IMUNIZAȚI ÎN TURME

Trecând peste părerea-mi subiectivă pe care am început (mai demult) să mi-o fac despre toţi cei care gestionează epidemia de covid din România zilele astea (deci nu în urmă cu câteva luni, când, din cauze mai mult sau mai puţin misterioase – de-alea gen o tulpină mai blândă a virusului aciuată pe-aici, faptul că eram noi vaccinați de TBC, aveam organisme mai robuste decât cei din vestul continentului… – pe care oamenii de ştiinţă poate le vor dezlega mai târziu sau, mai degrabă, poate nu, ea practic nici nu izbucnise în partea noastră de lume), în frunte cu ministrul Sănătăţii, Nelu Tătaru, Arafat şi aşa mai departe, că ar fi de o incompetenţă deja de-a dreptul aproape criminală, mi-ar fi plăcut să existe măcar nişte jurnalişti care, pe domeniul lor, să fie o idee mai pricepuţi, pentru a pune doar câteva întrebări:

1. În condiţiile în care suntem asaltaţi de ştiri cu spitalele care nu mai au locuri pentru pacienţii cu covid, ce se mai aude cu – la un moment dat – celebrele spitale de campanie, alea cu paturi din rogojini şi ferestre de carton, dar echipate inclusiv cu roboţei (mă rog, la drept vorbind cred că era unul singur, căzut de pe vreun vapor venit din China) care se prezentau şi te întrebau (adică îl întrebau pe Iohannis, la inaugurare) de sănătate. Sunt şi alea pline? Sau, ca să reformulez, mai sunt (în sensul de există), sau au fost demontate de îndată ce au ieşit televiziunile şi oficialităţile din ele?

2. Presupunând că alde Tătaru și Vela ne-au şi s-au lămurit între ei/unul pe altul (buştean) câte paturi de terapie intensivă există în România în total şi câte alocate pacienţilor cu covid, adică dacă nu chiar vreo 4800 (total), măcar în jur de jumătate din ele, 2.400, sau jumătate din jumătate (că unele n-au nu ştiu ce), adică 1200, ori baremi jumătate din câte erau şi prin martie (cu întrebarea suplimentară: „ce mama dracului şi ale voastre aţi făcut de atunci şi până acum?; că au trecut deja luni bune de când s-au reluat export-importurile etc. şi puteaţi să cumpăraţi cu miile), adică vreo 800, dat fiind că, în conformitate cu cifrele oficiale, sunt ocupate 350, ceea ce înseamnă sub jumătate, respectiv cam cum ar fi într-o ţară civilizată care are 50.000, iar ocupate sunt numai vreo 20.000, sau dacă aveau 8000 erau ocupate 3000, deci departe de imaginile şi ştirile alea apocaliptice din martie-aprilie de prin Italia, Spania şi SUA, cu pacienţi lăsaţi să moară ca să fie ventilaţi alţii, cu – cică – „şanse mai mari de supravieţuire” (pe scurt, mai tineri şi viguroşi), de ce apar DEJA ştiri cu pacienţi duşi din Bucureşti cu elicopterul cine știe unde pentru că nu mai sunt paturi de terapie intensivă în Capitală?!?! Pentru că aţi fost atât de imbecili încât i-aţi adus pe toţi la Balș, la Streinu-Cercel (pe care vreţi să-l mătrăşiţi acum, că mai aveţi vreun şef de sală de şaormerie pedelist să-l puneţi în locul lui), ştiind că e cam singurul care ştie ce are de făcut ca să nu moară oamenii cu zile? Sau ne minţiţi cu numărul de paturi sau cu numărul de pacienţi la ATI? La urma urmelor, deocamdată cel puţin, sunt doar vreo sută de paturi ocupate în plus faţă de situaţia din starea de urgenţă. Or, la 1000-1200 de teste pozitive pe zi, puteam să avem, Doamne fereşte, şi mă tem că vom avea, cu sutele.

De altfel, cumva, poate nu exclusiv din vina autorităţilor (noastre) de data asta, noi ne arătăm din nou defazaţi faţă de ţările din vest. După ce am stat în carantină mai degrabă preventiv, ascunzându-ne de virusul care încă nu prea ne căuta, ne-am relaxat de tot fix când ar trebui să ne îngrijorăm mai tare. Italia şi Spania au intrat în carantină când aveau mii de cazuri pe zi, relaxându-se când cifrele au scăzut, pe când la noi e invers. Cinstit vorbind, abia acum ar fi un moment bun ca România să intre în stare de urgenţă, ceea ce, însă, din considerente (ale politicienilor) mai obiective sau mai subiective, probabil că nu se va întâmpla.

Mai de neînţeles este de ce, în locul unui nedorit şi păgubos (în special din punct de vedere economic, fireşte) lockdown, autorităţile noastre ezită să ia măcar alte măsuri, cum ar fi (re)închiderea teraselor, renunţarea la prostia cu concertele cu 500 de oameni sau, de ce nu?, cum se discuta în urmă cu câteva luni (când şi eu mă număram printre cei sceptici că s-ar putea întâmpla aşa ceva) și aproape că procedează grecii (cu noi), o baremi triere a celor care se duc, weekend de weekend, pe litoral, gen obligativitatea de a face un test în prealabil (în felul acesta ar fi stimulate economic clinicile private, în locul teraselor!), dacă nu chiar, cum mi-a trăsnit mie prin minte la un moment dat, să se instituie o regulă ca pe vremea lui Ceauşescu, în care un weekend să poată ajunge cei cu anumite numere de înmatriculare (sau din anumite zone ale ţării), iar în weekendul următor ceilalţi. Asta şi pentru că, pe de altă parte, mi se pare uşor schizoidă văicăreala televiziunilor că oamenii nu respectă distanţarea socială… pe plajă (de parcă ar avea încotro), când imbecilii adevăraţi sunt ăia care se înghesuie la terase şi nunţi.

Cert este că, din punctul meu de vedere, dacă nu se vor lua urgent măsuri, România va intra (de fapt a cam şi făcut-o) în faza imunizării de turmă, cea testată cu maxim INsucces de Brazilia şi chiar, pe ici, pe acolo, SUA (Suedia e un caz mai aparte), şi la care a renunţat la timp Marea Britanie. Ceea ce, pe undeva, e cât se poate de nimerit într-o țară de... ființe gregare.



ACTUALIZARE: Nu cred să fie ca urmare a postării mele (intervalul e cam mic), dar iată că niște jurnaliști (de la o publicație după care altfel nu prea mă dau în vânt) au făcut măcar o parte din ce trebuia: „Când autoritățile spun că nu mai sunt paturi la terapie intensivă în București, ele uită să spună că în toată Capitala avem doar 64 de paturi ATI pentru COVID-19!”

99, 100...

99. Absolut de nepreţuit imaginea ochilor mari şi goi, a sinceră stupoare bovină, făcuţi pe deasupra măştii de ministrul Sănătăţii, Nelu Tătaru, atunci când, în sfârşit, după luni de zile de pandemie, o jurnalistă i-a pus în mod relativ direct, pe treptele unei instituţii, întrebarea pe care mi-o pun şi eu cam din prima săptămână, şi anume cum trebuie să procedeze, în aşteptarea rezultatului, un cetăţean care tocmai s-a testat pentru covid, mai nou poate pentru a putea pleca în Grecia: să rămână pe holul spitalului sau cabinetului privat toate cele enşpe ore până la câteva zile, eventual solicitând şi o izoletă (apropo, mai ştie cineva ceva de ele?) în care să se vâre?; să se autoizoleze în sânul familiei poate sănătoase, poate nu, la care se întoarce cu un metrou supraaglomerat?; sau are voie să meargă liniştit să-şi cumpere proviziile pentru drum în orice supermarket?

După care, dacă rezultatul e pozitiv, cel puţin conform vechilor proceduri trebuia de îndată internat cu forţa în spital, ca să nu mai infecteze, desigur, şi alte sute de oameni pe lângă sutele deja infectate, care la rândul lor… De unde şi toate articolele mele despre ipocrizia autorităţilor (noastre, în primul rând, dar nu numai) din pandemie, ale cărei rezultate se văd acum în „explozia” de cazuri.

100. Exact în această lumină încercam, în urmă cu ceva luni, să-l fac pe un reputat epidemiolog să-mi explice cât de eficientă poate fi izolarea celor întorşi din străinătate sau care au avut contact cu persoane confirmate pozitiv, în condiţiile în care, după cele 14 zile obligatorii, nu erau testaţi decât cei deveniţi între timp simptomatici. Asta deoarece – amănunt uitat de multă lume, inclusiv de cei care au dat verdictul „nevinovat” în cazul Virgil Chiţac – cele 14 zile sunt pentru a fi acoperită perioada de incubaţie a virusului, nu de vindecare a bolii. Cu alte cuvinte, un asimptomatic nu e testat fiindcă… nu dă semne de boală, dar el poate fi infectat (şi contagios) mult peste cele 14 zile, chiar spre două luni, după unele mărturii.

În consecinţă, dată fiind proporţia (mare) de asimptomatici, chestia cu izolarea este şi, mai ales, a fost dintotdeauna un soi de ascundere struţească a capului în nisip, pentru că, în loc să-i testeze şi pe toţi cei ieşiţi din izolare, autorităţile se lăsau în seama hazardului, cu nădejdea că lipsa simptomelor e semn incontestabil de sănătate. Cu atât mai absurdă era internarea forţată a celor care, cum-necum, erau depistaţi, în timp ce… asimptomaticii neprinşi (recte nedepistaţi) erau, chipurile, cetăţeni sănătoşi.

101. Nu ştiu dacă – la fel ca în cazul măştilor, care la început erau de-a dreptul contraindicate, în opinia specialiştilor, iar acum sunt indispensabile – şi în cazul evoluţiei „imprevizibile” a bolii, când, cică, un asimptomatic poate deodată să se simtă rău, iar în decurs de ore sau cel mult zile să se cureţe de tot, neştiința oamenilor de ştiinţă e cauzată de noutatea virusului, dar mă gândesc că, dacă e o boală ca mai toate bolile (virale), o posibilă explicaţie ar putea fi starea de moment a (imunităţii) pacientului. În sensul că omul e asimptomatic cât e asimptomatic, iar dacă, să zicem, într-un weekend îşi face de cap, pierde două nopţi la rând, bea şi fumează la greu etc., hop şi simptomele, poate chiar alea naşpa, cu terapie intensivă și aşa mai departe. Ceea ce n-ar fi deloc misterios, cum lasă doctorii să se înţeleagă, atunci când nu repetă la nesfârşit nişte clişee, gen ăla cu spălatul pe mâini, ajutaţi, ce-i drept, în acest sens şi de întrebările stupide şi repetitive ale jurnaliştilor.

102. Fascinant cum, imediat după decizia CCR privitoare la izolare şi carantină, toţi cei prea proşti să înţeleagă sensul ei şi cei prea ticăloşi să-l enunţe corect chiar şi dacă l-au înţeles urlau ca din gură de şarpe că instituţia – controlată, fireşte, de ciuma roşie pesedistă – vrea să ne omoare pe toţi cu zile prin contaminare cu virusul ucigaş, după care, atunci când, de bine, de rău, s-a scos o lege pe această temă, iar altă serie de proşti, de pe cealaltă parte a baricadei politice, au început să ameninţe iarăşi cu CCR, primii parcă s-au înţelepţit deodată, invocând în mod corect poziţia iniţială a Curţii, şi anume că îngrădirea libertăţilor individuale este, la urma urmelor, posibilă în cazuri de forţă majoră (gen pandemii), doar că, în conformitate cu Constituţia, numai şi numai prin lege, nu prin alte fiţuici emise de te miri cine. Aşa încât noul act normativ nu ar avea de ce să fie invalidat (cel puţin pe aceste considerente) de o altă decizie a judecătorilor. Aşa se schimbă optica, sau de-a dreptul „filosofia” politicienilor (dar, din păcate, şi a multora dintre alegătorii de rând, spălaţi pe creiere de discursurile lor) în funcţie de interesul de moment.

103. În loc să se aolească atâta la imaginile cu tineri înghesuindu-se fără măşti prin cluburi şi terase (de pe litoral), jurnaliştii şi experţii medicali ar face mai bine să reamintească (aş spune „mai des”, dar de la o vreme nu-i mai văd făcând-o deloc) faptul că persoanele cele mai vulnerabile sunt cele în vârstă şi/sau cu alte afecţiuni, aşa încât măcar ele ar trebui să se ferească de aglomeraţie şi să poarte în permanenţă măştile, care în principiu le pot apăra, cel puţin într-o oarecare măsură, şi de cei iresponsabili. Că eu văd şi destui bătrânei cu măştile cel mult pe bărbie.

104. Ce nu ştiu grecii, care cer teste (negative) covid pentru intrarea străinilor în ţară, e cum se obţin în România chiar şi fişele medicale pentru permisele de conducere…

ALTE CÂTEVA (POATE ULTIME) PUNCTE

Cum pandemia în România s-a relansat, mă văd nevoit să revin şi eu cu observaţiile pe puncte, de care credeam/speram că n-o să mai fie nevoie.

