O TREABĂ (MARE) NEMŢEASCĂ

Numai o incredibilă serie de gafe, deja caracteristice, din partea celor de la Mercedes l-a împiedicat pe Lewis Hamilton să-şi asigure titlul mondial al piloţilor în actualul sezon de Formula 1 încă de ieri, la finalul Marelui Premiu al Statelor Unite, unde s-a clasat doar al treilea, după Kimi Raikkonen şi Max Verstappen, cu toate că astrele se aliniaseră perfect pentru ei de-a lungul întregului weekend, cu Sebastian Vettel retrogradat, sâmbătă, trei poziţii în grilă, până pe a cincea, şi căzut până pe locul paisprezece imediat după start, în urma unui incident (de cursă) care, printre altele, i-a făcut pe caraghioşii comentatori de la Digi Sport să-l declare pe britanic campion cu peste cincizeci de tururi înaintea finişului, fără să sesizeze că, după (i)logica lor de oameni care n-au mai văzut o cursă auto, era de fapt încununat chiar dinainte de start, de vreme ce pornea din pole position, iar principalul său contracandidat abia al cincilea, ceea ce adăuga la cele 67 de puncte (reale) dintre ei, încă cincisprezece (virtuale), cu alte (numai) 75 aflate în joc în ultimele trei Mari Premii. Dar să luăm gafele nemţilor pe rând:

Mai întâi şi-ntâi de toate, dincolo de stupiditatea regulii conform căreia piloţii (de top) sunt obligaţi să ia startul în cursă cu setul de pneuri cu care au obţinut cel mai bun timp în Q2 – ceea ce, din punctul meu de vedere, omoară şi mai mult spectacolul sau cel puţin suspansul, fiind cu mult mai interesant ca fiecare echipă să-şi aleagă cauciucurile după bunul plac şi strategia preferată – n-am reuşit până acum să înţeleg de unde obsesia celor de la Mercedes şi Ferrari (plus Red Bull, dar ei contează mai puţin), adică al echipelor protagoniste, de a încerca de fiecare dată (cel puţin de la un moment dat încoace) să realizeze amintitul timp-etalon din Q2, cel care le permite accesul în ultimul act al calificărilor, pe pneurile mai puţin rapide, dar mai rezistente, de obicei cele cu compoziţia de mijloc, respectiv “medii”, dacă utilizăm terminologia care, din fericire, va intra (sau, mai degrabă, va reveni) de anul viitor în uz, simplificând actuala varză cu hiper, ultra şi supersoft. Presupun că “strategii” celor două mari au ei motivele lor, la fel cum, până duminică, aveam şi eu curiozitatea mea de a vedea ce se întâmplă dacă numai una dintre ele reuşeşte, astfel încât să ia startul pe o “strategie alternativă”, fiindcă, până acum, de fiecare dată când a izbutit Mercedes, a făcut-o şi Ferrari (şi viceversa: când n-au izbutit unii, n-au făcut-o nici ceilalţi).

Ei bine, ieri (respectiv în urma sesiunii de calificări de sâmbătă), această diferenţiere a apărut prin intermediul lui Kimi Raikkonen, care a plecat cu cauciucurile cele mai moi, spre deosebire de “poleman-ul” Hamilton, încălţat cu “medii”, iar rezultatul a fost cel uşor previzibil [cel puţin – fără falsă (şi cu atât mai puţin reală) modestie – pentru mine], şi anume finlandezul a reuşit să-şi depăşească rivalul la start şi chiar a început să construiască un ecart bunicel.

Pentru că – dincolo de pomenita lipsă de (falsă) modestie – nu-mi imaginez, totuşi, că sunt chiar singurul om care să fi anticipat un asemenea scenariu, mă gândesc că şi responsabilii de la Ferrari şi Mercedes iau în calcul acest risc, dar – de vreme ce insistă cu acele Q2-uri făcute pe “medii” – au ajuns (odată pentru totdeauna, deşi doar la modul teoretic, nu şi empiric până ieri!) la concluzia că merită din plin, mai ales când (sau dacă) adversarul NU reuşeşte să plece şi el în cursă pe aceeaşi compoziţie (mai dură).

Cu alte cuvinte, duminică, cei de la Mercedes erau în culmea fericirii că Raikkonen a pornit cu “handicapul” de a avea monopostul echipat cu “softuri”, iar previzibilul beneficiu iniţial al acestuia nu i-a îngrijorat câtuşi de puţin, strategia lor “pe termen lung” având să fie, fără îndoială, cea câştigătoare. [De adăugat că, în acest moment sau, mai precis, după turul cu numărul doi, Sebastian Vettel nu (prea) mai reprezenta nicio ameninţare, nici (măcar) la titlu şi cu atât mai puţin pentru victoria de etapă, singurul adversar real – şi (tot) doar în perspectiva câştigării cursei – fiind Raikkonen, pornit, însă, cu insurmontabilul “handicap”.]

Date fiind premisele de mai sus, următoarea mişcare de neînţeles pentru mine din partea celor de la Mercedes a fost chemarea la boxe a lui Hamilton din turul 11, sub Virtual Safety Car, în condiţiile în care, pe de-o parte, britanicul se apropiase deja foarte mult de Kimi, iar, pe de alta, monopostul său fiind echipat cu pneurile mai dure, “Planul A” presupunea, în mod normal, o intrare cu vreo zece-douăsprezece tururi mai târziu şi, (tot) în principiu, DUPĂ finlandez.

Eu unul, când i-am văzut că fac pregătiri, am crezut că totul e la cacealma, pentru a-i determina – aşa cum le-a mai mers de câteva ori anul acesta – pe ferrarişti să-l cheme pe Raikkonen, care, printre altele, cred că ar fi ieşit şi după Bottas. Hamilton ar fi rămas în frunte şi ar fi continuat să ruleze cele zece-douăsprezece tururi, fiind protejat de coechipier sau, în cel mai rău caz, apărându-se cu îndârjire de eventualul atac al lui Kimi, ieşit pe pneuri noi, dar mai dure. De asemenea, exista şi varianta (oricum mai proastă, din punctul meu de vedere) de a intra amândoi – Raikkonen şi Hamilton – caz în care diferenţa se putea face la boxe, printr-un schimb mai rapid al nemţilor, sau, în cazul cel mai rău, se revenea în poziţiile iniţiale, dar se putea miza pe superioritatea monopostului Mercedes şi a pilotului britanic. Oricum, (măcar) LOCUL 2 era asigurat!

Din păcate (şi, fireşte, tot din punctul meu de vedere), s-a ales varianta cea mai proastă, aceea care (mi s-) a părut mai degrabă o cădere a Mercedes în propria capcană sau în groapa săpată altuia, şi anume intrarea lui Hamilton şi revenirea pe “harduri” (ce-i drept, noi), cu Kimi rămas la “Planul A”, singura parte bună pentru nemţi fiind că bietul Bottas şi-a acceptat rolul de om de sacrificiu, astfel încât n-a reprezentat o problemă să se dea la o parte din calea coechipierului.

Partea încă şi mai proastă, în schimb – şi, probabil, neprevăzută de marile minţi luminate de la Mercedes – a fost că Hamilton a ajuns relativ (prea) repede în spatele unui Kimi care era la mintea cocoşului că nu se va (mai) grăbi să intre la boxe şi care, fireşte, l-a ţinut pe adversar cât de mult a putut în spate, făcându-l să piardă vreo opt secunde, inclusiv faţă de Vettel (aflat într-o cursă de recuperare deloc uimitoare pentru potenţialul Ferrari), şi, mai important, straturi importante dintr-un pneu care ar fi trebuit să reziste – într-un scenariu (mult prea) optimist, pe care sunt sigur că s-a mizat – până la final, peste patruzeci de tururi. Practic, bătălia dintre Hamilton şi Kimi, altminteri frumoasă, dar încununată de succes… pentru finlandez, care n-a putut fi depăşit, în loc să se dea când şi britanicul avea nişte pneuri (oricum de o compoziţie mai rapidă decât cele pe care trecuse) ce urmau să fie schimbate, s-a petrecut când acesta era pe cauciucurile cu care ar fi trebuit (şi putut) să încheie cursa, însă doar în nişte condiţii de rulare ideale, cu o “gestiune” perfectă. Aşa, chiar şi când a rămas primul, în “aer curat”, pagubele erau deja importante după tentativele nereuşite de depăşire.

E adevărat, odată cu intrarea (intempestivă) la boxe sub VSC (de altfel, cred că Hamilton a fost singurul care a făcut asta, ceea ce deja ridica un mare semn de întrebare), apărea şi varianta unui schimb suplimentar, fără pierderea celor vreo douăzeci de secunde obişnuite, fapt care i-a determinat pe mulţi să considere manevra celor de la Mercedes drept “genială”, dat fiind că au realizat, chipurile, un schimb “gratis”. Şi în acest caz, însă, strategii germani au greşit, pe de-o parte (să zicem, mai mică), fiindcă – aşa cum “specialiştii” comentatori ar fi trebuit să ştie – nu mai aveau la dispoziţie, pentru cel de-al, practic, treilea “stint”, decât cauciucuri (noi?) dintre cele mai dure/lente, oarecum penalizante, când mult mai logic ar fi fost ca, pentru cele sub douăzeci de tururi rămase, să pună unele mai moi/rapide, iar, pe de altă parte (mai mare), au făcut schimbul respectiv (muuuult) prea târziu, după ce, preţ de tururi bune, pierdeau câte o secundă şi jumătate faţă de (mai) tot plutonul, lucru care, într-o primă fază, m-a făcut să cred că este vorba doar despre acea “gestiune de pneuri”, Hamilton urmând să rămână cu cele vechi până la final.

Cum n-a făcut-o, după intrarea la boxe (a doua!) a ieşit (şi) în urma lui Verstappen (plecat din grilă al optsprezecelea!!!), la vreo douăsprezece secunde de Raikkonen (faţă de care avusese o bună bucată de timp un avans de vreo şaptesprezece, deci, cu cele douăzeci petrecute pe linia boxelor, trebuia să iasă numai la vreo trei în urmă, şi, categoric, în faţa lui Max), nereuşind apoi să treacă de niciunul dintre ei, lucru şi-aşa cam dezamăgitor din partea britanicului, pus – colac peste pupăză – şi în umilitoarea ipostază de a fi lăsat să treacă, prin ordine de echipă, în DOUĂ rânduri de colegul său Bottas, poziţionat în grila de start cu două poziţii mai jos, şi care a mers cel mult mediocru, în cele din urmă fiind depăşit (pe bune!) şi de către Sebastian Vettel.

După ce, încă de pe la jumătatea cursei, transpirat de nervi, îi spuneam soţiei că Hamilton (aflat, la vremea respectivă, în frunte!) va prinde podiumul doar prin amabilitatea lui Bottas (exact cum s-a întâmplat!), la final îmi imaginam, pe jumătate furios, pe jumătate amuzat, cum cei de la Mercedes făceau un bilanţ la cald – cu Hamilton plecat din pole, dar ajuns al treilea, în urma lui Kimi şi a unui Verstappen (cu Red Bull!) venit de pe optsprezece (?!), după ce britanicul a trebuit să-şi depăşească, de două ori, prin intervenţia echipei, colegul, şi cu Vettel aflat imediat în urma lui, deşi nemţul se răsucise pe pistă şi căzuse la un moment dat până pe paisprezece – privindu-se zâmbitori, îmbrăţişându-se cu entuziasm, bătându-se pe umeri şi spunându-şi unii altora: “cred că am făcut o treabă excelentă!”

