HĂ, HĂ, HĂ, HĂ...

Prima imagine care mi-a venit în minte când am aflat decizia (definitivă) a Înaltei Curți de Casație și Justiție conform căreia Traian Băsescu a colaborat cu Securitatea ca poliție politică a fost aceea a ex-președintelui de tristă amintire hăhăind din toți rărunchii, cu gura până la urechi, și abia reușind să îngaime cu hâdă satisfacție: „bă, ce m-am mai pișat pe voi zece ani!”.

A doua, încă și mai scabroasă, dar în perfectă concordanță cu durerosul adevăr rostit de individ în imaginația mea, a fost cea a unui puhoi de lume, în frunte cu elita intelighenției dâmbovițene din timpul mandatelor lui și de azi, Liiceanu, Patapievici, Pleșu, Cărtărescu, Tismăneanu, Paraschivescu, CTP și toți ceilalți pupincuriști de rang mai mic, alergând cu gurile larg căscate și zâmbete de fericire pe chipuri spre jetul împrăștiat demiurgic de idolul lor, cu grijă să soarbă orice strop, în timp ce o parte restrânsă a mulțimii măcar încerca, fie și cu sorți reduși de izbândă, să se ferească, ba deschizând vreo umbrelă, ba aciuindu-se pe sub vreo streașină, ba trăgându-și câte o glugă de fâș pe cap, și să-i avertizeze – din păcate zadarnic – pe ceilalți că pișat e ăla, nu lapte și miere.