PAŞTE FERICIT!

ŞACALII TINERI

Invalidarea candidaturii lui Sorin Oprescu la Primăria Capitalei de către judecătorii BEM îi asigură fostului pesedist o foarte bună temă de campanie electorală – desigur, în cazul în care contestaţia domniei sale va avea succes şi se va putea înscrie până la urmă în cursă. O adevărată mană cerească, având în vedere că deocamdată nu l-am auzit emanând ca proiecte de prezumtiv viitor primar decât banalităţi de genul “voi face din Bucureşti o adevărată capitală europeană”. De altfel, singurii competitori cu un discurs coerent, care să demonstreze că ştiu la ce se înhamă sunt, după părerea mea, Vasile Blaga şi Ludovic Orban. Toţi ceilalţi, inclusiv Cristian Diaconescu, vorbesc asemenea oricărui cetăţean de pe stradă, care şi-ar dori să fie bine în loc să fie rău, fără a propune însă şi metode concrete pentru îndeplinirea acestui nobil deziderat. E adevărat totuşi că, în mod oficial, campania electorală încă nu a început.

Am mai remarcat însă ceva. După ce, din cauza agitaţiei de pe scena politică, ne-am temut că vom avea parte de cea mai murdară campanie din ultimii ani, apariţia unor candidaţi precum Blaga, Orban, Oprescu sau Diaconescu promitea să producă o surpriză plăcută din acest punct de vedere. Din păcate, singurii care se arată decişi să folosească un limbaj violent şi atacuri sub centură la adresa adversarilor, ca surogat de proiecte adevărate, sunt tocmai politicienii din tânăra generaţie, “lupii tineri” (cu alură mai degrabă de şacali) gen Cozmin Guşă, Codrin Ştefănescu sau Aurelian Pavelescu, în care nu ştiu de ce dar multă lume îşi pune în continuare nădejdea că vor “asana” clasa politică românească!

GUVERN PNL, FĂRĂ PNL

Aproape un sfert din portofoliile ministeriale care le revin liberalilor în guvernul PNL-UDMR sunt ocupate în prezent de tehnocraţi. Singurul lor merit în chestia asta este că s-au arătat suficient de convingători încât să-i facă să le stea alături pe nişte oameni neimplicaţi politic, şi a căror probitate profesională n-a putut fi contestată – cel puţin din start – nici de adversarii lor cei mai înverşunaţi, în frunte cu Traian Băsescu.

În schimb, pe lângă faptul că şi-au arătat limitele în ceea ce priveşte resursele umane de care dispun, peneliştii riscă să fie făcuţi răspunzători de toate gafele unui astfel de tehnocrat, fără a putea însă beneficia de eventualele lui realizări; în primul caz vor fi arătaţi cu degetul pentru că au girat politic un incompetent, în timp ce în al doilea, lumea va sublinia tocmai neapartenenţa la PNL, ca fiind condiţia necesară şi aproape suficientă pentru un ministru destoinic.

ETERNUL DEMISIONAR

După ce la alegerile europarlamentare din noiembrie 2007 PIN nu a reuşit nici să se apropie de pragul electoral, preşedintele Cozmin Guşă “şi-a asumat responsabilitatea eşecului”, dându-şi demisia de onoare, doar pentru a fi reales cu mare entuziasm la foarte scurt timp. Mă întreb dacă în cazul în care lucrurile se vor repeta şi la alegerile locale, partidul obţinând un scor nesemnificativ, iar închipuitul reformator al clasei politice autohtone ratând fotoliul de primar general, domnia sa se va grăbi iarăşi să demisioneze pentru a putea fi reales în timp util ca să-şi conducă formaţiunea spre o nouă înfrângere şi la alegerile generale, după care să demisioneze şi să fie reales în vederea europarlamentarelor de anul viitor, urmate de încă o demisie şi o realegere pentru a candida la Preşedinţia României etc.

Adăugând la toate acestea şi demisiile din PSD şi PD, domnul Guşă ar putea avea măcar satisfacţia de a intra în Cartea Recordurilor drept cel mai... demisionat politician român în viaţă.

PERSEVERENŢĂ DIABOLICĂ

Dincolo de foloasele pe care PSD speră să le scoată din noua înţelegere cu PC, scena politică nu trage decât ponosul ca, în ciuda “reformării clasei politice” pe care ar fi trebuit să o aducă miraculosul vot uninominal, un partid de nici 3% să se mai târâie încă o legislatură prin Parlamentul României, în loc să dispară pe cale naturală.

Diabolica perseverenţă în greşeală a social-democraţilor riscă să le demonstreze o dată în plus că pe cine nu laşi să moară nu te lasă să... guvernezi.

O ŢARĂ DE POVEŞTI

După ce s-a declarat îngrijorat de preţurile vehiculate pe piaţa imobiliară, guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, a ajuns la strania concluzie că singurii care pot furniza date reale despre tranzacţii sunt notarii publici. Poate s-or mai fi schimbat lucrurile între timp, dar eu unul trăiam cu convingerea că tocmai la notariate sumele declarate n-au nicio legătură cu realitatea, fiind mult mai mici, pentru a se fenta comisioanele şi taxele.

Ca şi cum n-ar fi destul că românii, deşi au, pe hârtie, printre cele mai mici salarii din Europa, sunt campioni la achiziţiile de autoturisme noi, inclusiv de lux, şi asigură profituri fabuloase supermarketurilor şi companiilor care prin ţările de origine nu strălucesc, se va constata acum cu naivă satisfacţie că îşi pot cumpăra, oficial, şi cele mai ieftine case şi terenuri, un apartament de 100.000 de euro părând că a ajuns peste noapte numai la vreo 30.000!

Îmi amintesc cum, după ce BNR a început să anunţe cursurile monedei naţionale în raport cu euro şi dolarul, mult timp s-a străduit să explice că nu este vorba de fapt despre un curs “oficial” al leului, ci doar despre nu ştiu ce medie, stabilită aşa, orientativ, cam de florile mărului. Bineînţeles că nimeni n-a dat... doi bani pe asemenea abureli, şi valorile comunicate de BNR sunt şi astăzi folosite de toată lumea în tranzacţii şi pentru fixarea preţurilor. Am impresia că ceva similar se urmăreşte şi acum: stabilirea unui soi de mercurial – complet nerealist – în domeniul imobiliar, care va sfârşi totuşi prin a influenţa decisiv piaţa.

DIN NOU ÎMPREUNĂ?

Constat – cu oarecare satisfacţie – că relativa armonie dintre Traian Băsescu şi Călin Popescu-Tăriceanu, manifestată în special la numirea noului ministru de Externe, începe să-i facă şi pe unii analişti cunoscuţi să nu mai respingă cu atâta îndârjire posibilitatea ca în viitor să asistăm la o “împăcare” a PD-L cu PNL, întru refacerea Alianţei DA (ipoteză despre care personal am scris în numeroase rânduri). Asta cu atât mai mult cu cât şi pe partea cealaltă a eşichierului, PSD a căzut din nou la pace cu PC, parafând o alianţă chiar mai strânsă, din punct de vedere tehnic, decât aceea din 2004.

După părerea mea, între timp a apărut încă un element care ar putea grăbi o asemenea reconciliere, şi anume candidatura lui Cristian Diaconescu la Primăria Capitalei. Mai ales în cazul în care Sorin Oprescu ar renunţa în cele din urmă să intre şi el în cursă, domnul Diaconescu reprezintă o mare ameninţare pentru favoritul Vasile Blaga, fiind fără îndoială capabil ca în turul doi să răstoarne situaţia şi să câştige, atrăgând voturile electoratului liberal, care-l percepe mai degrabă ca pe un pseudopesedist, cu un profil moral şi intelectual mai potrivit pentru PNL. Pe de altă parte însă, acelaşi electorat liberal nu cred că ar rămâne insensibil dacă de la “centru” s-ar da semnul unei noi apropieri între PD-L şi PNL. Iar cum pedeliştii pot fi bănuiţi de orice, dar nu de lipsă de pragmatism, n-ar fi deloc exclus să-şi facă şi ei astfel de calcule, şi să întindă, chiar de la alegerile locale, o mână şi... un protocol de colaborare foştilor parteneri, a căror situaţie nu este atât de fericită încât să-şi permită să le refuze.

OPERAŢIA FATALĂ

Între varianta ideală – Sorin Oprescu –, cea catastrofală – Marian Vanghelie – şi una doar foarte proastă – Miron Mitrea –, PSD a ales-o pe cea de... mijloc, desemnându-l drept candidat pentru Primăria Capitalei pe Cristian Diaconescu, o personalitate care, în ciuda unei mici probleme de notorietate, compensată de faptul că electoratul bucureştean este unul cu un grad de informare peste media la nivel naţional, ar fi putut atrage voturi şi din afara bazinului electoral tradiţional de stânga, mai ales odată ajuns în turul doi.

Din nefericire pentru social-democraţi, şi spre marea satisfacţie a unor outsideri precum Ludovic Orban sau Cozmin Guşă, intrarea în cursă, ca independent, a lui Sorin Oprescu îi readuce în situaţia în care ar fi fost dacă s-ar fi încăpăţânat să-l menţină drept candidat pe Marian Vanghelie: cu şansa a treia sau chiar a patra. Cu toate că doctorul Oprescu va avea ocazia să înţeleagă pe propria-i piele veridicitatea principiului conform căruia mai degrabă se vinde un produs de slabă calitate într-un ambalaj (re)cunoscut decât invers, domnia sa probabil că îl va văduvi pe Cristian Diaconescu de exact atâtea voturi câte i-ar trebui ca să intre în turul doi.

CA-N VREMURILE BUNE

Graţie unei conlucrări ca-n vremurile bune între Traian Băsescu şi premierul Tăriceanu, ieri a fost numit un nou ministru de Externe, în persoana “tehnocratului” Lazăr Comănescu, care tocmai se pregătea să devină consilier prezidenţial. Întrebaţi la ieşirea din şedinţa Biroului Politic dacă au abordat această chestiune, liderii liberali s-au întrecut în a nega, semn că fie au învăţat să păstreze un secret minţind presa cu nonşalanţă, fie decizia s-a luat într‑adevăr fără consultarea lor. Iată că după ce o serie de fruntaşi ai PD‑L şi chiar Traian Băsescu însuşi au invocat de-a lungul timpului posibilitatea ca pe viitor partidul prezidenţial să intre într-o coaliţie cu “un PNL fără Călin Popescu Tăriceanu”, se pare că asistăm mai degrabă la (re)începutul unei frumoase colaborări a forţelor portocalii cu... “un Călin Popescu Tăriceanu fără PNL”.

Cum episodul nu este singular, adăugându-se numirilor lui Cătălin Predoiu la Justiţie şi Dacian Cioloş la Agricultură, mă gândesc că în ritmul acesta în curând vom avea un Guvern care, cu mici retuşuri, poate rămâne liniştit în funcţie chiar şi dacă alegerile din toamnă vor fi câştigate de PD-L!

DEMISIA CA GAFĂ

Judecând după reacţiile apărute în mass-media, se poate spune că demisia lui Adrian Cioroianu a fost ultima şi cea mai mare dintre gafele acestuia în calitate de ministru de Externe. Venită prea târziu pentru a mai fi socotită drept una “de onoare”, ea a declanşat un val de critici mai dure ca niciodată, în special din partea celor care şi-aşa i-au cerut-o încă dinainte de a fi numit în funcţie. De trei zile televiziunile difuzează întruna filmuleţe cu năzbâtiile sale, ziarele s-au umplut de editoriale şi comentarii furibunde care-l fac în fel şi chip, ceea ce cu siguranţă nu s-ar fi întâmplat dacă nefericitul liberal s-ar fi încăpăţânat să mai reziste cele câteva luni până la finalul mandatului.

La urma urmelor, cum necum, greul trecuse, inclusiv Summitul NATO, socotit a fi totuşi un succes, în pofida prestaţiei sale în nota... obişnuită. Cât priveşte “cazul Crulic”, supăraţii oricum cer de-a dreptul demisia întregului Guvern. Poate că dacă domnul Cioroianu, în loc să se retragă, ar fi anunţat un set de “măsuri radicale” şi “sancţiuni exemplare”, iniţiind o “reformă profundă” (cerută de multă lume) la nivelul ministerului şi al ambasadelor noastre de pretutindeni, ar fi avut ocazia să lase măcar impresia că încearcă să-şi mai spele din păcate. Aşa însă, demisia nu a făcut decât să mute atenţia, altfel nu tocmai distributivă, a presei şi a opiniei publice, de la bătălia electorală pentru Primăria Capitalei, către întreaga sa activitate din ultimul an.

CRONICI... PARANORMALE

Citind cronica filmului “Ultimele dorinţe” (“The Bucket List”), scrisă de Romulus Căplescu în Adevărul, am putut identifica momentul exact în care autorul, presat probabil de nevoi stringente, a fost obligat să părăsească pentru un timp sala de proiecţie. Povestind cu lux de amănunte intriga (după un mai vechi obicei prost al cronicarilor noştri), domnia sa considera a fi “una dintre slăbiciunile scenariului” faptul că cele două personaje principale se întâlnesc într-o rezervă dublă a spitalului condus chiar de unul din ele, deşi “ditamai magnatul îşi putea permite un întreg apartament în propriul spital”.

La prima vedere, observaţia pare justificată, însă un dialog între respectivul proprietar şi asistentul său personal explică limpede motivul acestei situaţii: cum spitalul tocmai se afla în vizorul unei comisii de anchetă, managerul nu-şi putea îngădui să facă excepţie de la regula pe care o impusese el însuşi, de a interzice rezervele individuale pentru a reduce cheltuielile. Foarte logic, cu condiţia să nu ratezi secvenţa.

Asta îmi aminteşte că în urmă cu ceva vreme m-a frapat o serie de cronici pe marginea altui film, “Elizabeth: Epoca de Aur”. Vreo patru sau cinci autori de la publicaţii diferite, dar pe care personal i-am suspectat că au urmărit şi apoi au bârfit pelicula împreună, erau indignaţi deoarece, chipurile, eroina arăta ca o puştoaică de nici 20 de ani, deşi conform adevărului istoric ar fi trebuit să aibă peste 50. Nu numai că nu era deloc aşa, şi că mai ales în scenele când se afla în intimitatea propriului dormitor, nedichisită pentru ochii supuşilor şi curtenilor, regina arăta suficient de rău şi chiar îşi manifesta disperarea de a fi îmbătrânit, dar însăşi actriţa care o interpreta, Cate Blanchett, are aproape 40 de ani, încât şi să fi vrut tot nu putea părea o adolescentă. Întotdeauna însă “profesioniştii” văd altceva.

BUCUREŞTIUL ALTORA

După toate aparenţele, Bucureştiul va fi condus şi de-acum înainte, la fel ca în ultimii foarte mulţi ani, de un primar general originar din provincie, situaţie pe care, ca om născut şi crescut aici nu pot decât s-o deplâng. Pe de altă parte, sunt nevoit să admit că aceia care consideră că în lupta electorală un candidat bucureştean get-beget ar putea avea un oarecare avantaj se înşală. Ţin minte că imediat după Revoluţie o persoană avizată invoca un studiu conform căruia doar 40% dintre locuitorii Capitalei erau “autentici”, restul fiind veniţi (şi rămaşi) din toate colţurile ţării în diferite momente ale existenţei lor. Ceva mă face să cred că acum lucrurile stau chiar şi mai rău. Probabil că un raport de 30 la 70 ar fi mai aproape de realitate.

Prin urmare, nu doar că un candidat n-ar putea miza din acest punct de vedere decât pe un electorat cam subţirel, dar tare mă tem că ar fi privit de către “veneticii” majoritari mai degrabă cu un soi de dispreţ. Prietenii ştiu de ce.

PEDELIŞTI SUB ACOPERIRE

Printre cei care au luat cuvântul ieri la lansarea câmpenească a pedelistului Vasile Blaga în cursa pentru Primăria Capitalei s-a numărat şi domnul Sorin Ioniţă, invitat cvasipermanent al mai tuturor emisiunilor cu tematică socială, politică şi economică (!) de la Realitatea TV, în calitate de analist... independent şi membru de frunte al Societăţii (chipurile civile) Academice Române. Indiferent de conţinutul discursului, gestul în sine este suficient de grăitor; una e să ai anumite simpatii politice, păstrându-ţi totuşi, dacă nu obiectivitatea, măcar independenţa formală, şi cu totul alta să te implici activ într-o campanie electorală. Cum s-ar spune, în sfârşit s-a demascat!

Ca de altfel şi Silviu Prigoană, alt personaj supermediatizat de aceeaşi Realitatea TV, despre care aflăm acum – după ce în ultima vreme ne-a fost livrat drept prezumtiv candidat independent şi comentator neînregimentat politic – că este pedelist cu acte în regulă. De luat aminte!

CU VITEZA MELCULUI DEZORIENTAT

Conform unor studii, dacă în anul 2000 viteza medie de deplasare cu autovehiculele prin Bucureşti era de 15 km/oră, ea a scăzut în 2006 la sub 10 km/oră, pentru a ajunge anul trecut la circa... 2 km/oră. Adică de vreo două-trei ori mai mică decât cea a unui pieton!

În ritmul acesta, după ce vom trece cât de curând prin faza în care n-o să mai putem scoate maşina din parcare – asta fiind reprezentarea concretă a unei viteze de 0 km/oră – ne vom confrunta chiar cu viteze negative, ceea ce înseamnă, de pildă, că un bucureştean care se încăpăţânează totuşi să plece cu autoturismul propriu de la Obor spre Gara de Nord se va trezi pe la Piaţa Sudului! Mai ales fiindcă, se ştie, întotdeauna sensul “celălalt” e mai liber.

N-om fi inventat noi, românii, apa caldă sau gaura de la covrig, însă cu siguranţă vom (re)descoperi mersul pe jos.

SĂ SE MICŞOREZE PENSIILE!

Unul dintre argumentele celor care privesc cu scepticism majorarea pensiilor este acela că măsura – fiind principala cauză a creşterii inflaţiei în ultimele luni (?) – a dus de fapt la scăderea nivelului de trai al “beneficiarilor”. După ce domnul Vosganian a fost acuzat că se pretinde inventatorul unui soi de perpetuum mobile economic, deoarece susţinea că, datorită veniturilor mai mari, pensionarii vor contribui decisiv la creşterea consumului şi implicit la alimentarea bugetului, în special prin TVA, cu sumele necesare... măririi pensiilor, specialiştii par la rândul lor descoperitorii unui perpetuum mobile de sens contrar: (iniţial) mărirea pensiilor sporeşte într-adevăr consumul, dar alimentează astfel inflaţia, ducând în cele din urmă la scăderea puterii de cumpărare. Complicat.

În orice caz, dacă dreptatea se află de partea experţilor în economie, soluţia ieşirii din impas şi a asigurării prosperităţii noastre, a tuturor, dar mai ales a pensionarilor înşişi, nu poate fi, logic, decât una singură: pensiile să fie cât mai drastic... micşorate!

RÂNJETE. DE SATISFACŢIE (?)

Deciziile luate ieri la Summitul de la Bucureşti îmi amintesc, prin ambiguitate, de cele ale Curţii noastre Constituţionale. Cu formulări de genul “salutăm aspiraţia cutărei ţări de a adera la NATO” (!) şi multe amânări ale chestiunilor delicate pentru următoarele reuniuni, în funcţie de felul în care este citit textul final mai toată lumea se declară mulţumită. Cel puţin pe moment.

De pildă, spre marea satisfacţie a lui Putin – considerat de majoritatea analiştilor drept adevăratul “învingător” al acestui summit (?!) –, Ucraina nu a căpătat până la urmă râvnitul Membership Action Plan, statutul premergător aderării. În schimb, spre propria ei satisfacţie, a obţinut promisiunea că va intra cu siguranţă în NATO... cândva, ceea ce unora li se pare chiar mai mult! La câte dovezi de rafinament diplomatic am văzut zilele astea, mă gândesc că şi dacă Ucraina ar fi fost invitată să intre imediat în Alianţă, Rusiei nu i-ar fi rămas decât să se arate pe deplin mulţumită că totuşi nu i s-a acordat MAP!

BĂIEŢI BUNI

După ce de ani de zile Ucraina ne şicanează, ba cu Canalul Bîstroe care ne lasă peştii din Deltă pe uscat, ba cu Insula Şerpilor pe care mai are puţin şi o transformă în staţiune de lux, iată că în sfârşit e pe cale să-şi primească binemeritata pedeapsă: intrarea în anticamera NATO! Iar unul dintre principalii ei susţinători pentru chestia asta este chiar România, care speră astfel, cu duioasă naivitate, să-şi aducă fraţii de peste Republica Moldova pe drumul cel bun.

Aşadar, dacă acum 10-11 ani, pentru a obţine statutul la care aspiră cu mari şanse de reuşită ucrainenii astăzi, noi a trebuit să le căutăm în coarne, să-i mângâiem pe creştet şi să-i pupăm pe frunte, ca vechi şi buni vecini şi prieteni ce ne sunt, ei n-au avut de făcut decât să ne tragă două după ceafă. Că tocmai de hăt, de la Washington, pare cam acelaşi lucru.

ALTE VREMURI

E un lucru îmbucurător că pentru Summitul NATO Bucureştiul arată ceva mai bine ca de obicei, dar e într-adevăr trist că de obicei arată mai rău decât pentru Summitul NATO. Totuşi, această transformare subită, marcată, printre altele, de dispariţia câinilor vagabonzi şi apariţia răsadurilor de flori a fost remarcată de presă pe un ton exagerat de critic, încât la un moment dat aveam impresia că reproşurile la adresa autorităţilor se referă mai degrabă la faptul că au făcut acum un pic de curăţenie, decât că nu o fac şi în mod obişnuit, fără să fie stimulate de vreun eveniment de importanţă planetară. Chestie de accent.

Şi tot la capitolul reproşuri cu orice preţ, l-am auzit chiar şi pe europarlamentarul PSD Adrian Severin declarându-se agasat de măsurile drastice de siguranţă luate de Guvern. Domnia sa povestea cum, în urmă cu unsprezece ani, când a participat la Summitul de la Madrid, atmosfera era mai destinsă. Ce a omis să adauge e că pe vremea aceea, pe de-o parte, Alianţa avea jumătate din numărul actual de membri şi parteneri, iar pe de alta, încă nu intervenise tragedia de la 11 septembrie 2001, care a schimbat complet viziunea despre ceea ce înseamnă asigurarea securităţii participanţilor la o asemenea manifestare.

ORA STINGERII LA REALITATEA TV

Realitatea TV a realizat sâmbătă, de la ora 20, o ediţie specială dedicată acţiunii “Ora Pământului”, prin care edilii şi cetăţenii din marile oraşe ale lumii au fost chemaţi să stingă luminile pentru a reduce consumul de energie vinovat de încălzirea globală. Informat astfel la timp, m-am grăbit să răspund şi eu apelului, stingând inclusiv televizorul!

De altfel, presupun că pentru a-şi atinge scopul şi a contribui la salvarea planetei, emisiunea a fost deosebit de plicticoasă, cu un rating cât mai apropiat de zero. În caz contrar, am avea de-a face mai curând cu o sabotare a nobilei iniţiative!