DESPRE RĂZBOI, CU SCÂRBĂ
(Continuare de aici)
21... Prilej cu care am aflat că adevăratul grânar al Europei nu este nicidecum România, cum ne plăcea să ne iluzionăm până acum, ci Ucraina, de vreme ce războiul de-acolo pare să fi stârpit sau măcar scumpit, printre multe altele, uleiul din magazinele de pretutindeni.
22. De altfel, chiar și făcând abstracție de recentele spre contemporanele
vremuri pandemice, lumea de azi începe să semene tot mai mult cu cea zugrăvită
prin filmele apocaliptice hollywoodiene, când totul debutează cu demonstrații
și greve de amploare ale fermierilor, șoferilor de camioane și așa mai departe
din toate colțurile mapamondului, cu cozi interminabile asezonate cu bătăi în
magazine și la stațiile de benzină, scumpiri în lanț, inclusiv (sau mai ales)
la energie, închideri ale marilor fabrici soldate cu șomaj record etc., ceea ce
mă face să mă întreb, mai în serios, mai în foarte serios, și nu tocmai
retoric, dacă, una peste alta, prefer să am parte de o moarte lentă și
chinuitoare de sărăcie și, în cele din urmă, propriu-zis foame(te), ajungând
să-mi raționalizez porțiile de mâncare și să mă lupt, la propriu, corp la corp,
prin magazine pentru un sul de hârtie igienică sau pentru ultima pâine pusă la
vânzare pe săptămâna în curs, ori de una o idee mai rapidă (și în sensul de mai
grabnică, e drept) provocată de vreun atac al rușilor cu arme nucleare, dacă,
așa cum – admit, poate și unde am o vârstă la care mi-am mâncat mare parte din mălaiul alocat, în schimb n-am responsabilitățile, de pildă paterne, ale
celor îngrijorați că n-o să-și vadă progeniturile crescând, la casele lor și
blablabla –, sunt tentat să militez tot mai asiduu, NATO ar interveni dracului odată
în Ucraina cum a tot făcut-o în ultimii zeci de ani în alte țări, împotriva
unor inamici cu nimic mai (ne)vinovați decât Rusia, dar care, desigur, se
diferențiau de aceasta prin singurul amănunt fără vreo însemnătate juridică sau
morală deosebită că nu dispuneau de forța ei militară, ceea ce mă mai face să
reflectez și la câtă nedreptate e pe lumea asta care poate și merită să dispară,
de vreme ce țări mai mici și mai amărâte, ba în esență și mai democratice, de
partea (mai) „bună” a baricadei sau istoriei, n-au dreptul să-și facă arme nucleare și sunt obligate să rămână la cheremul câinilor mari, dar asta e altă
discuție, prea complexă pentru un biet punct (22) dintr-un lung șir. Până
la urmă, scumpirile și degradarea (accentuată a) nivelului de trai în mai toată
lumea, dar în special în Europa, ca urmare a războiului sunt lucruri sigure, în
timp ce un (contra)atac dement al rușilor cu rachete nucleare e, totuși,
ipotetic, chiar și în cazul implicării NATO.
23. Apropo de (i)legalitate, (i)legitimitate și alte chestiuni oarecum
juridice, la care de altfel recunosc că nu mă pricep câtuși de puțin, aproape
că mă amuză discuțiile despre „armele ilegale” folosite de ruși, de „crimele de
război” reprezentate de atacarea unor obiective „civile” și uciderea
„civililor”, spre deosebire, vezi Doamne, de „legalitatea” atacării unor
obiective militare și a uciderii de soldați, asta în condițiile în care, chiar
și dacă am porni de la premisa – oricum aberantă, din punctul meu de vedere –
că în anul de grație 2022 (deci nu 1939) există o „legalitate” a războiului,
bombe și rachete „legale” etc., cumva tot n-avem parte de așa ceva în Ucraina,
de vreme ce Rusia continuă să pretindă că nu a pornit un război (care s-ar
putea încadra în știu eu ce convenții internaționale), ci o „operațiune
(militară?) specială”, deci o noțiune (juridică?) de care cel puțin eu n-am
știință să se afle prin documentele și cartele ONU, de pildă, dar poate mă
înșel, așa că aștept opinia experților. Ce vreau să spun (ca să nu fiu înțeles
greșit nici măcar de cohortele de idioți) e că TOT ce se întâmplă în Ucraina e
sau ar trebui să fie catalogat de toată lumea drept ilegal, nu doar unele
episoade (gen distrugerea unor școli sau teatre), care, cum ar veni, ar fi,
eventual... ȘI MAI ilegale. Altfel legitimăm tot restul invaziei.
24. Nu știu alții cum sunt, respectiv simt, dar pe mine mă cuprinde o
incomensurabilă scârbă de câte ori văd montajul acela monstruos făcut de Antena
3, cu fragmente din cuvântările lui Winston Churchill – unul dintre, să zic
așa, idolii mei, în materie de personaje istorice, alături de al nostru Vlad
Țepeș – din timpul sau preajma celui de-al Doilea Război Mondial, puse într-o
paralelă dezgustătoare cu cele ale lui Zelenski de-acum. O minimă decență,
totuși, n-ar strica, fie și din partea trustului Intact.
25. Oarecum în aceeași linie, mi se par grețoase spre incredibil de absurde
tentativele unora și altora de a delimita „binele” de „rău” în conflictul
ruso-ucrainean inclusiv la nivel lingvistic, ceea ce, de pildă, mă face să mă
gândesc ce vremuri grele trebuie că sunt acestea pentru toți Vladimirii (dacă
nu și doar Vlazii) din România, care par acum un soi de rusofoni, rusofili sau
măcar rusificați, de vreme ce nu-i cheamă și pe ei, simplu, Volodimir, ca pe
noul apostol al libertății și democrației de tip aproximativ occidental (oricum
mai occidental decât cel o idee mai răsăritean), asta dacă nu cumva ar trebui
să ne simțim complexați cu toții, de vreme ce românii par mai înfrățiți cu
rușii decât cu ucrainenii, dacă au împrumutat de la cei dintâi măcar scrierea numelui
cu pricina (mă întreb dacă nu cumva în cele două limbi cam la fel de diferite
ca româna de „moldovenească” se pronunță de fapt la fel). Ba o „prietenă” de-a
mea de pe Facebook mergea și mai departe, acuzându-i de putinism pe toți cei
care mai îndrăznesc să pronunțe – când vorbesc de capitala statului vecin – „Kiev”,
dat fiind că în ucraineana neaoșă se zice „Kyiv” (cu „y”-ul atât de comun nouă,
românilor), asta după ce nu cu multă vreme în urmă aflaserăm ce de porc e să zicem
„Șahtior” în loc de mult mai corectul (politic) „Șahtar” (despre cum s-ar scrie
nici nu mai pomenesc), cu referire la echipa de fotbal din Donețk (scris/pronuțat așa sau
altfel). Iar eternul Lvov e (sau nu) mai nou Liov. Doamne ferește de vreun
război în care italienii să atace Londra, că ar trebui să trecem și noi la
pronunția și ortografia „London”.
26. (Tot) ca o chestiune (încă și mai) strict personală, care îmi place să
cred, cu adevărat, că ține doar de gusturile mele mai degrabă estetice, în
esență muzicale, decât de vreo înclinație xenofobă, chiar dacă recunosc că am
și în materie de națiuni preferințe bine stabilite, astfel încât, de pildă,
aproape că-i idolatrizez pe englezi și americani, dar îi cam detest pe...
alții, pur și simplu nu suport limba sau limbile celor doi inamici de azi, care
îmi produc/e o stare de rău la nivel fizic, exact cum mi se întâmpă când ascult
unul din genurile muzicale care-mi displac, precum manele, techno sau rap, lucru mai
deranjant pentru mine nu (doar) acum, când – deși nu e nimic de glumă – pot să spun c-o s-aștept s-apară filmul artistic despre război, fiindcă va fi probabil făcut de
americani și vor vorbi cu toții engleza –, ci (mai cu seamă) când nu puteam (și
nu pot) să urmăresc inclusiv capodoperele cinematografiei ruse/sovietice, cu
marii ei regizori, decât, eventual, cu sonorul la minimum, ceea ce ar face
întreaga experiență de (tele)spectator ușor stranie.
