Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

luni, 11 februarie 2019

PRIMARU’ BATE TOBA

Poate să sune cam lipsit de patriotism sau ceva, însă cele două victorii obţinute de Simona Halep în meciurile de simplu, cu Karolina Pliskova şi (nostima) Katerina Siniakova, mi-au produs o satisfacţie mai mare decât întregul succes al echipei noastre de Fed Cup în faţa deţinătoarei titlului, Cehia, care (succes) – pe lângă faptul că la un moment dat părea improbabil, dată fiind lipsa de formă a celorlalte componente, în frunte (sau la coadă) cu Mihaela Buzărnescu, mai preocupată în ultima vreme de viitoarea ei carieră de fotomodel pentru revistele horror decât de tenis (tot weekendul m-am întrebat dacă machiajul acela sinistru şi strident cu care a apărut pe teren a fost unul proaspăt, făcut fiindcă i s-a părut ei că tocmai a descoperit ce bine îi stă, sau pur şi simplu nu i se mai ştersese cel de la ultima şedinţă foto, din urmă cu câteva zile) – m-a bucurat tot din perspectiva Simonei, care a scăpat în acest fel de corvoada de a explica un eşec al echipei fără să pară îngâmfată sau arogantă faţă de coechipierele care îşi vor fi bătut joc de victoriile ei, dintre care ultima, cu mai vechea ei “clientă” Pliskova, a venit – din punctul meu de vedere, opus verdictului dat de cel mai cunoscut “expert” în tenis din România – pe fondul unei evoluţii excelente, raportată, desigur, la calităţile jucătoarei noastre, care, tot fără să pună “scurte” sau să trimită “slice”-uri (inclusiv când ar fi fost imperios necesar), a luptat efectiv pentru fiecare minge, alergând (şi ajungând) şi după (respectiv, la) unele fără nicio perspectivă de a fi câştigate, dar care o exasperau pe adversară chiar şi când aceasta obţinea (lejer) punctul.

Până la urmă, mai degrabă abnegaţia decât iscusinţa dovedită în partida de dublu (împotriva perechii numărul 1 în lume!) de către Monica Niculescu şi Irina Begu, pe fondul văditei oboseli acumulate de aceeaşi nostimă Siniakova după vreo şase ore de joc, ne-a adus o calificare altminteri puţin scontată în semifinalele competiţiei, programate pe 20-21 aprilie, dată până la care e de nădăjduit ca fetele noastre să revină la un nivel (mai) bun şi în prima sută mondială (de unde cam ies pe capete), iar Mihaelei să i se şteargă rimelul.

În încheiere, nu pot să nu remarc excepţionala prestaţie a galeriei conduse de primarul în funcţie al Clujului şi fostul premier de tristă amintire al ţării, Emil Boc, care nu m-ar mira să fi inoculat singura impresie (falsă) BUNĂ despre români unor străini, făcându-i pe cehi să ne privească admirativ şi, poate, să deplângă faptul că nu sunt în stare să atingă şi ei asemenea culmi ale entuziasmului şi devotamentului faţă de sportivii care poartă culorile naţionale.

În ciuda faptului că am văzut deja la nişte jurnalişti (scorţoşi) poziţii critice faţă de “implicarea politicului în sport” şi mă aştept ca vreun alde Tolontan să pornească o amplă anchetă pentru a descoperi dacă nu cumva Emil Boc a plătit deplasarea şi cazarea cu bani sustraşi de la bugetul primăriei [în loc să construiască din ei (încă) o sală de sport adevărată (că la Cluj există una, doamnă Firea!)], gestul său mi se pare, dimpotrivă, cam tot ce se poate spera din partea unui politician român pentru sprijinirea sportului: să pună mâna pe-o tobă, să închirieze câteva autocare, poate chiar să tocmească nişte oameni pricepuţi la scandări (realmente fascinant cum nişte români au putut să cânte şi să-şi încurajeze ore în şir favoriţii la unison) şi să se erijeze în şef de galerie. Vorbesc serios.

Niciun comentariu: