DE URAT I-AŞ MAI URA…

Uitându-mă pe mulţimea de urări, care mai de care mai colorate, ce defilau pe pagina de Facebook în zilele premergătoare Crăciunului, mă şi gândeam cum de într-o ţară veselă şi înfloritoare ca a noastră, doldora de cârcotaşi (ca mine, de exemplu) gata să-şi exprime (public) nemulţumirea în legătură cu absolut orice, de la nuanţa de mov în care şi-a vopsit săptămâna trecută părul cine ştie ce vedetă TV de doi bani, până la numărul prea mare sau, după caz, funcţie de aspiraţiile personale, prea mic de bule din paharul cu sifon de pe masa festivă, chiar nu se trezeşte vreunul să mormăie ceva şi de conţinutul respectivelor mesaje, când am dat peste postarea unuia dintre aşa-zişii mei prieteni de pe-acolo, care tocmai se arăta supărat de mama focului pe toţi cei care îi uraseră “Sărbători fericite!”, întrebându-i retoric şi, mai cu seamă, ironic, ce or fi având ei de sărbătorit, fiindcă el cu siguranţă tocmai se pregătea de Crăciun.

Lăsând la o parte mitocănia – cam tipic românească şi ea, din păcate – de a răspunde cu pârţag unei urări, orişicât, de bine, şi făcând precizarea că nu sunt nici pe departe vreun specialist în (mari) sărbători (religioase), trebuie să-i spun “amicului” şi celor peste treizeci de zevzeci ca el, care s-au grăbit să-i dea “like”, că, întâmplător sau nu, taman în aşa-numita “perioadă a sărbătorilor (carevasăzică la plural!) de iarnă”, pe lângă Crăciun, unii mai au bunul obicei să prăznuiască, în ordine cronologică, şi Sfântul Ştefan, Sfântul Vasile, Boboteaza şi Sfântul Ion. Başca mai laicul, dar şi mai universal răspânditul Revelion. Sigur, într-o lume (ideală) în care nimeni n-ar avea nimic altceva (mai bun) de făcut (în afară de a cârti), s-ar putea scrie câte un mesaj pentru fiecare din ele. În a noastră însă, mai face omul economie de timp. Important e gândul bun, că nu ştiu dacă individul ar fi fost mai încântat să i se ureze – concret, cum pretindea – “Crăciun chinuit!”, de pildă.

Şi ca întreaga tărăşenie să aibă nu doar un aspect de banc (cu) prost, ci şi un tâlc mai adânc, trebuie să precizez în încheiere că eroul ei se prezină pe Facebook sub un pseudonim cu rezonanţe profund evreieşti, ceva gen Shlomo Abraham sau Iţic Ştrul, încât vă jur că până la postarea cu pricina aveam convingerea că aş fi săvârşit chiar o gafă de proporţii făcându-i urări cu Crăciunul în loc de Hanuca. Iar printre sutele de (ne)cunoscuţi (de-ai mei) de pe FB or mai fi şi budişti, hinduişti, musulmani...

SĂRBĂTORI FERICITE!

“BÂRFE, ZVONURI ŞI MINCIUNI” PLĂTITE SCUMP

Spuneam ieri că, atunci când vine vorba de teatru, nu am o slăbiciune deosebită pentru comedii. Aşa e. Am în schimb una, destul de obişnuită, pentru Neil Simon, autor al multor lucrări de gen, printre care cunoscutele “Desculţ în parc”, “Biloxi Blues”, “Băieţii de aur”, “Un cuplu ciudat” sau “Adio, dar rămân cu tine”, mai toate devenite şi filme de mare succes.

Din păcate însă, “Bârfe, zvonuri şi minciuni” (în original “Rumors”), scris de prolificul dramaturg şi scenarist american în 1988, la deja aproape venerabila vârstă de 61 de ani, adică binişor după ceea ce îndeobşte se înţelege prin “deplina maturitate artistică”, este dacă nu cel mai slab text al său în absolut, că nu-i cunosc atât de bine întreaga operă, cu siguranţă cel mai slab despre care am eu cunoştinţă în calitate de spectator de teatru şi cinema. Iar dacă la unii autori asta poate înseamna oricum o lucrare bună, am constatat acum, cu surprinzătoare dezamăgire, că nu e şi cazul în speţă.

Acestea fiind spuse, nu cred că mai are rost să dau vina pentru nereuşita spectacolului de la Teatrul Naţional (şi) pe jocul mai degrabă mediocru al întregii echipe de actori, în frunte cu unii dintre favoriţii mei, Monica Davidescu şi Marius Bodochi, sau pe regia cel puţin… manieristă a lui Ion Caramitru, care mă îndoiesc serios că va mai atinge “formidabilul succes din precedenta sa montare, Dineu cu proşti”, după cum scria pe un fluturaş distribuit în foaier, chiar dacă lumea s-a distrat copios prosteşte în multe momente, printre care şi la apariţia episodică a unei poliţiste de culoare, zugrăvită (nu ştiu dacă şi în textul original) cu toate clişeele specifice şi incapabilă să rostească altceva decât interjecţii, ceea ce mie mi s-a părut mai curând uşor rasist, nicidecum cât de cât amuzant.