93. În contextul discuţiilor despre câţi oameni în carne şi oase, cu CNP-uri distincte, au fost de fapt testaţi cu cele deja spre sau chiar peste 850.000 de teste efectuate de când… se efectuează ele şi la noi sau de când le numără cine le numără, vineri echipa de fotbal Viitorul, a lui Gică Hagi, a fost nevoită să-și amâne meciul de campionat cu Academica Clinceni deoarece şapte dintre testele făcute jucătorilor şi personalului au fost… „neconcludente” şi au trebuit repetate, ocazie cu care au ieşit negative, iar partida s-a desfăşurat doar cu o zi întârziere.

Ideea e că la toate socotelile de până acum, cu câte cine ştie câte teste făcute unei singure persoane pozitive [respectiv unul când e depistată, plus cel puţin două care să iasă ulterior negative pentru ca persoana să fie declarată vindecată, dar putându-se ajunge la (mult) mai multe dacă boala se lungeşte], sau câte celor (altminteri sănătoşi) din categoriile de risc (medici sau, iată, fotbalişti, testați şi retestați, şi iar testaţi şi retestați, la fiecare etapă ori aşa ceva) etc., le mai adăugăm şi pe acestea neconcludente şi repetate. Iar dacă vineri au fost şapte din câteva zeci, în total, la Viitorul (în sensul că s-au testat şi magazionerii – vezi cazul de la Dinamo, parcă, nu doar cei din lot), aplicând un astfel de procentaj la cele 13-14 mii efectuate la nivel naţional (procent de teste ce se repetă, să zicem, a doua zi, şi iarăşi se contabilizează printre cele 13-14 mii „noi”, şi tot aşa), iarăşi ne dă cu virgulă. Tare mă tem că e cineva, undeva, care ştie foarte bine că n-au fost testate decât câteva zeci de mii de români.

94. Pe de altă parte, (tot) apropo de socoteli, una dintre (pseudo)/ex-jurnalistele de (pe) Facebook se revolta cu repetiţie, în câteva postări stupide şi redundante, făcându-şi tolomaci şi „adevărate ruşini” colegii de, cum ar veni, breaslă care spuneau la televizor că ne confruntăm cu „săptămâna cea mai neagră” de la debutul pandemiei, deoarece, vezi Doamne, nu aveau de unde să ştie, câtă vreme la începutul pandemiei nici nu se (prea) testa.

Dincolo de invocarea de către duduie a unei reguli de trei simplă care n-am înţeles ce rost avea în context, ar fi trebuit să o ducă şi pe ea capul că socoteala era făcută pe baza cifrelor oferite… de când s-a început testarea şi furnizarea datelor de către oficialităţi. La fel cum, atunci când se vorbeşte, de pildă, despre cel mai călduros an din istorie, nimeni nu-i ia în calcul pe cei din timpul lui Burebista, ci se referă la cei de când se fac măsurători meteo.

95. Şi ca o dovadă că puseul de gogomănie al cucoanei amintite nu era un incident izolat, se mai indigna, într-o altă postare, şi din cauza unui ceva epidemiolog care spunea că, pe de-o parte, această creştere a numărului de cazuri este determinată de ceea ce s-a întâmplat în urmă cu o săptămână (în cluburile de) pe litoral, dar, pe de alta, dacă s-ar lua măsuri concrete, situaţia s-ar ameliora peste alte câteva săptămâni, acuzându-l că stă prost tot cu matematica, fiindcă, nu-i aşa?, proba adunării este scăderea, adică ce s-a stricat într-o săptămână, logic, s-ar repara în fix acelaşi interval.

Acum, chiar şi fără să ne gândim că domnul epidemiolog, spre deosebire de duduie, are atâta minte cât să realizeze că nicio astfel de măsură „concretă” nu se poate măcar implementa instantaneu (d-apăi să mai aibă şi efectele scontate), şi de aceea a vorbit de „câteva” săptămâni, presupunând că tanti în cauză e mai bună măcar ca gospodină, aş vrea să ne demonstreze – conform unei butade apărute pe la începutul anilor '90, apropo de căderea comunismului şi revenirea la democraţie – cum reuşeşte ca, în acelaşi timp în care a preparat o ciorbă de zarzavaturi, să transforme ciorba înapoi în legume proaspete. Că tot despre matematică şi regula de trei simplă e vorba.

