Despre mort (aproape) numai de bine

Fără să se străduiască din cale-afară, fiind pur şi simplu ei înşişi, românii – de la mic habotnic săritor de garduri la mare Preşedinte-fariseu – au izbutit să transforme până şi funeraliile Patriarhului Teoctist într-un megaspectacol de clopot şi lumânări, cu transmisiuni live întrerupte de pauze publicitare cu tot.

Mărturisesc că n-am fost un fan al Preafericitului. Nu ştiu cum o să dea, pe lumea cealaltă, la CV-ul Întâistătătorului BOR, un mandat de-a lungul căruia lăcaşurile de cult, când nu erau de-a dreptul rase din temelii, se doseau prin spatele blocurilor comuniste, iar mulţi dintre slujitorii Bisericii slujeau part-time şi Securitatea, dar pe lumea asta, din punctul meu de vedere, dă rău. Se pare însă că nu şi din al lui Traian Băsescu, care la aflarea veştii că Patriarhul s-a săvârşit din viaţă fulgerător şi la o vârstă matusalemică fragedă s-a grăbit să-l decoreze cu cea mai înaltă distincţie a ţării, “Steaua României” în grad de Colan, pesemne ca o recunoaştere a meritelor deosebite din ultimele sale clipe (altfel i-ar fi conferit-o mai din timp!), când a pierit eroic pe un pat de spital, în luptă cu hidra sistemului sanitar (ne)reformat al domnului Nicolăescu. În treacăt fie spus, mă întreb dacă nu cumva, prin vreo debara de la Palatul Cotroceni nu există un teanc de asemenea decrete în alb care aşteaptă momentul prielnic al trecerii în nefiinţă şi al altor personalităţi marcante pentru a fi semnate.

Pe de altă parte, tot mai multe voci susţin că o contribuţie nemijlocită întru trecerea la cele veşnice a Preafericirii Sale ar fi avut şi echipa de medici de la Fundeni care – socotind că orice om ajuns la 92 de ani a scăpat de ce a fost mai greu în viaţă şi a devenit nemuritor – l-a operat ca pe-un bărbat în floarea vârstei. Prin urmare, poate că s-ar cuveni să fie şi ei recompensaţi, măcar cu câte o “Stea” mai mititică, acolo, în grad de Juvăţ.

Dar pentru că tot veni vorba: Dumnezeu să-l ierte!