27. Consider o rușine de proporții epice decizia forurilor din tenis (WTA,
ATP) de a NU îi exclude din competiții pe sportivii ruși, cum s-a întâmplat în
alte discipline, gen patinaj artistic, ci de a le impune doar să nu participe
sub steagul țării, să nu li se cânte imnul și alte glumițe de-astea, măsuri
paliative care s-au aplicat deja în atletism și același patinaj artistic [unde
personal am o slăbiciune pentru rusoaice, ținând mai degrabă (tot) de criterii
estetice (fiindcă sunt frumoase, ce mai tura-vura!), ca de altfel și în tenis,
unde favorita mea din toate timpurile rămâne Maria Sharapova, dar asta n-are
nicio legătură], dar nu când era vorba de RĂZBOI, ci de o chestiune infinit mai
măruntă, prin comparație, respectiv problemele de dopaj! Asta ca să nu mai spun
că tot jucătorii și jucătoarele de tenis, care câștigă milioane, sunt
favorizați, în timp ce pedepsiți așa cum ar trebui să fie și ei/ele sunt cei
din discipline în care sportivii își rup picioarele pentru câștiguri mai
degrabă modice.
28. O altă chestiune care-mi provoacă scârba până spre vomă sunt fufele (de
pe Facebook) care folosesc prilejul războiului din Ucraina ca să ne povestească,
în lungi texte lirice, cât de persecutate sunt de soartă ELE, fiindcă s-au
pomenit peste noapte în plin război (amănuntul că, totuși, acesta NU e în
România, ci mai à côté, pare să le
scape sau să-l socotească nesemnificativ) și sunt nevoite, bietele, să asiste –
uneori, ce-i drept, poate de pe la centrele de primire a refugiaților, unde
s-au dus ca voluntare, ceea ce altminteri e lăudabil, firește, dar ar fi și mai
și dacă și-ar vedea de treabă, nu de lamentări
– la drama mamelor cu copii care fug din calea morții și așa mai
departe, și îi mai și ceartă pe insensibilii care... nu scriu ce scriu ele,
ci ce vor ei. Sigur, și până în urmă cu o lună existau războaie în lume,
copii care mureau nevinovați, refugiați (pe care cel puțin unii dintre europeni
nu știau cum să-i mai țină departe, gândindu-se chiar să ridice garduri pe la
frontiere!), iar poetesele de Facebook își vedeau liniștite de-ale lor, fără să
sufere cu lacrimi de crocodil ca acum. O fi ceva ce ține de culoarea sau religia
victimelor.
29. Chiar nu știu cum e (nici) cu relațiile diplomatice, dar, din punctul
meu de vedere, mi se pare straniu spre inadmisibil ca, în actualul context,
când, de pildă, printre altele, chiar Zelenski își tot exprimă opinia că, la o
adică, NATO n-ar sări în apărarea membrilor mai... puțin relevanți, cum e
România, și eu însumi am anumite rezerve și temeri în acest sens, să aflăm că,
după ce și vicepreședintele SUA a trecut pe la noi mai degrabă în fugă, preț de
câteva ceasuri, în timp ce în Polonia petrecuse vreo două zile, președintele
Biden nici nu mai vine aici, ci se duce doar în Polonia, de unde, ce-i drept,
l-a trimis pe președintele lor să-i facă în prealabil o vizită la București lui
Iohannis, probabil pentru ca al nostru să-i transmită, astfel, prin intermediar
ce și cum, respectiv cum îi iubim noi în continuare pe americani și suntem gata
să ne dăm și viața pentru ei, nu doar miliardele de dolari pe tehnica lor
militară. Cred, însă, că ar mai fi timp ca oficialii americani să-și dea seama
de gafă și s-o evite.
30. De câte ori buletinele de știri sau talk-show-urile de la noi încep cu ce mai zic
vrăjitoarele și doftorii cu diagnosticare la distanță despre suferințele presupuse
ale lui Putin, ori despre operațiile lui estetice, sau despre când au mai citit în stele că se va sfârși războiul,
eu înțeleg, probabil greșit, că pe frontul din Ucraina nu se mai întâmplă nimic
cu adevărat important, sau măcar n-a mai fost bombardată nicio școală sau vreun
bloc de locuințe, și schimb canalul. De altfel, cum remarca la un moment dat cineva, războiul va
fi practic câștigat de ruși când știrile despre el vor veni undeva la sfârșitul
jurnalelor, înainte de buletinul meteo sau rubrica sport.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu