Limba noastră cea străină

Recentele declaraţii ale lui Traian Băsescu despre învăţarea limbii române ca limbă străină în judeţele cu populaţie predominant maghiară au repus pe tapet şi o altă problemă care în urmă cu câţiva ani a dat naştere la îndelungi controverse, cea legată de studierea istoriei şi a geografiei României în limba maternă.

Spre deosebire de părerea cvasiunanimă, personal nu văd absolut niciun inconvenient în faptul că un elev de altă etnie decât cea română ar învăţa geografia sau istoria naţională în propria limbă. Dimpotrivă. În fond, cel mai important lucru este să şi le însuşească temeinic. Mi se pare complet absurd ca, din dorinţa de a respecta un principiu discutabil, să constatăm în cele din urmă că ungurii de prin Covasna, Harghita sau Mureş nu doar că nu stăpânesc mai bine limba oficială, dar, dat fiind “calvarul” la care au fost supuşi obligându-i să studieze în română, mai au şi lacune catastrofale în cele două materii.

Ca să fac şi eu puţin pe naţionalistul, ce contează dacă un elev maghiar află că strămoşii românilor locuiesc pe meleagurile astea dintotdeauna, iar ai ungurilor doar de vreo mie de ani, dintr-un manual redactat în propria-i limbă? Bine că află. La urma urmelor, orice român, oricât de verde, poate învăţa perfect istoria Imperiului Roman fără să cunoască latina, a Franţei fără să ştie boabă de franceză şi aşa mai departe. Aşa cum poate învăţa şi geografia SUA – culmea, tot în română! – păstrând denumirile oraşelor în original.

Revenind acum la declaraţiile preşedintelui, eu îi pot da chiar dreptate, cu un amendament: exigenţă maximă din partea profesorilor de limba româna! Indiferent cum este ea predată, ca limbă străină sau nu, românilor, maghiarilor sau rromilor, ar trebui ca un elev pur şi simplu să nu poată trece clasa până când nu dovedeşte că şi-a însuşit-o la perfecţie. Atâta tot.