În concluzie, sfatul meu este să faceţi orice altceva cu cei nu mai puţin de 70 de lei pe care ar trebui să-i daţi pe un bilet – de două ori mai mult decât la Teatrul Mic sau Bulandra, lucru ce nu poate fi explicat nici măcar prin nevoia de a stoarce de la iubitorul de artă (atunci când e) banii daţi pe renovare, de vreme ce conducerea TNB se laudă ca a fost realizată cu fonduri europene – pentru a sta chinuit şi cu o vedere perfectă către ceafa celui aflat şi cu două-trei rânduri mai în faţă, într-un soi de semi-, dacă nu chiar sferti- fotoliu foarte jos, cu braţe prea scurte, din Sala Studio, fostă a Operetei, una care, după cum am aflat cu ocazia turului de la acţiunea “porţilor deschise”, organizată în urmă cu vreo săptămână la inaugurarea oficială, poate fi configurată în nenumărate feluri, însă, pesemne, niciunul confortabil pentru spectator.

Asta ca să nu mai spun că n-am să înţeleg niciodată de ce un spectacol care ţine, cu pauză şi cu aplauzele de final, peste trei ore, trebuie să înceapă la 19.30. Nu la 18.00, nu la 18.30, nu la 19.00. Din fericire, nici la 20.00 sau, de ce nu?, la 21.45, ca meciurile de fotbal din Liga Campionilor. Adică, bun, poate că sunt oameni care ies de la serviciu mai târziu, iar în weekenduri preferă să meargă prin cluburi nu la teatru, dar ce vină au toţi ceilalţi, care trebuie să-şi pună problema dacă mai prind ultimul metrou sau trebuie să aştepte autobuzul de noapte către Drumul Taberei? Că şi ei poate au serviciu a doua zi, dimineaţa. Sau se presupune că la 70 de lei biletul oricum îşi permit să vină doar mahării care stau (degeaba) pe Magheru, (de) unde pot ajunge lejer şi pe jos, dar merg tot cu gipanul de neam prost?

În fine, dacă tot m-am stârnit, îl anunţ pe această cale – altminteri total ineficientă, având în vedere numărul mic de cititor(i) – , şi cu acest prilej – la fel de prost ales ca oricare altul – , pe domnul director Caramitru că, în ciuda investiţiei de cine ştie câte (zeci de) milioane de euro din banii contribuabilului neamţ, francez, italian etc., harnicul şi ultracalificatul muncitor român (că aşa ne lăudăm când vrem să atragem marii investitori occidentali) tot n-a izbutit să monteze la cel puţin una din cabinele de toaletă pentru bărbaţi o uşă care să se închidă. Nu, nu să se şi încuie, dar măcar să încapă dracului în propriul toc! Nici nu vreau să mă gândesc cum o fi fost făcută structura de rezistenţă a clădirii!

Despre cât de monstruos mi se pare, cel puţin pe-afară, “noul” sediu al Teatrului Naţional voi scrie, (mai) pe larg, cu altă ocazie, cel mai probabil la anul. Până atunci, vă urez tuturor celor care vă nimeriţi pe-aici “Sărbători fericite!”.

“PENSIUNE COMPLETĂ” CU DISTRACŢIE GARANTATĂ

După ce am scris despre primele două comedii văzute la teatru în această stagiune lucruri foarte rele, mă şi gândeam că un cititor mai cârcotaş ar putea să-mi sugereze o soluţie simplă pentru a-mi curma chinurile, trimiţându-mă să mai văd şi tragedii. Coincidenţa (fericită) face însă că următoarele două piese la care m-am nimerit au fost tot comedii, una mai reuşită decât alta şi ambele – culmea – (tot) la Teatrul Mic, semn că Teatrul de Comedie, pe scena căruia, în urmă cu câţiva ani, când am fost eu ultima oară, se jucau câteva drame de mare succes, şi-a găsit un concurent serios. După “Volpone”, despre care deja am scris, aseară am fost la “Pensiune completă” de Pierre Chesnot, în traducerea Maricăi Beligan şi regia lui Gelu Colceag.

Acum, să nu credeţi că am eu o slăbiciune deosebită pentru comedii, mai ales când o să vedeţi şi următoarea… să-i zicem, forţând termenul, “cronică”, a spectacolului la care sunt invitat diseară. Ba chiar, aş zice, dimpotrivă, de câte ori mă duc la câte una – mai ales bulevardieră, precum cea de ieri – aşteptările mele sunt destul de scăzute şi arareori se întâmplă să-mi fie depăşite. De data asta însă, chiar s-a întâmplat, cu vârf şi îndesat.