CONTRA DAUM

O ironică fatalitate face ca, după patru meciuri disputate de naţionala de fotbal a României în proaspăt înfiinţata competiţie Liga Naţiunilor, nici măcar cei mai de seamă comentatori din presa noastră sportivă – una cu nimic mai brează decât fenomenul pe care îl analizează cu atâta (in)competenţă, indiferent de ceea ce cred ei despre ei – să nu poată emite un verdict temeinic despre nivelul real atins de echipă sub conducerea selecţionerului Cosmin Contra: cel cu Muntenegru, de pe teren propriu, s-a jucat fără spectatori, într-o atmosferă de antrenament, în Lituania gazonul a fost artificial, iar duminică, cu Serbia, am evoluat mai bine de o repriză în inferioritate numerică. Doar partida de la Belgrad a avut o desfăşurare cât de cât normală, dar tot neconcludentă din punctul lor de vedere.

De altfel, după atâtea ratări ale calificărilor la turneele finale, “analiştii” încă îşi manifestă sentimente de “neplăcută surprindere” şi “dezamăgire” faţă de “exprimarea modestă” a Naţionalei, “sub potenţialul real (?!)”, ceea ce mă face să cred că adevărata problemă a fotbalul românesc din ziua de azi este aceea că se află în situaţia unui bolnav de cancer diagnosticat de către “cei mai renumiţi specialişti” cu gripă şi tratat cu aspirină şi paracetamol. Până când nu se va înţelege gravitatea situaţiei, faptul că, de pildă, aşa cum s-a putut vedea cu ochiul liber (chiar şi) la televizor, “diferenţa evidentă de valoare” (conform propriei lor terminologii) dintre Lituania şi România a fost infinit mai mică decât cea dintre România şi Serbia (cu referire, desigur, la prima repriză a meciului de la Bucureşti, când măcar din punct de vedere numeric eram egali şi cu observaţia că, altfel, situaţiile erau similare, în sensul că pe lituanieni i-am întâlnit, ce-i drept, în deplasare, dar cu sârbii am jucat, totuşi, acasă), vom continua să avem aşteptări absurde şi rezultate catastrofale, pe măsura lipsei de valoare a jucătorilor din actuala generaţie.

În plus, aceiaşi mari specialişti care ne împuie zilnic capul cu termeni pretenţioşi, gen “tranziţie pozitivă”, “verticalizare”, “desfăşurare pe flancuri”, “pressing de întâmpinare”, “tackling întârziat”, sisteme de joc savante – 4–3–3, 4–4–2, 4–1–4–1, 4–2–3–1…. –, “vârf retras”, “nouă fals”, “zece autentic” şi aşa mai departe, ajung să(-şi) pună prin conferinţele de presă şi studiourile de televiziune tot eterna întrebare penibil de simplistă, (ne)demnă de cel mai amator dintre amatorii de fotbal: “(de data asta) o să jucăm şi noi ofensiv?”.

Ei bine, meciul de duminică, încheiat cu un 0-0 care – în fotbalul din 2018, nu în cel din anii ‘980, când printr-o “dăruire exemplară” se obţineau relativ frecvent astfel de rezultate în inferioritate numerică – reprezintă un adevărat miracol şi pentru care jucătorii noştri chiar merită felicitaţi, nu beşteliţi mai rău ca la o înfrângere la scor, de care am avut şi se prea poate să mai avem parte prin preliminariile adevărate, ar trebui să le demonstreze o dată pentru totdeauna, tuturor experţilor, reali sau închipuiţi, că acesta este de fapt “stilul de joc”, “identitatea” naţionalei României (de azi), mai ales în compania unor adversari superiori, adică de la Liechtenstein şi San Marino în sus: o apărare (cât mai) ermetică, pe alocuri chiar disperată, cu (încercări de) contraatacuri tăioase (când evoluăm în 11), din cât mai puţine pase (lungi), dat fiind că mai mult de două în şir oricum nu le ies, chezăşie stând, duminică, bietul Nicuşor Stanciu, vedeta echipei, “tehnicianul”, “magicianul”, care, în ciuda unor eforturi altminteri lăudabile, nu a reuşit – după socotelile mele, care de la un moment dat m-am încăpăţânat să stau cu ochii pe el şi să i le număr – nici măcar una singură, fie şi de jumătate de metru, cel mai literalmente aproape fiind în două situaţii, când avea coechipierul în imediata vecinătate, dar a scăpat mingea în aut. Iar cine, când sau dacă ajunge în preajma careului advers să tragă la poartă, fiindcă jucătorilor noştri mai degrabă le iese o fentă urmată de şut, decât o pasă simplă.

La urma urmelor, cam aşa evolua şi “Generaţia de Aur” a foarte criticilor (pe lângă că “dezamăgiţilor”) Dorinel Munteanu şi Ilie Dumitrescu, fiindcă nu-mi amintesc ca marile noastre victorii cu Argentina, Columbia… şi… cam atât să fi venit pe fondul vreunei posesii a balonului de 80%, cu adversarii masaţi în propriul careu şi noi călare pe ei.

P.S. Pentru a nu se face (şi mai rău) de râs şi a sfârşi într-o totală dizgraţie, ca bietul lui predecesor Daum, Cosmin Contra ar trebui să se abţină de la polemicile acestea ridicole cu jurnaliştii, când pare că a văzut cu totul şi cu totul alt meci decât o ţară întreagă sau de la enormităţile de genul “dacă am fi rămas în 11 contra 11 cu sârbii, puteam reveni chiar şi dacă ne dădeau gol din acel penalty”.

Până la un punct e de înţeles că-şi apără marfa, dar o brumă de bun-simţ al ridicolului n-ar strica.

DUPĂ REFERENDUM

Pentru a nu fi acuzat că mă implic în vreun (/orice) fel în “campania electorală” dinaintea referendumului despre familie, dar, mai cu seamă, ca să nu-mi iau înjurăturile de rigoare din partea reprezentanţilor ambelor tabere şi să fiu obligat să mă cert cu cretinii de toate orientările (politice şi sexuale) de pe internet, aşa cum mi se întâmplă de obicei în ultimul timp, am preferat să nu-mi dezvălui (public), şi cu atât mai puţin explic (pe larg) intenţia de (ne)vot, ceea ce, în schimb, voi face acum, chiar dacă niciunul dintre pericolele enumerate mai sus sau mai jos nu a trecut cu adevărat.

Aşadar, foarte concis spus, am stat acasă, însă dintr-o serie întreagă de motive independente sau corelate între ele pe care le voi expune şi care nu m-ar mira să fie cu totul altele decât cele care i-au făcut pe restul de, chipurile, vreo 14 milioane de cetăţeni români cu drept de vot să procedeze la fel.

Mai întâi şi-ntâi de toate, subiectul mi s-a părut absolut neinteresant, artificial, chiar şi dincolo de aproape angajamentul meu de a nu mai participa la niciun fel de scrutin, dat fiind că, pe de-o parte, am o vârstă, iar, pe de alta, n-am copii, astfel încât îi las pe alţii, mai tineri şi/sau cu moştenitori, să-şi, respectiv să le “hotărască viitorul”. Prin urmare, cel puţin până aici, nu este vorba de niciun fel de “boicot” din partea mea în sensul trâmbiţat de mulţi dintre cretinii amintiţi, activi pe reţelele de socializare şi în mass-media, ci doar de o simplă abţinere, cea pe care alţi mulţi dintre ei, dar în general de orientare (politică, nicidecum sexuală) contrară, nu o înţelegeau sau se făceau că nu o înţeleg, apelând la “spiritul civic” al cetăţenilor, care, vezi Doamne, ar avea un soi de obligaţie – morală, dacă legală din fericire (încă) nu există – să participe la referendum, asta deşi legea prevede în mod expres un “cvorum” tocmai pentru a se certifica interesul populaţiei şi a se asigura că un asemenea demers nu e făcut pe o temă derizorie.

Cu alte cuvinte, “Legiuitorul”, în înţelepciunea lui (altminteri manifestată destul de rar), a luat în calcul şi posibilitatea ca, la un moment dat, nişte politicieni ciudaţi (cam ca ăştia de-acum) să se apuce să organizeze vreun referendum în care populaţia să fie întrebată dacă vrea ca gardul clădirii parlamentului să fie vopsit în galben sau anotimpul toamnă să-şi schimbe numele în primăiarnă, pentru simetrie cu primăvară-vară.

Iată de ce apelurile patetice la “civism” şi îndemnurile oligofrene făcute de politicieni şi alţi retardaţi ca “fiecare cetăţean” să-şi manifeste musai “sacrosanctul drept constituţional la vot” sunt încă şi mai stupide (sau manipulatoare, dacă aceia care le fac nu sunt pur şi simplu proşti, ci mai degrabă au un interes meschin) decât atunci când se întâmplă la alegerile “normale”, locale, prezidenţiale sau legislative, eu însumi fiind de multe ori făcut, practic, responsabil de victoria PSD-ului la alegerile trecute pentru faptul că (de asemenea) am stat acasă, acuzaţii aduse – paradoxal şi nu prea – fix de cei care acum s-au bucurat (prosteşte) să afle că nu m-am dus la referendum şi care, în paranteză fie spus, încă speră că dacă voi vota la următoarele alegeri o voi face cum vor ei, nu cum vreau eu, aşa că mai bine să aibă grijă ce-şi doresc.

Tot ca un paradox şi nu prea, aş vrea să consemnez – aşa, pentru posteritate – schizofrenia postacilor de pe internet care deplâng amarnic faptul că referendumul nu a fost validat şi dau vina pentru această situaţie pe “mizerabila campanie de manipulare”… a celorlalţi, în condiţiile în care paginile lor de Facebook colcăie de glumiţe şi caricaturi dezgustătoare din care se (sub)înţelege că cine nu participă (respectiv a participat) la referendum e cu siguranţă homosexual şi de lozinci prin care oamenii sunt îndemnaţi să voteze DA ca să nu se pomenească cu propriii copii (?!) înfiaţi de cuplurile gay! Vestea proastă pentru toţi aceşti sceleraţi e că, în urma scorului drastic de la scrutin şi conform logicii lor bolnave, fac parte acum dintr-o minoritate sexuală în România, heterosexualii, şi trebuie să stea cu ochii pe odrasle ca pe butelie!

Revenind la motivele mele – dincolo de faptul că, recunosc, până să înceapă nebunia asta nici n-am ştiut că “familia” reprezintă un capitol aparte în Constituţie –, când spun “subiect absolut neinteresant, artificial” nu mă refer la noţiune în sine şi la ceea ce reprezintă sau ar trebui să reprezinte ea pentru societate, cât la faptul că, pe de-o parte, nu mi se părea în niciun caz vreo prioritate majoră “redefinirea” ei, de vreme ce suntem bine-mersi cu actuala definiţie de aproape trei decenii, de când e consemnată ca atare în Legea fundamentală în vigoare din 1991, plus o istorie întreagă, exact aşa nu mi s-ar fi părut stringent să votăm dacă, de pildă, în documentele oficiale va trebui să fie (în)scrisă cu majusculă [asta apropo de cei care (se) plângeau cu lacrimi de crocodil că românii nu mai sunt interesaţi nici măcar de “familie”, când, de fapt, referendumul avea doar tangenţial legătură cu ea], iar, pe de alta, schimbarea preconizată nu avea nicio consistenţă, “căsătoria” în sine fiind definită deja, cât se poate de clar, în alte acte normative, genul acela care – tot conform taberei DA – pot fi modificate oricând, la fel, însă, ca şi legislaţia privitoare la adopţii – singurul aspect cât de cât pseudocvasiraţional în povestea asta – care, teoretic, se poate amenda în Parlament oricând, oricum, inclusiv în sensul de a nu se califica pentru înfieri nici familiile (sau Familiile) tradiţionale, ci doar homosexualii celibatari, eventual cu condiţia ca bărbaţii să ia doar fete, iar lesbienele doar băieţi, pentru evitarea riscului de apariţie a perversiunilor (şi) de incest, care par să tulbure somnul “adevăraţilor creştini”, caz în care degeaba Constituţia ne liniştea în privinţa “familiei”, dar nu şi a “căsătoriei” sau a “adopţiilor”.