96. Trecând peste chestiunile de amănunt ale deciziilor CCR, nesesizate de cei cu adevărat proşti şi doar ocolite, în dezbateri şi polemici, de cei cu diverse interese politice, cum ar fi că ele – aproape că aş zice „din păcate” – se referă doar la o problemă de principiu, aproape tehnică, stipulată în Constituţie (una care, oricât aş fi socotit la un moment dat că e de proastă, se dovedeşte şi-aşa prea bună pentru ce specii de zombi sălăşluiesc pe aceste meleaguri!), şi anume că libertăţile individuale nu pot fi îngrădite prin tot felul de hârtiuţe semnate de orice funcţionăraş ministerial, ci trebuie stipulate în nişte legi votate de Parlament (care, ca şi Constituţia…), pe logica celor care ar vrea ca oamenii bolnavi (acum de Covid-19, în urmă cu 30 de ani de HIV, iar prin evul mediu de alte alea) să fie internaţi cu forţa prin spitale sau „zone-tampon” (de unde – ce să vezi?, că s-a mai şi întâmplat – pot fugi şi atenta la sănătatea celor… sănătoşi prin definiţie), şi mai bine ar fi ca ei să fie adunaţi în sanatorii izolate, poate prin munţi, sau în ghetouri, iar dacă tot nu e de ajuns, să fie pur şi simplu gazaţi şi să li se ardă cadavrele ce ar putea deveni surse de răspândire a infecţiei. A.D. 2020.

97. Ca să înţeleg şi eu, un aproape bătrânel decreţel rupt de realitatea socială şi politică autohtonă: tinerii din ziua de azi sunt tefeliştii #rezist responsabili, care pun mai presus de orice nobilele idealuri democratice, preocuparea pentru „legile justiţiei”, alea-alea, fac (recte făceau, înainte de pandemie) mitinguri de sute de mii de oameni împotriva corupţiei şi a „ciumei roşii” care aşa şi pe dincolo, naşpa, pute, revoltaţi că Avocatul Poporului şi judecătorii CCR sunt aserviţi PSD şi dau decizii criminale, punându-ne vieţile în pericol în plină pandemie; sau cei care se înghesuie cu maximă i-responsabilitate la terase, în cluburile de pe litoral (unde n-am văzut să predomine bătrâneii ramoliţi şi spălaţi, chipurile, pe creier de acoliţii hidrei pesediste), pe plaje etc., fără să poarte măşti şi să respecte distanţarea socială?

98. Fără o altă legătură cu pandemia decât că se petrece (inclusiv) în timpul ei, tare aş vrea să aflu şi eu, o dată pentru totdeauna, care e logica celor de la – acum (dar se petrece şi la alţii) – Look Sport (3), care, având în program o transmisiune directă amânată, pe motive de ploaie, cu un număr neprecizat de minute, dar poate puţine, 10-15, survenită sau anunţată, practic, la începutul intervalului, deci când comentatorii se pregăteau, probabil, să intre în studio, decid să nu dea legătura, măcar pentru a-şi anunţa telespectatorii ce se petrece, dacă nu – cum fac cei de la Digi, de pildă, în cazul exact acelorași transmisiuni (e vorba de antrenamentele şi calificările din F1) – să comenteze (mai ales că au specialişti) întâmplarea şi să ofere diverse informaţii de la faţa locului, şi difuzează în buclă nişte căcaturi de clipuri promoţionale sau reiau vreun fragment de emisiune difuzată deja de enşpe ori? Îi plătesc pe comentatori cu ora şi preferă să nu le achite suma aferentă acelor minute „pierdute”? Sau o fi o chestie de tarif pentru satelit? Oricum, mie mi se pare o lipsă de profesionalism strigătoare la cer.

(POATE) ULTIMELE PUNCTE

Pentru a marca, într-un fel, tranziţia de la faza acută a pandemiei, cu stări de urgenţă şi alertă, la cea de aproape normalitate, voi consemna, chiar cu o uşoară nostalgie stranie, tot pe puncte, ca în ultimele luni, câteva (cred că mai precis vreo patru, dacă nu-mi vin şi altele pe parcurs) dintre aspectele sesizate (relativ) recent.

