OSCAR 2019: TOATE PREMIILE OCOLESC “ROMA”

Mai în(spre) ultima clipă decât oricând şi graţie unor investiţii (băneşti) mai mari ca niciodată în bilete de cinema şi abonamente la platformele online, am reuşit să văd şi anul acesta în timp util toate filmele nominalizate la principalele categorii ale Premiilor Oscar, cu excepţia “capodoperei” “Roma”, din care, deşi am avut-o la dispoziţie pe Netflix şi am manifestat toată bunăvoinţa, n-am putut să urmăresc mai mult de (primele) zece minute, în care protagonistele (presupun că femeile acelea luate de pe stradă şi devenite direct “actriţe de Oscar”) ştergeau praful şi spălau vasele, pe îndelete, într-o locuinţă, aşa încât am făcut pur şi simplu abstracţie de ea, cu atât mai mult cu cât – ca dovadă că nu e o prejudecată de-a mea cauzată de limbă, subiect, (non)actori sau faptul că e alb-negru – am realizat cu întârziere că regizorul, Alfonso Cuarón, este acelaşi care a făcut şi “Gravity” (iar de atunci până acum n-a mai făcut nimic!), un film care ar fi fost absolut pe gustul meu (limbă, subiect, actori, Techni/Eastman...color), dacă nu mi s-ar fi părut pur şi simplu foarte slab, în ciuda nenumăratelor premii obţinute (şi de el).

În altă ordine de idei, am remarcat că, anul acesta, cota de peliculă alocată realizatorilor de la Hollywood a fost de (fix) 135 minute (2 ore şi 15 minute), durată avută, cu minuscule variaţii (132, 134…), nu doar de şapte din cele opt filme nominalizate la categoria supremă, ci şi de alte cel puţin zece-douăsprezece aspirante văzute (doar) de mine, ceea ce pare un nivel de criză, deoarece este în netă scădere faţă de cel din 2012, când, aşa cum consemnam la vremea respectivă, mai toate aveau (fix) 2 ore şi 45 de minute. Asta dacă nu cumva s-or fi schimbat între timp preferinţele cinefililor, puse în evidenţă în mod ştiinţific de studiile efectuate cu ajutorul unor “focus grupuri” atent selecţionate de către cercetătorii de la prestigioasele universităţi americane (de film).

Iată, aşadar, preferinţele mele:

Cel mai bun actor în rol principal: Viggo Mortensen – “Green Book”

Cea mai bună actriţă în rol principal: Melissa McCarthy – “Can You Ever Forgive Me?”

Cel mai bun actor în rol secundar: Richard E. Grant – “Can You Ever Forgive Me?”

Cea mai bună actriţă în rol secundar: Amy Adams – “Vice”

Cel mai bun scenariu original: “First Reformed” – Paul Schrader

Cel mai bun scenariu adaptat: “BlacKkKlansman” – Charlie Wachtel & David Rabinowitz and Kevin Willmott & Spike Lee

Cel mai bun regizor: Yorgos Lanthimos – “The Favourite”

Cel mai bun film: “Green Book”

A MAI TRECUT UN AN (DEGEABA)

Blestemul Eurovision loveşte din nou România: indiferent de (non)valoarea concurenţilor, de componenţa (mai largă sau mai restrânsă, mai neaoşă sau mai internaţională) juriului (“de specialitate”), de ponderea (mai mare sau mai mică a) publicului  în decizie sau de sistemul de organizare a fazelor naţionale (cu sau fără televizarea etapelor de preselecţie; cu două, trei sau… cinci semifinale; cu şase, zece sau douăsprezece melodii în “marea” finală etc.), piesa selectată este, în mod invariabil, una dintre cele mai slabe prezente în concurs, iar cea mai bună termină pe locul doi sau trei!

Anul acesta, dat fiind nivelul extrem de scăzut al participanţilor, nici nu aveam de gând să scriu, fiindcă îmi era practic indiferent ce se întâmplă, însă prestaţia de aseară, din finală, a Bellei Santiago [care în semifinală – fără să pot spune că mă dezamăgise, de vreme ce apariţia-revelaţie (pentru mine) de anul trecut se datorase (şi) celor de la Jukebox – mă lăsase rece], cu un “show” interesant, pastişat puţin (mai mult) după cel al Ruslanei, din 2004, care, cu largul aport al celor patru macho-dansatori din fundal, a pus în valoare nu doar calităţile vocale şi farmecul personal al interpretei, ci şi o compoziţie muzicală altminteri, ce-i drept, mai potrivită pentru un “Afrovision” şi care, dacă ai asculta-o la radio, te-ar cam face să schimbi postul, îmi dăduse o rază de speranţă, mai ales când am văzut că a primit câte zece puncte de la toţi membrii juriului româno-moldo-alogen, cu excepţia notabil de penibilă a duduii Emmelie de Forest, câştigătoarea Eurovision 2013 (când şi arăta, nu doar cânta mai bine decât acum), care, mai degrabă din precauţie, pentru a nu periclita şansele melodiei din ţara natală de a se califica din semifinala ediţiei internaţionale, programată pe 16 mai, când Danemarca şi România se vor afla în competiţie directă (!), i-a acordat fix zero puncte!

În cele din urmă, din păcate, triumfătoare a ieşit mediocra ilustră necunoscută Ester Peony, plasată de votul publicului (valorând, ca niciodată, numai o şeptime din total) pe locul 8 din 12 (!), cu (doar) 3 puncte, în timp ce Bella Santiago a fost, de bine, de rău, pe 3, cu 8 puncte, devansată de alte două piese măcar suportabile, cea interpretată de Laura Bretan [şi care putea fi mai bună dacă nu începea (cu adevărat), după o sesiune de vocalize, abia când se termina] şi cântecelul cam de munte, uşurel şi zglobiu, cu refren de la un capăt la celălalt, al rockerilor de la “Trooper”.

Personal aştept cu nerăbdare să văd nu previzibilul eşec lamentabil de la Tel Aviv, de peste (nici) trei luni, ci ce sistem de calificare mai inventează TVR la anul pentru a selecta noua cea mai proastă piesă care să ne reprezinte.


P.S. Mi s-a părut mie, sau Selecţia Naţională Eurovision de anul acesta a fost un soi de 10 august 2018 (anti)muzical, cu majoritatea participanţilor veniţi de prin diaspora, abia bălmăjind în română, să ne înveţe democr cum se cântă?

PRIMARU’ BATE TOBA

Poate să sune cam lipsit de patriotism sau ceva, însă cele două victorii obţinute de Simona Halep în meciurile de simplu, cu Karolina Pliskova şi (nostima) Katerina Siniakova, mi-au produs o satisfacţie mai mare decât întregul succes al echipei noastre de Fed Cup în faţa deţinătoarei titlului, Cehia, care (succes) – pe lângă faptul că la un moment dat părea improbabil, dată fiind lipsa de formă a celorlalte componente, în frunte (sau la coadă) cu Mihaela Buzărnescu, mai preocupată în ultima vreme de viitoarea ei carieră de fotomodel pentru revistele horror decât de tenis (tot weekendul m-am întrebat dacă machiajul acela sinistru şi strident cu care a apărut pe teren a fost unul proaspăt, făcut fiindcă i s-a părut ei că tocmai a descoperit ce bine îi stă, sau pur şi simplu nu i se mai ştersese cel de la ultima şedinţă foto, din urmă cu câteva zile) – m-a bucurat tot din perspectiva Simonei, care a scăpat în acest fel de corvoada de a explica un eşec al echipei fără să pară îngâmfată sau arogantă faţă de coechipierele care îşi vor fi bătut joc de victoriile ei, dintre care ultima, cu mai vechea ei “clientă” Pliskova, a venit – din punctul meu de vedere, opus verdictului dat de cel mai cunoscut “expert” în tenis din România – pe fondul unei evoluţii excelente, raportată, desigur, la calităţile jucătoarei noastre, care, tot fără să pună “scurte” sau să trimită “slice”-uri (inclusiv când ar fi fost imperios necesar), a luptat efectiv pentru fiecare minge, alergând (şi ajungând) şi după (respectiv, la) unele fără nicio perspectivă de a fi câştigate, dar care o exasperau pe adversară chiar şi când aceasta obţinea (lejer) punctul.

Până la urmă, mai degrabă abnegaţia decât iscusinţa dovedită în partida de dublu (împotriva perechii numărul 1 în lume!) de către Monica Niculescu şi Irina Begu, pe fondul văditei oboseli acumulate de aceeaşi nostimă Siniakova după vreo şase ore de joc, ne-a adus o calificare altminteri puţin scontată în semifinalele competiţiei, programate pe 20-21 aprilie, dată până la care e de nădăjduit ca fetele noastre să revină la un nivel (mai) bun şi în prima sută mondială (de unde cam ies pe capete), iar Mihaelei să i se şteargă rimelul.

În încheiere, nu pot să nu remarc excepţionala prestaţie a galeriei conduse de primarul în funcţie al Clujului şi fostul premier de tristă amintire al ţării, Emil Boc, care nu m-ar mira să fi inoculat singura impresie (falsă) BUNĂ despre români unor străini, făcându-i pe cehi să ne privească admirativ şi, poate, să deplângă faptul că nu sunt în stare să atingă şi ei asemenea culmi ale entuziasmului şi devotamentului faţă de sportivii care poartă culorile naţionale.

În ciuda faptului că am văzut deja la nişte jurnalişti (scorţoşi) poziţii critice faţă de “implicarea politicului în sport” şi mă aştept ca vreun alde Tolontan să pornească o amplă anchetă pentru a descoperi dacă nu cumva Emil Boc a plătit deplasarea şi cazarea cu bani sustraşi de la bugetul primăriei [în loc să construiască din ei (încă) o sală de sport adevărată (că la Cluj există una, doamnă Firea!)], gestul său mi se pare, dimpotrivă, cam tot ce se poate spera din partea unui politician român pentru sprijinirea sportului: să pună mâna pe-o tobă, să închirieze câteva autocare, poate chiar să tocmească nişte oameni pricepuţi la scandări (realmente fascinant cum nişte români au putut să cânte şi să-şi încurajeze ore în şir favoriţii la unison) şi să se erijeze în şef de galerie. Vorbesc serios.