UN OM FERICIT

Discutam zilele trecute cu un cunoscut şi, dintr-una-ntr-alta, ajungând la politică şi constatând el că încă îmi mai pasă fie şi cât negru sub unghie şi mă mai uit, chiar dacă mai rar – de când apariţia pesedisto-pedeliştilor din postura de guvernanţi radioşi mă umple de prea mult dezgust – la dezbaterile televizate, îşi exprimă aşa, ca un fel de compătimire condescendentă faţă de mine, deplângând faptul că sunt atât de naiv şi, pe undeva, chiar idealist, încât îmi mai închipui că e vreo diferenţă între oamenii noştri politici, că există dacă nu unii buni şi alţii răi, măcar unii răi şi alţii şi mai răi, când de fapt el s-a convins chiar şi fără să trebuiască să-i urmărească, bazându-se pe un minim (cu bătaie spre zero) de informaţii, filtrate însă intens prin propria-i judecată cizelată la şcoli înalte – şi deci neluate aşa, de-a gata, pe nemestecate, cum pasămite aş face eu, dându-mi în plus şi cu părerea, aiurea-n tramvai, de pe margine, ca dovadă peremptorie că nici n-am altceva mai bun de făcut în viaţa asta – că sunt toţi o apă şi-un pământ, uniţi de aceeaşi viclenie “de-aia groasă şi unsuroasă” şi eventual departajaţi artificial, strict la nivel de imagine, în funcţie de profesionalismul consilierilor.

Sincer, îl invidiez, nu doar pentru că a ajuns la o concluzie limpede şi de neclintit fără a trebui nici măcar să-şi piardă vremea ascultându-i ce au de spus, ci şi, mai ales, deoarece, după cum mi-a mărturisit, a avut şansa ca la mai toate alegerile, inclusiv cele de anul trecut, la care, desigur, ca de obicei, a votat şi el(!), lucrurile să iasă exact aşa cum şi-a dorit!