89. În mare(e)a de analişti, critici ai guvernului, covidosceptici şi aşa mai departe, nu s-a găsit încă nimeni care, măcar dintr-o banală curiozitate (jurnalistică), să-l întrebe pe domnul Arafat, de pildă, sau pe ministrul Sănătăţii, de unde apar, concret, sutele de cazuri zilnice de oameni testaţi pozitiv la coronavirus în ultimele săptămâni, din cauza cărora am ajuns acum pe lista măcar gri, dacă nu de-a dreptul neagră, a ţărilor europene. Fiindcă una e să fie depistaţi, să spunem, (tot) dintre persoanele aflate în diferite forme de carantină, gen cei veniţi din străinătate, sau din rândul categoriilor „de risc” – medici, în primul rând –, şi alta dacă sunt oameni obişnuiţi, de pe stradă, care după ce au fost la cumpărături sau pe o terasă de pe litoral s-au simţit rău, au sunat la 112 şi au fost diagnosticaţi cu COVID.

90. Tot la capitolul curiozităţi, însă la care probabil că nu voi avea niciodată un răspuns precis (care, la drept vorbind, mai degrabă să-mi confirme o convingere de-a mea lăuntrică), mă întreb – aşadar mai mult retoric – dacă nu cumva exact indivizii aceia care pe la începutul pandemiei voiau să le dea afară din case pe vecinele lor asistente medicale, despre care aflaseră că lucrează cu pacienţi COVID, sunt cei care acum neagă cu vehemenţă faptul că virusul există sau a existat vreodată. Că par exact specimenele predispuse la ambele tipuri de atitudini.

91. Ca un mare pasionat de sport ce sunt, nedezlipit de posturile de profil (practic singurele pe care le mai urmăream/urmăresc) de dimineaţă, de la trezire, până mai devreme sau mai târziu în noapte, în funcţie de transmisiuni, la culcare, chiar voiam la un moment dat, prin martie-aprilie, să spun cât de greu mă acomodam cu lipsa competiţiilor de toate felurile, de la fotbal şi tenis până la cele auto şi moto, başca turneele de snooker şi cursele de schi, când din zece în zece minute tresăream de spaimă că am uitat de vreun meci sau de vreun slalom, doar ca să realizez dureros că nu mai e cazul să-mi fac astfel de plăcute griji pentru cine ştie câtă vreme de atunci înainte.

Acum, că lucrurile au revenit la un fel de normalitate şi din punctul acesta de vedere, mă gândeam, zilele trecute, cum ar fi fost ca, după meciul de fotbal de la Cluj, dintre CFR şi Universitatea (oricare ar fi ea) Craiova, câştigată de oaspeţi cu 3-2, când Dan Petrescu, antrenorul ardelenilor, explica înfrângerea prin existenţa regulii cu cei doi jucători sub 21 de ani, din cauza căreia, chipurile, a fost nevoit să ţină doi titulari de bază, maturi, pe tuşă, Cristiano Bergodi, antrenorul oltenilor, să fi invocat aceeaşi povară, susţinând că din cauza aceleiaşi nenorocite de reguli „U21” nu a putut obţine o victorie cu mult mai concludentă, vreun 4 sau 5-2, fiindcă şi el are nişte „bătrâni” plini de un real talent. (A, pentru cei mai puţin familiarizaţi cu regulamentul şi care doar se uită ca proştii în gura lui Dan Petrescu, fac precizarea că TOATE echipele sunt obligate să introducă pe teren cei doi jucători tineri. Aşadar NU doar CFR Cluj).

92. Urmărind nesfârşitele zbateri de la Dinamo, cu tot felul de (im)probabili sau cel mult posibili investitori arabi, spanioli, alţi arabi, din galerie şi aşa mai departe, îmi imaginez cum există pe undeva un fel de Talpan al Stelei, poate însuşi fostul ce-a fost el chiar la Dinamo, Badea, care, cu sufletul la gură, mai emoţionat decât oricare dintre fani, stă şi el cu ochii ca pe butelie la toate negocierile sau măcar zvonurile despre ele, frecându-şi cu anticipaţie mâinile, în speranţa că se vor soluţiona cât mai curând favorabil, lucrurile vor merge acolo din ce în ce mai bine, clubul îşi va reveni atât pe plan sportiv cât şi, mai ales, financiar, va lua din nou titluri, va merge în cupele europene etc., astfel încât, la momentul oportun, în plină refăcută glorie, să scoată şi el hârtiuţa magică şi mototolită din care să rezulte că palmaresul, emblema, culorile, aia-aia sunt de fapt ale lui, şi nu ale oricui îşi imaginase că le-a cumpărat, sau ceva, de la Negoiţă. Becali ştie de ce.