Ce-i drept, poate că textul în sine nu mi s-ar fi părut atât de inspirat, dacă nu ar fi fost excepţionala punere în scenă a unui – în sfârşit, după atâţia regizori cam de conjunctură – profesionist adevărat, care a ştiut să scoată, sau pur şi simplu să permită să iasă la iveală, ce e mai bun din fiecare actor. Pe lângă Cristian Iacob, titularizat în rolul principal, şi care, oarecum ciudat, mi s-a părut mai puţin stăpân pe partitură, cu mai multe bâlbe şi chiar uşoare rateuri decât alte dăţi, mi-au plăcut în mod deosebit Claudiu Istodor – absolut magistral în rolul soţului înşelat, care nu-şi înţelege nici până la sfârşitul poveştii condiţia – , Vitalie Bantaş – un sinucigaş cu “ştaif” şi umor negru nebun –, dar şi câţiva actori nu neapărat mai tineri, cum am crezut iniţial, citindu-le, pe programul de sală, numele care nu-mi spuneau (mai) nimic, însă mai puţin văzuţi (de mine) (în ultima vreme), pentru că figurile îmi erau totuşi relativ cunoscute: Ruxandra Enescu (în rolul energicei, dacă nu de-a dreptul bătăuşei soţii înşelate), Andreea Grămoşteanu (prostituata fâşneaţă) şi Sergiu Fleşner (aiuritul şi speriosul turist elveţian).

Cum şi durata spectacolului este una rezonabilă, sub două ore (ca să nu mai spun că, în mod absolut miraculos, a început la fix!), element important într-o vreme în care parcă “timpul înseamnă bani” mai mult ca oricând, eu spun că merită văzut.

LUCRURI MĂRUNTE CARE NE (SAU, ÎN ORICE CAZ, ÎMI) FAC VIAŢA GREA (I)

Niciodată nu ştiu pe dinafară în ce parte trebuie să rotesc un robinet ca să curgă apă caldă şi în care (cealaltă) parte pentru apă rece. Colac peste pupăză, într-una din băi am la chiuvetă o baterie de mare firmă, nemţească, însă pesemne unul din produsele rebut, pentru că, spre deosebire de baia ailaltă, unde am una identică şi cumpărată în acelaşi timp şi din acelaşi loc, nu există pe ea însemnele acelea cu roşu, respectiv albastru, puse pentru copii şi pentru cei fără ţinere de minte, ca mine, iar la cabina de duş – că aici voiam să ajung –, tot de (altă) mare firmă, austriacă, însemnele există, numai că sunt amplasate, cumva, SUB robinet, în sensul că nu le poţi vedea decât cu mari eforturi de aplecare şi torsionare a corpului (propriu, adică) sau dacă bagi acolo o oglindă, caz în care ai putea să înţelegi exact pe dos.

Spuneam că aici vreau să ajung, pentru că treaba asta cu bulinuţele roş-albastre puse aiurea face parte dintr-un şir întreg de lucruri bizare, din punctul meu de vedere, pe care le-am întâlnit chiar şi la cei mai mari producători. Deoarece lista este lungă şi în perpetuă completare, doar voi spicui:

1. Capitolul “Praf şi pulbere”. În ciuda faptului că şi până acum (câţiva ani) toate aparatele mele electronice, de la PC până la DVD recorder/player-e şi toate decodoarele HD sau numai digitale ale operatorilor de cablu se umpleau ochi de praf, încât îmi era şi groază să le demontez când se defectau (şi cu atât mai jenă să las pe altcineva, mai priceput în ale depanării, s-o facă), pentru că riscam să mă îmbolnăvesc instantaneu de astm, de la o vreme producătorii par să fi ajuns la concluzia unanimă că respectivele divaisuri nu se aerisesc în mod corespunzător dacă nu se pun găurelele acelea de ventilaţie fix pe latura superioară, respectiv sus, pe – să-i zicem – capac, în loc să fie amplasate ca până atunci, pe laturile verticale. Noua configuraţie, pe lângă că nu-ţi mai permite să pui şi tu acolo un ceva milieu de pildă, sau un bibelou cu ciobănaşul şi ciobăniţa sărutându-se pasional, asigură o cantitate înzecită de praf, pe care nici măcar nu-l mai poţi şterge din/la timp, fiindcă se depune direct pe diode, tranzistori şi ce-o mai avea măgăoaia prin măruntaie. Mă întreb dacă nu cumva asta a fost şi intenţia producătorilor, în scopul scurtării timpului de viaţă; nu doar al aparatului.

2. Capitolul “Obiecte tăioase”. Cu precizarea că sunt pe deplin conştient că, pe de-o parte, am o piele (a mâinilor) cam prea sensibilă nu doar pentru un reprezentant al sexului meu (masculin, pentru cititorul ocazional), dar pesemne că şi al spiţei umane în general, iar pe de alta sunt un tip uşor căscat, care face multe lucruri oarecum automat, fără să le dea atenţie, tot nu cred că se justifică opţiunea diferiţilor fabricanţi, inclusiv de produse alimentare destinate copiilor, pentru ambalajele extrem de tăioase. De-a lungul vremii m-am rănit (până la sânge) în diverse astfel de folii şi caserole, începând cu cele de plastic, în care sunt ambalate mezeluri ce ar putea fi chiar tranşate cu ele şi terminând cu cele din aluminiu (?) de la napolitane şi, mai ales, croasanţi (cu ciocolată sau cremă de şampanie). Despre cât de greu se deschid cele mai multe dintre ele – chiar şi când sunt prevăzute cu zone speciale – nici nu mai vorbesc, că de-aia şi ajung să mă tai. Trag nădejde că puştii sunt nu neapărat mai îndemânatici (deşi e foarte posibil), dar măcar mai versaţi în astfel de activităţi.

Tot aici aş mai putea adăuga un minunat tensiometru medical pe care-l am eu acasă şi care stă într-o foarte aspectuoasă cutie de plastic albă, ornată cu sigla concernului de renume mondial care l-a conceput, dar pe care cutie n-am reuşit s-o închid decât de cel mult două sau trei ori fără să-mi prind degetele în ea. Nici măcar atunci când realizez la timp pericolul şi execut operaţiunea cu maximă băgare de seamă nu scap întotdeauna, astfel încât trebuie să apelez şi la trusa de prim-ajutor căpătată ca bonus la achiziţionarea aparatului! Concluzia o trageţi mai bine singuri, să nu par eu paranoic.

3. Capitolul “Chestii lipicioase”. Mă refer acum la chestiile care de fapt n-ar trebui să fie (chiar atât de) lipicioase, ca, de pildă, etichetele aplicate pe diverse alte produse, cum ar fi ciorapii. Sau farfuriile. Sau un set de umeraşe luate de mine de la IKEA şi care chiar şi acum, la vreo doi ani de la achiziţie, şi după ce am folosit în repetate rânduri şmirghelul pentru a îndepărta resturile de adeziv rămase după scoaterea etichetei cu sigla producătorului şi codul de bare, tot mi se mai lipesc de haine. În privinţa ciorapilor, dacă nu e direct eticheta cu preţul cea care se ia cu câteva fire de ţesătură, sigur le tai cu forfecuţa în încercarea de a scăpa de cealaltă, cartonată şi cusută, care ţine perechea împreună. Să tot fie o juma’ de duzină de perechi stricate astfel.

Într-unul din numerele viitoare promit să (re)vin (şi) cu (alte) exemple, grupate pe (mari) branduri.

UN PIC MAI BINE

Se pare că a treia oară a fost cu noroc! După două comedii cu “viziuni regizorale” mai degrabă de coşmar – “Obiceiuri necurate” la Teatrul Mic şi “Profesiunea doamnei Warren” la Bulandra – săptămâna trecută am văzut şi eu una tratată într-o manieră cât de cât normală, chiar dacă tot cu pretenţii de a fi oarecum revoluţionară. Este vorba de piesa (clasică) “Volpone” de Ben Jonson pusă în scenă (tot) la Teatrul Mic de regizorul – până acum necunoscut mie, recunosc – Vlad Cristache, care a realizat şi traducerea şi adaptarea.

Dincolo de “modernizarea” cam forţată şi pe alocuri nu de cel mai bun gust, atât la nivelul traducerii, cât şi al montării propriu-zise, a unui text apărut la 1600, cum ar fi introducerea, hodoronc-tronc, a expresiei “okey-dokey”, de prin filmele americane, în limbajul eroului principal, un şarlatan din Veneţia şi faptul că principalul element de decor – pe lângă apa cu care este inundată scena de la început până la sfârşit, obligându-i pe actori la o prestaţie cu oareşce riscuri pentru sănătate (sper să fi fost încălzită!) – este un altminteri simpatic şi multifuncţional… autoturism Volkswagen-Broscuţă model 1966 (sau cam pe-acolo), spectacolul este unul reuşit, aproape “eveniment”, lucru facilitat, ce-i drept, şi de distribuţia de excepţie, cu actori care, spre deosebire de o Maia Morgenstern sau un Gelu Niţu, nu s-au pretat la scălâmbăieli gratuite. Atât interpretul rolului principal, Gheorghe Visu, cât şi cei care-l secondează – Cristi Iacob (Mosca), Marius Stănescu (Voltore), Mihai Dinvale (Corbaccio) şi o altă revelaţie pentru mine, Tache Florescu (Corvino) – sunt nostimi, pe alocuri chiar cu accente bufe, dar în limitele bunului simţ şi gust, cu toate că – paradoxal – dintre cele trei lucrări amintite, aceasta s-ar fi pretat cel mai bine la măscărelile aflate din abundenţă în celelalte două.

Un spectacol pe care – cel puţin în actualul peisaj teatral bucureştean, invadat de tot felul de reprezentaţii îndoielnice – îl recomand.

OBIŞNUITA UMILINŢĂ

După un joc excepţional, cu o apărare exactă şi un atac eficient, în care a strălucit din nou vedeta echipei, Cristina Neagu, Naţionala de handbal feminin a României… a fost eliminată, prematur şi ruşinos, aseară, în optimile Campionatului Mondial din Serbia, de către modesta reprezentativă, cu adevărat similară, a Poloniei. Singura problemă, relativ minoră, a “tricolorelor” a fost că au terminat meciul cu un sfert de oră înaintea adversarelor. Astfel, după ce au condus pe parcursul reprizei secunde şi cu cinci goluri, iar în minutul 47 aveau un confortabil 26-22, în minutul 58 aveau în continuare 26, doar că la 29. Scor final: 29-31.

Ultima parte a meciului a semănat ca două picături de smoală cu acele coşmaruri în care eşti paralizat, nemaiputându-te clinti în faţa unui pericol iminent. Sigur, în cazul meu senzaţia a fost amplificată şi de faptul că urmăream o transmisiune preluată de pe internet, în care imaginea chiar îngheţa la fiecare zece-douăzeci de secunde, pentru că din felurite motive – printre care acela că n-am unde dracului să mai montez şi ditamai antena de satelit e cel mai mic, iar vechea mea relaţie cu nenorociţii de la Romtelecom, de care abia am reuşit să scap în urmă cu vreo doi ani, e cel mai mare – nu m-am conectat şi la Dolce (deja sunt abonat UPC şi RCS!). Din punctul ăsta de vedere trebuie să recunosc că e o adevărată uşurare că nu mai trebuie să mă chinuiesc şi pentru alte meciuri. Unde mai pui că-mi făceam griji că săptămâna asta urmează să am serile ocupate cu nişte spectacole de teatru, riscând să pierd cel puţin partida din sferturi, unde am fi întâlnit Franţa, viitorul adversar al… Poloniei!

În încheiere, fără să vreau să blestem laolaltă cu toţi iubitorii handbalului care nu sunt abonaţi Dolce, îmi exprim speranţa sinceră că se va întâmpla la fel şi la următoarele competiţii importante transmise în exclusivitate acolo.

"THE BOOK OF HEAVY METAL"

APROAPE DE ELIMINARE

Încă din urmă cu câteva etape, când deja se contura probabilitatea ca în grupa F a Ligii Campionilor la fotbal trei echipe să termine la egalitate cu 12 puncte, stabilind astfel unul din acele (puţine) recorduri imposibil de bătut vreodată, şi anume cel mai mare punctaj (posibil) cu care o formaţie ratează calificarea, mă şi vedeam scriind cât de natural este ca pocinogul să li se întâmple fix favoriţilor mei de la Arsenal. Uluitor este că în cele din urmă n-a fost aşa, “tunarii” scăpând ca prin urechile acului, după ce au pierdut în ultimul meci, cu Napoli, la “numai” două goluri diferenţă (0-2) în loc de… trei, deşi după jocul şi, mai ales, atitudinea pe care le-au etalat ar fi meritat cu prisosinţă eliminarea. Cel puţin acum chiar nu mai au motiv să se văicărească dacă în faza următoare vor avea din nou tradiţionalul “ghinion” de a da, prematur, peste Barcelona, pe care – la fel ca şi pe Real, Bayern, PSG sau Atletico – ar fi putut-o evita obţinând aseară măcar un egal, cu atât mai mult cu cât nici Napoli (cea mai antipatică echipă italiană după Juventus şi Roma) nu s-a arătat prea convinsă de şansele ei, părând că se bazează mai degrabă pe nimereala aia de a marca atunci când te-aştepţi (de la ei) mai puţin, în special în minutele de prelungire, chestie pe care o ştie prea bine şi Steaua. Probabil însă că nişte adversari gen Galatasaray, Zenit sau Olympiacos n-aveau niciun farmec pentru londonezi, prea obişnuiţi cu eliminările timpurii din UCL.

În mod oarecum paradoxal, Arsenal are în campionat cel mai bun parcurs din ultimul cincinal, dacă nu chiar deceniu, în condiţiile în care, cu excepţia aportului consistent adus de noua achiziţie, cu adevărat de marcă, Őzil, jocul e la fel de fragil ca întotdeauna. (Dacă m-ar întreba cineva pe mine, aş spune că ascensiunea “tunarilor” e mai degrabă “meritul” adversarelor, care deocamdată se prezintă mai slab ca-n anii trecuţi.) Aşa, de pildă, n-am să înţeleg în ruptul capului noua obsesie pentru pasele din prima atingere, “un-doi-urile” cu orice preţ făcute de cele mai multe ori în situaţia în care cel grăbit să scape de minge e singur-singurel, dar pasează instantaneu... la un coechipier marcat de doi-trei adversari (asta presupunând că-l nimereşte pe coechipier, chestie care nici nu se întâmplă atât de des pe cât s-ar cuveni.) Cealaltă “partitură tehnico-tactică” impusă pesemne de Wenger este preluarea cu spatele la poarta adversă, şi pasarea ulterioară a mingii înapoi, chestie care, tot aşa, se întâmplă inclusiv în situaţiile când jucătorul care face manevra e bine demarcat, astfel încât ratează şansa de a se întoarce şi a scăpa singur cu portarul. Numai aseară am văzut de cel puţin trei-patru ori chestia asta, într-un meci în care, după socotelile mele, Arsenal n-a tras niciun şut (sănătos) pe spaţiul porţii!

Despre cei din linia de fund şi despre Arteta nici n-are rost să mai pomenesc: catastrofali cum îi ştiam. Nostim este că aseară, la a doua schimbare de jucători făcută de Wenger, am avut impresia că cel înlocuit este chiar spaniolul, prilej cu care am şi rostit în barbă un “În sfârşit, îl scoate pe Arteta!” plin de năduf. Oricine a urmărit meciul îşi imaginează aşadar surpriza mea când, după alte câteva minute, am văzut cum mijlocaşul “tunarilor” nu doar că era încă (pentru foarte scurt timp, de altfel) în teren, dar şi încasa al doilea cartonaş galben, lăsându-şi coechipierii în inferioritate numerică. Lucru care, ce e drept, nu s-a simţit mai deloc, aşa cum nu s-ar fi simţit nici dacă era eliminat şi Giroud, celălalt jucător avertizat, dar care continua să facă tot felul de faulturi inutil-imbecile şi să lovească mingea după fluierul arbitrului. Că atâta îl duce pe el capul. Măcar dacă n-ar alerga cu aceleaşi mişcări caraghioase şi dezordonate ca nepotu-meu de patru anişori, dar mai încet!

Una peste alta, mă tem că jumătate aia de sezon (fie prima, fie a doua) bună a lui Arsenal, despre care am tot scris, se apropie de sfârşit. Începe cealaltă!

TRECEŢI BATALIOANE ROMÂNE (DE PIETONI)... PE ROŞU!

(Încă) unul dintre nenumăratele lucruri, în aparenţă simple, de pe lumea asta, pe care nu reuşesc să le înţeleg în ruptul capului este principiul după care funcţionează semafoarele în doi sau chiar mai mulţi timpi, zise şi “inteligente” (oricum, pare-se, mai inteligente decât mine). Şi vorbesc acum din punctul de vedere al pietonului care sunt într-o mai consistentă măsură decât şofer.

Să luăm un exemplu de intersecţie oarecum la întâmplare, în sensul că se întâmplă să trec eu mai des prin ea: Ştefan cel Mare cu Lizeanu/Viitorului. Presupunem că vrei să traversezi bulevardul (mai precis şoseaua), dinspre hotelul “Lina” (ăla nu doar de pe colţ, ci unicul din zonă) spre magazinul Mega Image (ăla mai mare şi tot de pe colţ, nu oricare dintre celelalte cinşpe din zonă, după cum scriam cu altă ocazie, că acum tocmai încerc să scriu despre semafoare). Bun. E roşu. Adică, dacă eşti norocos sau obişnuit cu intersecţia şi te uiţi la semaforul de pe refugiul staţiei de tramvai, nu direct la cel de vizavi de tot, care se poate întâmpla să fie verde, astfel încât să te păcălească fatal.

Prin urmare, stai şi aştepţi. Cu neţărmurită uimire însă, constaţi că la fel fac şi maşinile care vin (sau, de fapt, au venit) dinspre Bucur Obor, deşi ai fi zis că e rândul lor să treacă. Ei, aş! Doar cele, rare, care fac la dreapta pe Lizeanu au verde intermitent, dar ele au şi când ai tu verde plin. Una peste alta, zeci de secunde nu trece nimeni pe bucata aia de carosabil: nici tu, nici maşinile. Doar, eventual, unul-doi pietoni mai cutezători, mai inconştienţi sau care doar au văzut verdele ăla de departe.

Totuşi, după o vreme, lucrurile par a se normaliza, fiindcă maşinile venite dinspre Bucur pornesc în sfârşit spre Dorobanţi. Chestie care poate dura mult, iar dacă ai vreo treabă urgentă, parcă la nesfârşit. Într-un târziu, se face verde şi pentru tine, adică pe semaforul de pe refugiu. Cum şi cel de vizavi de tot e în continuare verde, te grăbeşti să treci coceamite artera cu trei benzi pe sens – din care una mai peste tot blocată de maşini parcate – dintr-o bucată, lucru fezabil pentru pietonii bine antrenaţi şi echipaţi, dar nu şi pentru cei cu pregătire medie, care trebuie musai să facă un popas pe refugiu, indiferent dacă au sau nu intenţia de a-l lua pe 34 spre Gară. Persoanele vârstnice îşi pot pierde astfel până la un sfert de oră din şi-aşa puţinul timp care le-a mai rămas. În fine.

Partea nasoală, dacă nu de-a dreptul aproape tragică e că, după ce ai stat cuminţel să aştepţi să traversezi perfect regulamentar, aşa cum ai fost tu învăţat la şcoală sau în familie, odată ce ai ajuns la jumătatea părţii carosabile care duce spre Bucur Obor, începi să fii în real pericol, pentru că au verde şi maşinile care fac stânga de pe Lizeanu. Cum manevra asta o execută exasperant de încet numai cei care se află în faţa ta atunci când eşti şi tu la volan, în timp ce toţi ceilalţi, mai ales când eşti pieton, o realizează în stil Schumacher (pentru cei mai tineri – Vettel), te poţi socoti un răsfăţat al sorţii dacă scapi doar înjurat de mamă. Ceea ce le urezi şi tu, că doar n-o să rămâi mai prejos decât ţăranul cu număr de Ilfov sau Giurgiu, ori decât mitocanul şi mai mare cu număr de Bucureşti. 

Singurul regret care te încearcă (dar îţi promiţi solemn, din nou, că pentru ultima oară!) e că n-ai trecut şi tu pe roşu în minutul ăla întreg cât au stat oprite şi maşinile din dreptul tău. Mama lor de miliţieni!

PIRAT.RO

Nu ştiu şi chiar nici nu mă interesează (vorba cântecului) ce audienţe fabuloase raportează Sport.ro, dar eu îl încadrez în categoria posturilor de televiziune pirat. Nu în sensul că n-ar avea licenţă de emisie, ci pentru că nu face decât să trăiască pe spinarea altora. Astfel, în cea mai mare parte a timpului şi, în orice caz, de câte ori mă nimeresc eu din greşeală pe frecvenţa lui, câte un moderator cu figură dubioasă, à la OTV, comentează împreună cu invitaţii aflaţi în studio, sau care intervin pri telefon, cele mai fierbinţi faze ale meciurilor de fotbal importante… transmise de concurenţă, în special de Digi Sport.

Adicătelea, unii dau o căruţă de bani pe drepturile de televizare (către LPF bunăoară, de nu le mai ajung şi pentru Premier League!), doar pentru ca alţii să facă talk-show-uri interminabile aproape gratis, plătind numai câte un ameţit de moderator şi contravaloarea convorbirilor telefonice cu “oamenii de fotbal” contactaţi ca să-şi dea cu părerea lor competentă de telespectatori fideli ai celorlalte posturi dacă la cutare fază a fost sau n-a fost penalty, ori dacă un jucător trebuia să fie eliminat în loc să primească numai cartonaş galben. Unde mai pui că, în timp ce Digi izbuteşte, prin metode (necurate) care-mi scapă, să transmită nonstop fără publicitate, la Sport.ro nu apucă un ciudat de-ăla să băsmească cinci minute fără să fie întrerupt de ditamai calupul cu reclame de trei ori mai lung. C-aşa-i în capitalismul de Dâmboviţa!

"BELIEVE IN NOTHING"

SUB ZODIA MĂSCĂRELII

În urmă cu aproape douăzeci de ani, când am început eu să merg la teatru nu doar cu regularitate, ci chiar cu un soi de înverşunare, obişnuiam să fac o selecţie a spectacolelor foarte riguroasă (deşi poate că unii ar socoti-o cam snoabă), în funcţie de autor: dacă nu era unul cu adevărat cunoscut, de care să fi auzit şi eu din bruma de cultură generală agonisită până la momentul respectiv, îl căutam în cea mai recentă ediţie a Larousse-ului, care la vremea aceea nu-mi lipsea din bibliotecă (acum, din varii motive, printre care şi criza economică mondială, am rămas blocat la cea din 2007!). Dacă-l găseam şi îmi mai şi plăcea ce citeam acolo, mă duceam la piesă, dacă nu, nu. Chiar şi aşa, în primii cinci-şase ani am avut de văzut peste o sută de reprezentaţii, continuând şi mai târziu într-un ritm de minimum zece-cincisprezece pe an.

De la o vreme însă, nu prea mai pot respecta vechiul criteriu. Pe de-o parte, cea rea, autorii… să spunem clasici sunt tot mai puţin jucaţi, iar pe de alta, cea şi mai rea, eu însumi am căzut în clişeul spectatorului autohton, care se orientează mai degrabă după actori și/sau - în mult mai mică măsură - după regizori. Partea bună din această parte (şi mai) rea e că doar aşa am apucat să-i (mai) văd pe unii dintre monştrii sacri ai scenei româneşti înainte de a trece în nefiinţă şi (c-aşa-i la noi) uitare. În schimb, am avut parte de experienţe din ce în ce mai neplăcute, respectiv spectacole tot mai proaste.

Cel mai recent exemplu (că aici voiam s-ajung!) a fost “Obiceiuri necurate”, de la Teatrul Bulandra, scris de un efectiv oarecare Tom Smith, pe care nu doar în Larousse nu l-am găsit, dar şi pe Google a trebuit să caut mult până să mi se pară că-l dibui între alţi vreo douăzeci de tizi. Mult mai slabă decât calitatea şi-aşa îndoielnică a textului este însă montarea lui Mihai Constantin, un alt mare actor (că tocmai scrisesem despre Claudiu Istodor) pe care l-a mâncat în fund şi, în loc să se apuce şi el, ca mulţi alţi colegi de breaslă ajunşi la o anumită vârstă, de cântat, sau măcar de jucat în reclame idioate și telenovele proteviste la fel (deşi aici n-aş bagă mâna în cuptor că n-a făcut-o deja) a început să regizeze.

Dincolo de faptul că oricum ar spune multe (şi) despre aptitudinile lui de profesor, scuza că marea majoritate a interpreţilor – unul mai cizmă decât alta! – sunt foştii săi studenţi ar fi ţinut poate dacă în fruntea distribuţiei nu s-ar fi aflat un Gelu Niţu (cel pentru care m-am dus eu!) mai penibil decât aş fi crezut şi, cu atât mai puţin, aş fi vrut vreodată să-l văd, amintindu-mi oarecum de interpretările o vreme doar dezamăgitoare, apoi deja obişnuite, ale lui Dan Condurache, tot la bătrâneţe şi tot în rolurile de comedie. Într-un cuvânt: măscăreală. În două: măscăreală gratuită, fiindcă, la urma urmelor, fără să fie vreo capodoperă a dramaturgiei contemporane, piesa putea fi jucată şi decent. Ce-i drept, probabil cu mult mai puţin succes la public decât are aşa!

BANCA ZERO

Printr-un e-mail care de fapt nici nu mă privea, fiindcă n-am cont acolo, aşa că a intrat direct la “spam”, ING Bank m-a informat în dimineaţa aceasta, preventiv, că specialiştii instituţiei, după decenii întregi de studii, cercetări şi experienţe efectuate pe aborigenii din România, au izbutit să scoată pe piaţă primul instrument de, chipurile, economisire cu dobândă negativă din lume. Adică, nici măcar “real negativă”, în care diferenţa dintre dobânda efectivă şi rata inflaţiei să fie cu minus, ci negativă pur şi simplu, în sensul că mult stimatul client gogoman trebuie să şi plătească gras pentru privilegiul de a-şi ţine agoniseala (ca atare, tot mai mică) în depozitele băncii. În fapt, anunţul stipulează că, începând cu data de…, dobânda la conturile în valută devine 0 (deci nu zero virgulă ceva, oricât de mic, măcar aşa, de-un praf în ochi, ci zero barat), în timp ce comisionul de administrare, cel de retragere şi cel de… depunere (?!) cresc substanţial.

Ca-n bancuri, vestea cum ar veni bună este că, dat fiind respectul pe care mi-l poartă în calitate, pesemne, de potenţial viitor deponent păgubit, în eventualitatea că-mi pierd cu desăvârşire minţile, ING se angajează să mă ţină în continuare la curent cu toate hoţiile pe care le pune la cale pe banii mei. Ca să nu zic că n-am ştiut.

SEXUL (MAI) LENT

Pe cuvânt că nu sunt misogin sau ceva. Cred, cu moderaţie, în egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi, iar dacă sunt receptiv la, sau chiar pot să aduc o serie de contraargumente punctuale, pentru anumite domenii, o fac, dimpotrivă, cu deosebită simpatie şi consideraţie faţă de reprezentantele sexului cu siguranţă mai frumos decât cel puternic.

Aceste precizări – absolut necesare în lumea noastră suspicioasă şi degrabă (pre)dispusă la acuzaţii de hărţuire şi discriminare sexuală – fiind făcute, trebuie să mărturisesc că aseară, când, absolut din întâmplare, în aşteptarea unei transmisiuni de snooker pe Eurosport, am dat peste un meci de fotbal adevărat, adică masculin, arbitrat – subliniez – LA CENTRU nu de un cavaler al fluierului, ci de o domniţă, oricum cam durdulie în cel puţin două zone specifice, am fost oarecum… amuzat, ca să nu spun oripilat, că ar intra în contradicţie cu precizările de mai sus. Nu atât fiindcă am eu o imaginaţie debordantă, cât urmărind vreo cinci minute întregi din partidă, mi-a venit în minte un exemplu, încă şi mai elocvent decât cele văzute, pentru care o asemenea combinaţie nu mi se pare dintre cele mai fericite.

Închipuiţi-vă, aşadar, următoarea fază: un corner executat în careul echipei X (să spunem Real Madrid), ai cărei fundaşi interceptează mingea şi o trimit rapid dincolo de centrul terenului, la un atacant de mare viteză (să spunem Cristiano Ronaldo sau Gareth Bale), care după un sprint nebun ajunge în suprafaţa de pedeapsă adversă, unde se prăbuseşte (ca) secerat la intervenţia portarului. Întrebarea care se pune (retoric) este: cam cât de aproape de fază poate să fi ajuns între timp doamna arbitră de centru, pentru a lua o decizie plauzibilă, presupunând că nu este chiar Marion Jones după o doză consistentă de substanţe dopante? Q.E.D.

DE ZIUA (DE DUPĂ ZIUA) NAŢIONALĂ

În condiţiile în care, mai mult de nevoie decât de voie, trăiesc de-atâta efectiv amar de vreme (adică de când am făcut ochi) într-o frumoasă şi mănoasă ţară căreia îi merge buhul că, din păcate, e populată… de oameni cu tot felul de calităţi deosebite, printre care însă nu se numără hărnicia, eu am un vecin (cel de dedesubt) care se culcă la ora patru dimineaţa şi unul (cel de-alături) care se trezeşte la cinci. Majoritatea celorlalţi încep să mişune, cu multă însufleţire şi uşi trântite, de pe la şase, când, de pildă, femeia de serviciu a terminat deja de mozolit (că spălat e mult spus) scările şi de aruncat ce mai era de aruncat (îndeobşte sticle de vin şi bere), cu zgomot, pe tobogan. Judecând, aşadar, după propria mea experienţă, s-ar părea că în România se munceşte mai degrabă foarte prost, decât foarte puţin. Sau poate e doar “bafta” mea.

Cu fireasca întârziere aferentă faptului că sunt şi eu un demn fiu al patriei mele, care deci nu mişcă un deget (pe tastatură) (nici) duminica şi pe care nu-l dă afară din apartamentul modest de bloc ceauşist, proaspăt reabiltat termic, punctualitatea (să ştiţi că aici chiar exagerez, de dragul efectului dramatic), vin şi zic: la mulţi ani, România!