SĂRBĂTORI FERICITE!

ÎNCĂ O COMEDIE DE TOT PLÂNSUL

N-ar fi deloc exclus ca în vremea din urmă, sub apăsarea regimului portocaliu şi a crizei economice inclusiv mondiale, să-mi fi pierdut eu cu desăvârşire simţul umorului, dar după ce acum câteva luni nu găseam nimic amuzant într-un film încadrat de Prima TV la categoria “comedie”, iată că povestea se repetă, la un nivel chiar mai înalt, şi anume la “Globurile de Aur”, unde pelicula “50/50”, având drept subiect chinurile fizice şi tortura psihică prin care trece un tânăr de 27 de ani diagnosticat cu cancer, va concura pentru titlul de, fireşte, “comedia anului”, iar interpretul rolului principal, excelentul Joseph Gordon-Levitt, a fost nominalizat şi el la categoria “cel mai bun actor de comedie” (sau “film muzical”, ceea ce ar fi şi mai bizar, fiindcă vă asigur că nu cântă nimeni, deşi e adevărat că există lungi pasaje în care dramatismul situaţiilor e subliniat de câte o melodie adecvată).

Sigur, ca de altfel în orice film american, indiferent cât de întunecat ar fi subiectul, nu lipsesc mostrele de umor (negru), unele destul de reuşite – cum ar fi momentul în care prietenul bolnavului încearcă să-l încurajeze dându-i exemple de personalităţi publice care o duc bine-mersi după ani de zile de la diagnosticarea cancerului, printre care şi… Patrick Swayze, care murise de curând, sau când mama sa îi oferă o ceaşcă de ceai, spunându-i că… previne cancerul, tânărul atrăgându-i atenţia că acum e prea târziu, fiindcă el deja l-a făcut – însă de aici şi până la a-l considera comedie… Brrr!

“NOUL AN FĂRĂ TRAIAN!”

După biruitorul “Olé, olé, olé, olé, Ceauşescu nu mai e!” şi, la vremea lui, zadarnicul “Revelion fără Ion!”, cam ăsta ar fi sloganul firesc al românilor cu mintea întreagă, (şi) la împlinirea a 22 de ani de la declanşarea Revoluţiei în Bucureşti.

MAI BINE ACUM DECÂT MAI TÂRZIU

Întâmplarea de ieri cu depuţaţa (fostă?) pesedistă Aura Vasile – altă Buruiană (Mariana, ex-PRM) a politicii româneşti – care, conform presei, deja a plecat, iar conform lui Marian Vanghelie, sursă adeseori de mai mare încredere, nu va pleca niciodată de la PSD la UNPR, mi-a amintit de una dintre replicile mele favorite din filmele româneşti, cea rostită cu cinic optimism de magistralul Amza Pellea în Capcana mercenarilor - “cine moare acu’ nu mai moare la toamnă”, fiindcă mi se pare preferabil ca astfel de specimene să… plece din rândurile actualei opoziţii ÎNAINTE de alegeri decât să o facă, aşa cum s-a întâmplat în 2008, DUPĂ, răsturnând rezultatul scrutinului.

Iar madam Vasile, la fel ca mulţi alţi pesedişti şi liberali deja infectaţi cu virusul trădării, însă fără să manifeste încă simptomele bolii, s-ar fi, respectiv se vor regăsi, fără nicio îndoială, pe listele cu candidaţi eligibili ai USL.

EDUCAŢIE

Singura parte aproape interesantă din oricât de scurta parcă tot mult prea lunga intervenţie televizată de după întâlnirea de săptămâna trecută de la Cotroceni cu partidele (căreia nici el n-a cutezat să-i spună “consultare”) a fost aceea în care Traian Băsescu a recunoscut, cu maxima sinceritate de care e el în stare, că nu le poate face educaţie politicienilor (din opoziţie), lucru asupra căruia puţină lume mai avea îndoieli, fiindcă s-a demonstrat cu vârf şi-ndesat în anii din urmă că nu a putut să-şi educe nici măcar propriile fiice, anihilând pare-se şi bruma de influenţă pozitivă exercitată asupra lor de doamna Băsescu.

Acum, nu că educarea politicienilor din opoziţie ar intra în atribuţiile lui constituţionale şi-aşa cu desăvârşire ignorate, iar în cazul, iată, asumatului eşec, n-ar mai avea cine să le călăuzească paşii nesiguri, dar mi se pare mie sau azi deja nu e lunea (trecută) în care USL trebuia să facă anunţuri importante pentru ţară privitoare la suspendarea preşedintelui? Şi se mai aşteaptă cineva să-şi respecte promisiunile electorale?!

"EVERYBODY LOVES YOU WHEN YOU'RE DEAD"

E BINE ŞI-AŞA!

Din fericire pentru mine, am ajuns la o vârstă şi mai ales un nivel de scârbă şi dezinteres faţă de campionatul intern de fotbal care să-mi permită să mă bucur sincer pentru orice succes internaţional al unei echipe româneşti, inclusiv al eternei, fascinantei şi, din punctul meu de vedere, profund antipaticei Steaua, singura capabilă încă să acceadă, măcar o dată la cinci ani, în primăvara europeană, nu atât prin valoare, cât graţie tradiţionalului ei noroc care, de pildă – chiar dacă au apus de mult zilele când era într-adevăr o mare baftă să joci în sferturile Cupei Campionilor cu un Kuusysi Lahti evitând şase formaţii redutabile, acum pentru ai noştri nemaifiind cine ştie ce mare avantaj să cadă (aşa cum aş fi în stare să pariez că se va şi întâmpla!) cu vreun Metalist Harkov în loc de Manchester United sau Valencia – a făcut-o să nimerească într-o grupă unde oricum teoretic pornea cu prima şansă la locul doi, ocupat până la urmă cu eforturi nejustificat de mari, după un ultim meci modest şi cu un arbitraj uşor favorabil, în faţa unei echipe de pluton din campionatul… Ciprului, beneficiind, în plus, de victoria, până la urmă categorică, ce-i drept, a lui Schalke în faţa lui Maccabi, obţinută însă după ce scorul a fost deschis printr-un autogol al israelienilor care au mai ratat şi un penalty la 0-1! Da’ e bine şi-aşa, iar câtă vreme am grijă ca pumnii strânşi pe timpul partidelor să-i duc de îndată după încheiere la urechi, ca să n-aud aberaţiile lui Gigi Becali sau Mitică Dragomir, voi continua să mă bucur.

ÎN TREPTE MICI ŞI RARE

De parcă ar fi vrut cu tot dinadinsul să-mi confirme că reţinusem corect, de două zile încoace, cu ocazia discuţiilor despre Bugetul pe 2012, îl tot aud pe Victor Ponta repetând că în “viziunea” USL revenirea la TVA-ul de 19% nu se poate face decât treptat, până, hăt, prin 2016, chestie pe care n-o înţeleg în ruptul capului, câtă vreme, pe de altă parte, reprezentanţii opoziţiei continuă să susţină că mărirea lui a fost una dintre măsurile cele mai păguboase pentru economie luate de guvernulboc, iar obişnuita invocare a “stabilităţii fiscale” mi se pare ridicolă în cazul unor SCĂDERI de taxe, fiindcă nu-mi imaginez cum ar putea fi năruite planurile de afaceri ale unor companii care se pomenesc dintr-o dată că dispun de mai mulţi bani în conturi, la fel cum nu ţine nici pretextul că o astfel de scădere bruscă de cinci procente ar afecta grav, pe termen scurt, încasările bugetare, fiindcă aceiaşi reprezentanţi ai opoziţiei se laudă că, o dată veniţi la putere, nu vor mai fura miliardele de euro pe care îi sifonează pe diverse căi actualii guvernanţi, aşa încât ar avea din belşug rezerve să susţină orice fel de măsură radicală, compensând eventualele pierderi iniţiale. Ceva parcă nu se leagă. Asta ca să nu mai spun că, în urmă cu nici măcar foarte mult timp, Crin Antonescu propovăduia necesitatea introducerii urgente a unui TVA de 15% şi a unei cote unice de 10%, ca soluţii de miraculoasă relansare economică a ţării!

ADIO!

Nu ştiu ce s-a întâmplat în ultimele două minute ale meciului de aseară cu Croaţia, de la CM de handbal feminin, fiindcă n-am avut puterea să mă uit, dar ştiu că, aşa cum era de aşteptat, România a pierdut. Cu toate că tricolorele au făcut de departe cel mai bun joc de la acest turneu, eliminarea e, ca să spun aşa, pe deplin meritată, după evoluţia de ansamblu, poate cel mai apropiat de adevăr rezultat fiind înfrângerea la nouăsprezece goluri diferenţă cu Franţa, în condiţiile în care cu Brazilia – ale cărei jucătoare, în paranteză fie spus, pe monitorul meu, în mizerabila transmisiune online de la Dolce Sport, pentru care, special ca să văd aceste meciuri, am scos din buzunar patru euro plus TVA, păreau nişte băieţi vânjoşi – mi se pare un adevărat miracol că n-au fost decât cinci.

Una peste alta, cu un antrenor, altminteri simpatic, dar pe care, cel puţin în time-outuri, nu l-am auzit dând alte indicaţii tehnice decât ceva similar cu tradiţionalul “pe ei, pe ei…” şi nişte formule standard de… îmbărbătare, şi cu nişte fete trezite prea târziu şi doar parţial din amorţire nu puteam aspira la mai mult, şi teamă mi-e că aici se cam termină definitiv şi cu handbalul nostru feminin, după ce s-a terminat deja, de ani buni, cu cel masculin, cu fotbalul, voleiul, rugby-ul şi toate celelalte sporturi de echipă şi nu numai.

PROGRAM DE GUVERNARE

Dacă toţi pedeliştii şi încă mult prea numeroşii lor susţinători aproape fanatici din presă reproşează actualei opoziţii lipsa unui program alternativ la ceea ce ei continuă să numească “măsurile de austeritate absolut necesare” luate de guvernulboc, acuzându-i pe liberali şi social-democraţi că nu fac altceva decât să trăncănească la televizor, în sinea lor fiind şi ei convinşi de justeţea respectivelor măsuri, părerea mea este, dimpotrivă, că USL a elaborat un program mult prea stufos, cu zeci de pagini pe care nu le va citi nimeni niciodată dedicate fiecărui domeniu în parte (Viziunea USL pe Agricultură, pe Justiţie, pe Mediu, pe Învăţământ…), când tot ce ar trebui să facă, în condiţiile catastrofalei guvernări portocalii din ultimii ani, e să promită solemn – cu riscul de a şi dezamăgi mult mai rapid decât şi-ar dori, în cazul în care nu s-ar ţine de cuvânt – că de îndată ce va câştiga alegerile, comasate sau nu, de la anul, va anula instantaneu (cam cu viteza cu care a adoptat Alianţa DA cota unică în 2004) toate acele măsuri pe care reprezentanţii ei le-au criticat de-a lungul timpului, aducând temeinice argumente nu doar morale sau juridice, ci, poate în primul rând, economice.

Astfel, dacă tăierea salariilor cu 25% a fost o nenorocire, antrenând scăderea proporţională a veniturilor la bugetele de şomaj şi pensii, prăbuşirea consumului ş.a.m.d., USL trebuie din prima zi de guvernare să le readucă măcar la nivelul din 2010; dacă mărirea TVA la 24% a dus, contrar a ceea ce se spera, la diminuarea încasărilor bugetare, başca prăbuşirea economiei, USL trebuie să-l readucă la 19% începând chiar cu 1 ianuarie 2013 (nu treptat, în nu ştiu câţi ani, cum l-am auzit spunând pe Victor Ponta); dacă introducerea coplăţii pentru serviciile medicale e “o adevărată crimă”, atunci să o desfiinţeze urgent; dacă disponibilizările şi blocările de posturi din sistemul bugetar au făcut mai mult rău, sporind şi ele cheltuielile cu şomajul şi deficitul la bugetul de asigurări sociale, ca să nu mai spunem de crizele de personal din învăţământ, spitale, jandarmerie…, atunci să se angajeze masiv; dacă închiderea spitalelor a fost o măsură absurdă şi iresponsabilă, să le redeschidă sau să înfiinţeze altele în locul lor etc. etc. etc. Altminteri, ar însemna că toate acele “viziuni” nobile şi mobilizatoare pornesc de la ideea menţinerii măsurilor imbecile luate de regimul Băsescu-Boc, măsuri legitimate astfel drept “inevitabile” din cauza crizei economice mondiale, aşa cum pretind pedeliştii.

"WISH FOR DESTRUCTION"

“SUCCESURI”

Manchester United, Manchester City, Ajax Amsterdam, Valencia, Villarreal, Borussia Dortmund, FC Porto, Lille.

Oricât de ciudat ar părea, echipele de mai sus NU sunt capii de serie pentru tragerea la sorţi a fazei următoare a UEFA Champions League, ci formaţiile eliminate încă din grupele competiţiei în care, în schimb, continuă să joace ŢSKA Moscova, Zenit Sankt Petersburg, FC Basel sau APOEL Nicosia!


De vreo două săptămâni, cică pentru a mă relaxa şi a scăpa de nervii şi stresul talk-show-urilor politice, am comutat calculatorul şi televizoarele pe transmisiunile sportive, în care mi-am văzut favoriţii făcând următoarea brânză: Naţionala de handbal feminin s-a şi m-a chinuit, jucând efectiv de la egal la egal cu unele dintre cele mai slabe echipe de la Campionatul Mondial, Man. United a luat bătaie de la FC Basel după o evoluţie jalnică şi, cum am arătat, pleacă braţ la braţ cu “duşmanii de moarte” de la City spre Europa League (care tinde să devină, cel puţin pentru mine, mai interesantă decât Liga Campionilor, mai ales după următoarea rundă, când pariez că Arsenal o va întâlni iarăşi prematur pe Barcelona şi, fireşte, va fi eliminată), Lewis Hamilton a încheiat sezonul de Formula 1 cu un abandon, iar Ronnie O’Sullivan a ieşit iarăşi din primele tururi ale unei competiţii majore de snooker. În condiţiile astea, mai bine mă întorc la politică!

… DA’ CAM SPER DEGEABA...

La fel ca ăla din banc, care se ducea întruna să revadă o tragedie sperând că până la urmă va fi cu happy-end, mă tot uit şi eu la reluările cu ultimul minut şi jumătate al jocului de aseară cu Japonia, de la CM de handbal feminin, de când România încă avea 28-25, fără a reuşi să înţeleg raportul straniu dintre viteza mare cu care se scurg secundele şi cea, paradoxal, parcă şi mai mare cu care sporeşte numărul de goluri al asiaticelor pe tabela de marcaj, în final ajungând egal cu al nostru. Deşi ruşinea e a întregii echipe, o menţiune specială merită “foarte experimentata” Cristina Vărzaru, care n-a fost în stare să liniştească jocul în ultimele nouăsprezece secunde (!), grăbindu-se ca fata mare la măritat şi scăpând mingea ca pe o bucată de săpun ud, iar o alta antrenorul Radu Voina, pe care nu l-a dus capul să ceară măcar un time-out.

Partea cu adevărat fascinantă şi proastă în toată povestea asta e că de mâine încep jocurile... grele! Partea bună e că tricolorele sunt deja calificate în faza superioară, iar dacă la începutul competiţiei emiteau pretenţii la titlu, înseamnă că sunt destul de bune să elimine în optimi şi Croaţia, Danemarca sau Suedia (între care oricum ar fi fost greu de “ales”, neavând aşadar practic nicio importanţă dacă terminăm pe locul doi, trei sau chiar patru în grupă), nu doar mai modestele Argentina sau Uruguay, pentru care s-a creat până la urmă absurda obsesie a câştigării grupei.

EMOŢII PREMATURE

Spre deosebire de anii trecuţi, când marile emoţii începeau abia prin fazele superioare ale competiţiilor de anvergură, acum naţionala de handbal feminin a României ni le-a oferit, cu vârf şi-ndesat, încă din startul turneului final al Campionatului Mondial din Brazilia, învingând, mai întâi, cu chiu cu vai (30-28), modesta echipă a Tunisiei, după un meci în care a fost condusă şi cu trei goluri (!), iar apoi şi mai modesta formaţie a Cubei (pe care altădată o bătea la diferenţe astronomice) cu un scor (33-27) cu care într-o zi bună ar fi învins una din marile forţe ale sportului cu mingea mică.

Sigur, pot fi invocate numeroasele absenţe din lot, începând cu teoretic cea mai bună jucătoare a noastră, Cristina Neagu (care din nefericire pare să se fi născut accidentată, astfel încât mai mult am auzit de ea decât am şi văzut-o în teren), lipsa de concentrare specifică partidelor cu adversari slabi sau faptul că s-au văzut destule cazuri când echipa ce avea să devină campioană mondială abia a ieşit din grupele preliminare, însă la felul în care au evoluat tricolorele tare mă tem ca emoţiile de care vorbeam să nu şi dispară la fel de prematur cum au apărut. Sper din suflet să mă înşel!

REZUMAT

După ce, la începutul săptămânii trecute, în urma unor lupte crâncene, Opoziţia a izbutit răsunătoarea (contra)performanţă de a-l înlocui din fruntea Senatului pe măcar inofensivul Geoană – de care trebuie să fii inimaginabil de fricos ca să te temi că ar putea reprezinta vreo ameninţare, de orice fel, aşa cum se teme ditamai USL-ul! – cu unul din oamenii de vază ai… Puterii, Vasile Blaga, alde Ponta şi Antonescu s-au mai dus şi cu pâra la Curtea Constituţională, nemulţumiţi că n-au fost lăsaţi să pună în aplicare una dintre nenumăratele decizii cu desăvârşire stupide date de aceasta de-a lungul timpului (ultima dintre ele, privitoare la amânarea plăţii drepturilor salariale câştigate în instanţă până în 2016, fiind pronunţată, culmea ironiei, chiar în aceeaşi zi!), decizie care – cel puţin aşa cum au înţeles-o ei – ar fi trebuit cică să le permită să-l înlocuiască după bunul lor plac pe Geoană cu Corlăţean, fără a mai fi necesar vreun vot sau, în orice caz, fără ca altcineva în afară de PSD să aibă dreptul de a desemna un nou candidat. De toată jena!

"NUNTA"