Sincer vorbind, cred că modificarea oricărui alt articol din Constituţia noastră nu atât proastă, cât uşor interpretabilă (de către rău-voitori), inclusiv într-o formă poate redundantă, pentru a le fi limpede şi celor mai dobitoci sau/şi analfabeţi politicieni ce roluri au (sau nu au!) Preşedintele, Guvernul, Parlamentul..., astfel încât să nu mai ajungă toată ziua la (mâna) CCR, ar fi fost un demers cu mult mai rezonabil decât acest mare… nimic.

În fine, în chip de al treilea (parcă) motiv, dacă aş fi fost cumva obligat, sub ameninţarea torturii sau măcar a plăţii unei amenzi consistente, ca urmare a vreunui paragraf de lege inspirată din lumea lui George Orwell sau a lui Margaret Atwood, să votez, aş fi pus ştampila mai degrabă pe NU, în mare pentru cel de-al doilea motiv, expus mai devreme, dar şi pentru că, în continuare, oricâte ravagii ar face şi în cazul meu vârsta, mă consider, încă, un tip liberal, care, doar pentru faptul că nu-mi sunt pe plac sau chiar mă dezgustă unele lucruri, nu consider că trebuie să iau parte în vreun fel la INTERZICEREA lor prin lege.

Şi, în fond, unde ne oprim? De ce să nu definim ÎN CONSTITUŢIE familia drept “căsătoria între un bărbat şi o femeie care nu fac parte dintr-o sectă care propovăduieşte sinuciderea în masă” [apropo tot de adopţii şi “îndocrinarea” sau “pervertirea” (minţii) copiilor] sau “care nu sunt cretini” sau “pedofili” sau “bolnavi de SIDA”?… Plus că, în curând, poate va trebui să (re)definim chiar noţiunile de “bărbat” şi “femeie”, dat fiind că ştiinţa şi “emanciparea individuală” evoluează, iar fiecare om se poate declara ce simte el că e în interior, nu?

Mă tem că există aberaţii încă şi mai mari, pentru care chiar ar ieşi la vot 30% din electoratul României!

P.S. Cât despre cei care pun rezultatul referendumului pe seama eternului fapt că “oamenii (de la ţară etc.) nu au fost (corect) informaţi”, am o singură observaţie, mai degrabă retorică: dar dacă e tocmai pentru că au fost foarte bine informaţi?

PE BUNĂ (NE)DREPTATE

Indiferent ce decizii s-ar lua împotriva României în forurile europene, ele par pe deplin justificate sau, cel puţin, de înţeles, atâta vreme cât mesajele trimise de absolut toţi reprezentanţii noştri (acolo), fără deosebire de culoarea lor politică, deşi aparent contradictorii în multe privinţe, au un punct comun: în ţară e jale!

Pe lângă situaţia din Justiţie, unde o tabără susţine că întregul sistem judiciar se modifică în mod abuziv cu scopul expres de a-i favoriza pe corupţi, iar cealaltă că sistemul e deja profund pervertit prin implicarea serviciilor secrete ca urmare a faimoaselor protocoale, cel mai relevant exemplu în acest sens îl reprezintă modul cum sunt prezentate evenimentele din 10 august, pe care unii le consideră o dovadă indubitabilă că actuala putere politică nedemocratică de la Bucureşti îşi “gazează” propriii cetăţeni, îi bate ca pe hoţii de cai, le pune pumnul în gură şi e în stare chiar să însceneze degenerarea unui protest paşnic prin tocmirea unor bătăuşi de profesie, iar ceilalţi – exagerând la fel de absurd şi minţind cu tot atâta neruşinare –, clamează că au fost nici mai mult nici mai puţin decât o tentativă de lovitură de stat, gen de acţiune care nu s-a mai pomenit de zeci de ani prin Europa civilizată. 

Că adevărul e, ca mai întotdeauna, pe undeva pe la mijloc (dacă nu cumva – în cazul nostru particular – pur şi simplu în cu totul altă parte), nici nu mai contează.