Din paradoxurile (ne)gândirii politice

Dacă până acum şi aşa doar puţini muritori de rând înţelegeau vorbele pline de tâlc şi înţelepciune ale acestui adevărat filosof al finanţelor care e Sebastian Vlădescu, de la o vreme gândirea domniei sale a atins asemenea culmi de rafinament, încât nu se mai înţelege nici măcar el pe sine însuşi. Încă nu s-a dumirit dacă ultimele-i declaraţii înseamnă că vrea sau nu să demisioneze. Propun ca premierul Tăriceanu să intervină în acestă nouă dilemă existenţială a pleziristului său subordonat şi să-i curme suferinţa simplu, demiţându-l.

Cu ocazia aflării în treabă a domnului Vlădescu, s-a readus în dezbatere problema pensiilor. Mulţi autori fără voie de enunţuri paradoxale continuă să îi acuze pe liberali, concomitent, de populism, şi pentru faptul că ar aplica metoda pământului pârjolit şi a fântânilor otrăvite, cu corolarul ei, din alt film, “după noi potopul”, lucrând de zor la îngreunarea moştenirii următorului guvern. Păi, din câte ştiam eu, o măsură populistă, prin definiţie, are rolul de a atrage simpatia populaţiei (de unde şi etimologia) cu scopul ca acela care o propune, dacă se află la putere, să şi rămână acolo. Altfel ce rost ar avea?

Până la urmă însă, toată acestă poveste poate fi o nesperată minge ridicată la fileu pentru penelişti (din păcate şi pentru social-democraţi!) în perspectiva viitoarelor alegeri generale. În campania electorală vor fi perfect îndreptăţiţi să ceară un vot pentru “continuitate”, ameninţându-i pe bieţii bătrânei că dacă la guvernare ar veni democraţii şi pelediştii praful s-ar alege de Legea pensiilor pe care au înfierat-o atâta ca fiind “nesustenabilă” după 2009. Cum ar veni, cine a promovat-o să o şi aplice până la capăt. Cinstit, nu?