Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

miercuri, 5 februarie 2014

NE DAŢI ORI NU NE DAŢI?

Din vremuri dacă nu tocmai imemoriale, în orice caz de demult, şi din motive pe care între timp le-am uitat cu desăvârşire, deşi sunt convins că erau cât se poate de logice şi întemeiate, am rămas cu o cartelă preplătită de la Vodafone, de care – în ciuda faptului că deţin şi-un abonament cu destule minute – nu mă-ndur să mă descotorosesc, printre altele pentru că are un număr destul de interesant, aşa că o tot încarc, la limita perioadei de graţie şi cu cea mai mică sumă posibilă, cât să nu fie dezactivată. Cum de folosit aproape că n-o folosesc, decât, arareori, să fac vreo plată modică pe internet, ca să închiriez un film sau ceva, s-a strâns acolo un credit frumuşel, de care m-am cam ataşat. În fine.

Treaba e că, în urmă cu vreo săptămână, am primit un SMS, chipurile de la societatea de telefonie amintită, prin care eram înştiinţat că pot deveni fericitul beneficiar a nu mai puţin de 100 de minute sau SMS-uri în reţea şi 10 naţionale, cu care cică să-i anunţ pe cei dragi că sunt bine, sănătos, în pofida vremii câinoase de-afară, dar asta numai cu condiţia să trimit în prealabil un SMS cu răspunsul “DA” la un număr scurt. Ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi scris, în schimb, “NU” sau vreo înjurătură, nu se specifica.

Cert este că, fiind un tip aproape păţit, cu prieteni care s-au conformat unui astfel de mesaj şi s-au trezit apoi cu o factură de peste 1000 de lei (era pe abonament), m-am gândit – mai degrabă aşa, de-o goangă, şi ca să am de ce să mă enervez şi să scriu un articol pe blog – să sun la Vodafone să-i întreb dacă e pe bune. Oarecum spre suprinderea mea, chiar era.

Acum, ce mă calcă pe mine pe nervi, şi i-am explicat şi boului care făcea pe prostul, de la Vodafone, şi care cică nu înţelegea ce-aş fi putut păţi dacă trimiteam un SMS aiurea, ca şi cum n-ar fi ştiut că există numere “speciale”, taxabile cu cât vrea muşchiu’ deţinătorului, de la câţiva cenţi, la, de ce nu?, câteva sute de euro (alea de le scrie mic şi în viteză costul pe ecranul televizorului, cât să n-apuci să vezi decât dacă ai DVD recorder, ca mine, şi pui imaginea pe “stop”), e de ce pulăria mea, dacă primesc un “cadou” (pesemne de-ăla precum calul care nu trebuie căutat la dinţi), trebuie să mai trimit tot eu un SMS prin care să-l şi accept în mod expres. Nu puteau să-mi dea respectivele minute şi gata? De consumat vedeam eu dacă şi când le consumam (oricum mi se pare că e un termen limită). Că atunci când e să mi se IA ceva, uneori nici măcar tocmai justificat, nu mă mai întreabă nimeni dacă sunt de acord! Sau e pe principiul “noi v-am fi dat nişte minute, dar dacă n-aveţi neapărat nevoie de ele, mai bine le păstrăm”?

De fapt, oricât aş fi eu de comod, marea problemă nu e că m-ar durea degetele să butonez două litere şi să dau “send”, dar mi se pare că prin metoda asta se încurajează posibilele escrocherii despre care am amintit şi care, dacă stau să mă gândesc bine, vin puţintel (mai mult) şi în beneficiul operatorilor de telefonie, fiindcă dacă un client se pomeneşte, hodoronc-tronc, după ce sună sau expediază un SMS la un număr de-ăsta fantomă, că-i dispare creditul, nu-i rămâne decât… să-şi cumpere altul, nou, pe care să-l folosească aşa cum îşi propusese iniţial, eventual sunându-i pe cei dragi... etc. Că reclamaţiile oricum nu se soluţionează niciodată favorabil pentru păgubit.

Niciun comentariu: