebui să fiu mai îngăduitor cu cei de la Digi Sport, care, în cam al doisprezecelea ceas şi jumătate, ratând primele sesiuni de antrenamente din Australia, la care m-am uitat într-adevăr pe nici nu vreau să-mi amintesc unde şi cum, s-au îndurat de puţinii abonaţi pasionaţi de aşa ceva şi au luat, împreună cu Telekom Sport, drepturile pentru România, doar pentru ca deja, încă de la cursa cu numărul doi, din Bahrain, să aibă probleme cu programările, deocamdată sărind, cu totul, emisiunea-prefaţă, “Grila de start”, din pricina unui meci de tenis din Cupa Davis care nu se mai termina, dracului, dar având, totuşi, norocul de a intra în emisie oarecum la timp pentru cursa propriu-zisă, doar fiindcă, din fericire, se încheiase pe alt canal unul de fotbal, iar cel de tenis s-a mutat, dracului, acolo, asta după ce, ca un făcut, cu numai o zi înainte, cei doi comentatori obişnuiţi iscaseră o entuziastă discuţie aprobatoare despre faptul că ora oficială de start a Marilor Premii a devenit, la iniţiativa noului proprietar american al competiţiei, “şi zece”, în loc de “fix”, astfel încât, ziceau ei, nu vor mai exista necazurile din trecut, când erau nevoiţi să intre cu mare întârziere, pe la “fără două minute”, având, chipurile, acum, timp berechet, inclusiv pentru calupurile publicitare şi pentru difuzarea evenimentelor premergătoare de pe circuit, iar eu mă amuzam lăuntric copios, imaginându-mi clipa în care vor realiza cât sunt de caraghioşi, când, într-adevăr, în loc să intre la “fără două minute”, o vor face la… “şi opt” din pricina cine ştie cărui meci de volei sau – aşa cum, iată, avea să se întâmple chiar mai curând decât aş fi crezut şi eu, încă a doua zi! – tenis, care oricum n-au durate precise de desfăşurare, cu atât mai mult cu cât “găselniţa” nu e cine ştie ce noutate, ea fiind aplicată de multă vreme la meciurile de fotbal din Europa League, care încep la “şi cinci”, fără vreun beneficiu deosebit pentru telespectatori, iar dacă va fi şi la cele din campionatul intern, de pildă din liga a doua, acestea vor întârzia exact cât să intre (tot) peste Formula 1, ca şi până acum.

Toată treaba asta (mare) din urmă e ca şi cum aş spune eu că o astfel de schimbare-amânare îmi oferă mai mult răgaz să mă duc la budă înaintea startului, pentru tradiţionalul pipi mic, de siguranţă, pe sistemul “îmi vine, nu-mi vine, tre’ să fac, să nu mă apuce în miezul acţiunii”, că-s genul care se emoţionează fleaşcă la competiţiile sportive tensionate. Aiurea, tot cam prin turul de formare ajung să trag apa.

UNUL E MAI TINEREL, ALTUL E MAI TÂMPIŢEL

Există în cariera (mai) fiecărui tânăr pilot (relativ, sau măcar aparent talentat) de curse, auto şi/sau moto, un moment în care inclusiv specialiştii îi prevăd un viitor strălucit, îl proclamă drept următorul Schumacher sau Rossi, promovează – uneori efectiv peste noapte – în competiţia etalon, Formula 1, respectiv MotoGP, unde, însă, de obicei devine mai degrabă un Barrichello sau Pedrosa, etern secund al adevăraţilor urmaşi ai lui Schumacher şi Rossi, proveniţi, poate, din competitori mai puţin efervescenţi la vârste fragede, dar mai constanţi şi mai serioşi atunci când contează cu adevărat.

Judecând după evoluţiile din primele două curse ale noului sezon, când greşelile s-au ţinut lanţ, începând cu repetatele ieşiri în decor şi răsucirea completă din Australia şi culminând cu depăşirea hazardată din Bahrain, în urma căreia l-a acroşat pe Lewis Hamilton şi a fost nevoit să abandoneze, mă tem ca nu cumva Max Verstappen să se încadreze în prima categorie, în ciuda sau, dimpotrivă, tocmai datorită eforturilor disperate de a se menţine (sau deja ridica din nou) la nivelul piedestalului pe care multă lume s-a grăbit să-l urce şi unde parcă deja nu prea mai are loc de un Ocon, Leclerc sau, mai foarte nou, Gasly.

O comparaţie cu deja consacratul şi multiplul campion mondial de MotoGP Marc Marquez nu şi-ar avea loc decât pe jumătate, ca două mostre de pilotaj iresponsabil în acelaşi weekend şi doar pentru a face o trecere cam din topor către incidentul similar celui amintit, doar că dintre acesta din urmă şi Valentino Rossi, care – chiar dacă mai discutabil decât altele provocate de spaniol de-a lungul timpului, inclusiv vreo două precedente din aceeaşi cursă, dat fiind că, din punctul meu de vedere, “Doctorul” a avut şi el o abordare destul de ambiguă a virajului în care cei doi s-au atins, lăsând cam mult spaţiu la interior şi încercând ulterior să-l închidă cam brusc (poate pe fondul unei uşoare dezechilibrări, pista fiind încă umedă) – a demonstrat că Marquez nu prea înţelege sensul sintagmei “a-ţi cere scuze”, acestea fiind îndeobşte utilizate atunci când cineva greşeşte cu totul şi cu totul accidental, o dată la hăt, cine ştie cât timp, nu de câte trei-patru ori într-un sfert de oră şi eventual faţă de acelaşi om. De unde şi atitudinea cam de înţeles a celor de la Yamaha, în frunte cu victima, “violată” în mod repetat, aproape sistematic, de a ignora mâna întinsă de către agresor, în ciuda aerului de căţeluş spăsit pe care şi-o luase acesta la intrarea în padocul advers şi care îmi stârnise chiar şi mie – fervent antipatizant al lui – un sentiment de compasiune.

Pe undeva, chiar şi expresia “ne-a distrus sportul”, folosită ulterior de Rossi, are oareşce acoperire, deoarece, indiferent de sancţiunile (oricum prea mici) pe care (poate) le va primi Marquez, până şi piloţii care altminteri nu manifestă genul acela de “politeţe” excesivă de a (se) trage, practic, pe dreapta (sau, după caz, stânga) când văd că vine din urmă un pilot mai rapid, angrenat în lupta pentru victorie, vor începe să o facă, de teamă ca nu cumva “nebunul” să le ruineze cursa, scoţându-i în decor şi văduvindu-i, astfel, de cele câteva punctişoare agonisite cu greu. Ceea ce n-are cum să sporească spectacolul.

În plus, circumstanţele de duminică sunt cu atât mai agravante cu cât depăşirile acelea mult prea agresive, la şi uneori dincolo de limita punerii în pericol a integrităţii corporale a adversarilor, s-au produs nu în condiţii de sensibil echilibru între piloţi şi motoare, când se mai poate justifica o manevră forţată, uşor hazardată, vreo soluţie “neconvenţională”, ci când spaniolul era cu aproape două secunde pe tur mai rapid decât oricine, aşa încât se puteau face lejer, în puncte ale traseului (mai) sigure. Oricât de mare, talentul nu poate substitui şi un minim de inteligenţă.


P.S. Pe lângă abilitatea remarcabilă cu care, sfidând, parcă, legile fizicii, se salvează din situaţii aproape imposibile, când oricare alt pilot ar avea parte de o cădere spectaculoasă, Marquez o are şi pe aceea de a se menţine în şa cu o mână ridicată în semn de scuze şi cu capul întors către adversarul aproape (sau de-a dreptul) aruncat în decor, chiar şi pe o pistă umedă, cu motocicleta voblând înspăimântător.

Pe viitor însă, ar trebui, poate, să piloteze doar în această poziţie, cerându-şi scuze cu anticipaţie, preventiv, pentru manevrele periculoase pe care le pune la cale atunci când nu se află în fruntea plutonului.

1>2

Realist vorbind, locul trei ocupat de Lewis Hamilton la finalul Marelui Premiu de Formula 1 al Bahrainului, desfăşurat duminică, după ce a plecat abia de pe poziţia a noua din grilă şi a beneficiat, printre altele, de abandonurile ambelor monoposturi Red Bull, este cam tot ce putea spera britanicul, chiar dacă, de-a lungul întregii curse, comunicările radio dintre el şi echipă lăsau impresia că se încerca de-a dreptul forţarea unei victorii, de care, în schimb, s-ar fi putut apropia coechipierul său, Valtteri Bottas, plecat al treilea şi ajuns al doilea (doar) în urma retragerii lui Kimi Raikkonen, însă jalnica tentativă de a-l depăşi pe Sebastian Vettel [cel care, în paranteză fie spus, dacă n-a fost, cumva, într-o viaţă anterioară (că nu prea avea când), cu siguranţă va fi într-una viitoare mecanic de locomotivă, fiindcă, odată instalat în fruntea trenu plutonului, e aproape imbatabil, dovadă cele patru titluri mondiale obţinute aşa] în ultimul tur (mi-)a demonstrat, (încă) o dată pentru totdeauna, că finlandezul de la Mercedes conduce bătrâneşte, frânând în spatele neamţului, la capătul liniei drepte, în condiţii de deplină siguranţă care i-ar fi mulţumit şi pe vigilenţii poliţişti din traficul bucureştean de zi cu zi (la fel ca indivizii ăia care, când intră pe o străduţă, execută virajul la dreapta doar după ce în prealabil aproape că opresc de tot), fără măcar să blocheze vreo roată sau să înroşească discurile şi cu atât mai puţin să plonjeze pe interior, unde avea spaţiu berechet, aşa cum ar fi încercat – indiferent dacă ar fi şi reuşit – un pilot adevărat gen Hamilton, Alonso, Ricciardo sau Verstappen, ba poate chiar şi Vettel însuşi într-o situaţie similară inversă.

Ca de obicei, strategia celor de la Mercedes s-a dovedit şi ea falimentară, alde Toto şi Niki socotind (greşit) că nu trebuie decât să-l (men)ţină, practic cu forţa, în frâu, pe Hamilton (altminteri mai rapid de-atât) într-un ecart de 20 secunde, în principiu strict necesar, dar – mai cu seamă după experienţa din Australia, cu calculatoarele sabotate de viruşi străini de aritmetică (la Ferrari se pare că sponsorul Kaspersky îşi face bine treaba; poate că ar avea nevoie şi nemţii de un Bitdefender) – nu neapărat şi suficient pentru ca, în cazul unei la început fireşti, dar apoi tot mai improbabile schimbări de pneuri în plus a lui Vettel, acesta să iasă în urma britanicului, ceea ce oricum n-ar fi fost de ajuns, deoarece ar fi putut pune unele nu doar mai proaspete, ci şi cu două specificaţii mai moi (ultrasoft faţă de medii), astfel încât oricum l-ar fi depăşit fluierând, cum o făcuse şi mai devreme, când abia pusese softurile.

Până la urmă, mult mai dibaciul Vettel – care, spre deosebire de Hamilton, pare să-şi poată impune, măcar pe ici pe colo, prin părţile esenţiale, punctul de vedere în cadrul echipei, nu doar să se lamenteze atunci când înţelege că aceasta greşeşte flagrant! – nu a mai schimbat deloc, parcurgând vreo patruzeci de tururi cu cauciucuri moi, ceea ce nici măcar nu e cine ştie ce mare premieră la Ferrari, planul lor “D” fiind destul de previzibil de la un moment (încă util) dat, în condiţiile în care Bottas – călăuzit şi el prost de staff – a păstrat, multe (zeci de) tururi, o distanţă prea mare, îngăduindu-i neamţului să-şi gestioneze cursa fix cum a vrut, chiar dacă rămăsese şi fără sprijinul coechipierului, asta pentru a fi şi mai vădită diferenţa de inteligenţă (tactică?) dintre Ferrari şi Mercedes, italienii ieşind biruitori şi în situaţie de doi contra unu, în Australia, şi de unu contra doi, acum. Dovadă irefutabilă că numai cu o maşină mai performantă şi nişte piloţi mai talentaţi nu se face o primăvară liniştită şi nu se câştigă la nesfârşit titluri mondiale!