Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

joi, 27 februarie 2014

ARITMETICĂ ŞI NOSTALGII

Pe undeva, istoria chiar că se repetă. În urmă cu muuuuulţi ani (unde fiecare “u” reprezintă cam un cincinal), pe vremea când eram eu tânăr, pletos şi neînsurat, aproape că nu trecea zi fără ca vreo colegă de facultate, iar mai târziu de birou, uneori mai mult frumoasă, alteori mai mult obraznică, să nu mă întrebe, mai degrabă retoric şi oarecum dojenitor, de ce nu mă tund, adăugând, întotdeauna, ceva de genul: “în felul tău eşti chiar un băiat drăguţ; ştii ce bine ai arăta cu părul scurt?”.

După o bucată bunicică de timp, cam hodoronc-tronc, fără vreun motiv anume, şi cu atât mai puţin de gura lor, a venit şi marea zi, marcată cu roşu în analele personale, în care m-am tuns, nu chiar ca-n armată (unde, în paranteză fie spus, oricum aveam cel mai lung breton din întreaga unitate, dacă nu şi garnizoană, însă reuşeam să-l camuflez de minune sub bonetă, înfoindu-l, de-mi ajungea până sub nas, numai seara, în dormitor, spre uimirea camarazilor), dar orişicât, suficient cât să nu mai produc panică de câte ori intram într-o toaletă de bărbaţi. Ei bine, practic n-a existat fată dintre cele amintite mai sus, care, văzându-mă prima oară, să nu înlemnească preţ de câteva clipe, adăugând apoi, cu sinceră părere de rău: “Vai, măi, dar de ce te-ai tuuuns? Îţi stătea aşa de bine…”.

Anii au trecut, la fel şi tinereţea, pletele şi burlăcia, dar ceva întru totul similar mi s-a întâmplat în zilele noastre cu blogul. Până acum vreo două duzini de luni, când mai bine de trei sferturi dintre articole erau pe teme politice, neînchipuit de mulţi dintre inimaginabil de puţinii mei cititori oarecum fideli nu scăpau niciun prilej să-mi laude mai întâi iscusinţa într-ale scrisului – aşa, mai mult pentru a-mi adormi vigilenţa –, după care deplângeau amarnic faptul că mi-o irosesc pe asemenea subiecte de prea puţin interes pentru ei şi, în general, pentru oamenii obişnuiţi, dependenţi de alte lucruri decât de talk-show-uri televizate, şi mă îndemnau amical, dar insistent, să mă orientez spre teme de interes (cvasi)unanim, de genul întâmplărilor din traiul de zi cu zi.

La fel ca şi în chestiunea cu tunsul şi în multe altele (de fapt, cam toate) din viaţa mea, a venit un oarecare moment precis, motivat în exclusivitate de propriile-mi umori şi capricii, când m-am sictirit complet de politică şi am început să scriu despre… orice altceva, de la povestioare cu sau fără tâlc din existenţa mea cotidiană, până la (pseudo)cronici de teatru şi film sau sportive. Fireşte că şi de data asta, mai toţi cei care mă conjurau să las dracului odată politica şi televiziunile de ştiri au început să-mi spună cât de mult le lipsesc textele mele de “analiză” şi, prin ricoşeu, cu mantinela, să cam dea de înţeles că-i plictisesc de moarte cele de-acum.

De altfel, uluitor şi nu prea, odată cu marea transformare, chiar şi în absolut numărul cititorilor mei departe de a se, să zicem, dubla, devenind din doi, patru, s-a, grosso modo, înjumătăţit, rămânând unul singur. Presupun că o transformare la fel de radicală, dar de sens contrar, respectiv revenirea (mea) la politică – altminteri, de ce să nu recunosc?, destul de tentantă zilele astea, când iarăşi se întâmplă tot soiul de minuni, că aşa e neamul ăsta, blestemat să aibă pe vecie în fruntea lui numai personaje groteşti (Antonescule, nu-mi da dreptate cu rânjetul ăla de satisfacţie bovin pe faţă, doar pentru c-am făcut prostia să te votez degeaba cândva, ca de altfel şi pe Băsescu mai demult – doar că, din păcate, pe-ăla nu chiar degeaba, de vreme ce s-a ales – fiindcă mă refer şi la tine!) – revenirea, aşadar, n-ar întoarce mortul de la groapă şi cititorul pierdut la e-Xtrema, în schimb ar putea produce o nouă înjumătăţire, ceea ce ar fi chiar dureros pentru bietul rămas. Aşa că… mai reflectez.

Niciun comentariu: