ÎNTOARCEREA LA MEDIOCRITATE

Din păcate, odată cu etapa a doua, din Malaysia, a început cu adevărat sezonul de Formula 1 şi pentru echipa McLaren. Ce vreau să spun e că, după ce în urmă cu două săptămâni, la debutul oficial din Australia, cele două monoposturi au ocupat pe pistă locurile trei şi patru, iar după depunctarea lui Ricciardo chiar au avansat câte o poziţie în clasamentul definitiv, arătând, inclusiv în calificări şi antrenamentele libere, o formă care-i îndreptăţea pe fanii ca mine să spere într-un an mai bun decât ultimii, acum nu doar că au re(de)căzut în obişnuita mediocritate, încheind cursa pe locurile şase şi nouă, după o evoluţie în care nu cred să fi depăşit pe cineva, deşi tânărul Kevin Magnussen s-a zbătut cât a putut, încasând şi o pedeapsă nemeritată, în debutul cursei, după un acroşaj uşor, şi discutabil în privinţa vinovăţiei, cu Kimi Raikkonen (mai normal ar fi fost să se încadreze la “incident de cursă”, fără urmări punitive, altminteri precedentul fiind foarte păgubos într-o competiţie în care şi-aşa spectacolul e tot mai firav), dar au reapărut şi… excentricităţile de altădată, cum ar fi faptul că în calificări, în condiţii de circuit inundat de apă, cei doi piloţi (sau cei care-i sfătuiesc) s-au încăpăţânat să păstreze multă vreme (Button chiar până la capăt!) cauciucurile intermediare, cu care se scoteau timpi foarte slabi, deşi toţi ceilalţi concurenţi erau pe cele de ploaie, încât la un moment dat mă şi întrebam dacă nu cumva responsabilii team-ului britanic fac o (nouă) confuzie grotescă şi au senzaţia că se păstrează regulile din sesiunile uscate, când ultimul tip de cauciuc folosit este cel cu care obligatoriu se pleacă şi în cursă, imaginându-şi astfel că-şi creează un avantaj din punct de vedere strategic (de fapt, când calificările sunt pe ploaie, iar cursa debutează pe uscat, sau invers, regula asta e abrogată.) Asta ca să nu mai spun că în sesiunile de antrenament maşina lui Magnussen a stat mai mult în garaj, cu tot soiul de bube.

Apropo de antrenamentele libere – pe care, din cauza complotului aceluia de care am mai pomenit, dintre DigiSport, care a pierdut drepturile de transmisie pentru F1 şi Dolce Sport, care le-a câştigat, dar, pesemne, şi-a mâncat de sub unghie să achiziţioneze pachetul complet, cu tot cu antrenamente, dacă nu cumva de fapt piratează RTL-ul, care şi el difuzează numai calificările şi cursa, aşadar din cauza… eu le urmăresc pe internet, având o imagine nu cu mult mai proastă decât cea TV de la Dolce, dar (destul de uimitor) cu (şi) mai multe întreruperi –, ele mi-au dat un nou prilej să bag de seamă că nici la case mai mari inteligenţa nu dă pe dinafară. Astfel, chiar dacă se ştie foarte bine dintotdeauna că, începând de pe la jumătatea celei de-a doua, echipele testează maşinile în condiţii de cursă, cu rezervoarele de combustibil încărcate, astfel încât timpii sunt mai slabi, uneori cu până la şase-şapte secunde pe tur, grafica transmisiunii oficiale (care oricum nu înregistrează decât recordul fiecărui pilot) continuă să-i afişeze până la sfârşit pe cei din prima parte, când bolizii evoluau în ritm de calificări. Aşa se face că, aproape o oră întreagă, ecranul e încărcat aiurea cu nişte rezultate care nu mai au nicio relevanţă şi pe care ajungi oricum să le înveţi pe dinafară, fiindcă rămân neschimbate, în timp ce situația stabilită în condiţii de cursă e cu desăvârşire ignorată, deşi ar fi extrem de interesantă. Cât de greu o fi să se “reseteze” cronometrajul de pe imagini, pentru a fi consemnată aceasta din urmă?

Şi ne mai mirăm că toate schimbările din ultimii ani, concepute de marii gânditori din fruntea F1, transformă competiţia într-una din ce în ce mai plictisitoare.

"CEMETERY GATES"

TAXE, IMPOZITE, POLITICIENI ŞI ALTE CATASTROFE

În calitatea mea de cetăţean aproape responsabil şi cu frică de autoritate, aparţinând, probabil, clasei mijlocie-mică după veniturile familiale la care contribui din plin… cu sfaturi şi prin admonestarea blândă a soţiei de câte ori e pe punctul să facă o cheltuială nechibzuită (în timp ce ale mele, mult mai mari şi mai numeroase, că-s pasionat de electronice, sunt, dimpotrivă, încurajate de ea, ceea ce, oarecum paradoxal, îi atrage alte porţii de muştruluială), nu am rămas absolut niciodată restant la vreo factură şi cu atât mai puţin la achitarea impozitului pe casă şi maşină. Asta până anul trecut.

Pentru cine nu-şi mai aminteşte, la începutul anului 2013 a fost o mare bulibăşeală cu aceste impozite, tipică actualei administraţii locale şi centrale, ca şi tuturor celor care au precedat-o şi o vor urma, în vecii vecilor, amin, deoarece, după ce s-au trimis plicurile cu sumele datorate, s-a ajuns la concluzia că nu fuseseră cuprinse nu ştiu ce majorări, pe care de fapt primăriile promiseseră că le vor acoperi din fonduri proprii, dar Guvernul nu le-a lăsat, aşa că s-au cirovăit unele cu altul, iar în presă au apărut tot soiul de ştiri (pe vremea aia mă mai uitam cât de cât la televizor) contradictorii, interviuri cu politicieni confuzi, talk-show-uri cu moderatori derutaţi şi aşa mai departe. Cert este că eu, ca de obicei, cu atât mai mult cu cât găsisem plicul cu pricina în cutia poştală încă dinaintea Revelionului (ştampila e din 27.12), am plătit ce scria acolo că am de plătit, încă din primele zile ale anului. După care mi-am văzut de ale mele, că doar nu era să stau de dimineaţă până seara la televizor să aflu când şi cum s-a tranşat problema, sau să umblu ca un căpiat pe la administraţiile financiare şi să-mi pierd zilele, dacă nu şi viaţa, la cozile alea unde îşi mai dă obştescul sfârşit câte un cetăţean la fel de responsabil ca mine, doar că mai vârstnic, ca să aflu dacă şi cât aş mai avea de plătit. Mi-am zis că, la urma urmelor, când s-or înţelege capii (mafioţi ai) statului între ei, vor avea minima decenţă să mă anunţe şi pe mine prin intermediul unui plic suplimentar, cu suma aferentă, pe care eu, în calitatea mea de… (a se vedea mai sus) îl voi onora cu scârbă, că n-am încotro. Fiindcă n-am primit nimic de felul ăsta, mi-am imaginat, naiv cum sunt, că soluţia fusese una “în interesul cetăţeanului”. Când colo…

Anul acesta, tot ca niciodată, plicul mi-a venit abia pe la jumătatea lui februarie, când eu – gândindu-mă că s-a pierdut sau că se face economie la hârtie – îmi şi achitasem deja de vreo două săptămâni taxele, fără să dau atenţie sumei, una într-adevăr mai mare decât cea din 2013, dar pe care o pusesem pe seama obişnuitelor majorări anuale, că doar trăim unde trăim. De altfel, din fiţuica scoasă la o imprimantă moştenită pesemne măcar de pe vremea lui Iliescu, dacă nu chiar a lui Ceauşescu pe care o primisem drept chitanţă de la poştă, oricum nu se înţelegea nimic, în schimb, când m-am pomenit cu factura oficială în mână – chit că nici asta nu era prea limpede, însă nu din motive de proastă tipărire – am avut un şoc, ce-i drept nu foarte mare, deoarece, ca român sadea, sunt deja vaccinat din fragedă pruncie la genul ăsta de măgării.

Aşadar, pe lângă suma aproape normală, pentru anul în curs, nici măcar atât de mare pe cât mă temeam (mai ales că apăruseră tot soiul de zvonuri legate de apartamentele de bloc care figurează şi ca sedii de SRL-uri), apărea şi, cum ar veni, restanţa de anul trecut, câţiva zeci de lei, încadraţi chiar la rubrica “restanţe din anii anteriori”. OK, până aici toate relativ bune şi aproximativ frumoase, merge şi aşa, dacă nu mi-a venit plicul ăla suplimentar anul trecut, a venit suma respectivă acum, numai că…

În dreptul unei alte rubrici, numite “accesorii (sold 31.12.2013)”, mai apare o sumă, altminteri modică, pe aceeaşi linie de tabel cu zecile alea de lei restante, însă al cărei înţeles nu l-am descifrat cu exactitate (aşa încât, dacă mă înşel… tot nu-mi cer scuze, pentru că toată povestea asta e oricum un mizilic faţă de mizeriile pe care le avem de înghiţit zi de zi din partea autorităţilor), însă explicaţia cea mai, să spunem, logică (deşi evident că nu e) ar fi aceea că reprezintă… penalităţile pentru faptul că nu mi-am plătit, chipurile la timp (respectiv până prin septembrie sau când e termenul-limită, că habar n-am, de vreme ce achit întotdeauna încă din ianuarie), suplimentul ăla de impozit pe anul trecut, pe care l-au inventat ei… DUPĂ ce-mi plătisem de fapt impozitul pe anul trecut. Mă-nţelegeţi?

Cu alte cuvinte, fără să am nici cea mai măruntă vină că autorităţile nu s-au înţeles între ele şi că m-au pus să plătesc, vezi Doamne, mai puţini bani decât ar fi trebuit, după care nici nu m-au anunţat în mod oficial şi în timp util că mai am de dat ceva în plus, mă penalizează acum, cumva retroactiv. Păi să nu-ţi alea-alea în ăia-ăia de hoţi?

Faptul că suma e, cum spuneam, modică (probabil un procent din “restanţa” aceea, nici ea fabuloasă, dar poate semnificativă pentru unii) nu e o scuză pentru a fi luată efectiv tâlhăreşte de la milioane de oameni care, din păcate, în majoritatea lor, nici nu bagă de seamă, sau, dacă bagă, lasă oricum de la ei, că-s prosperi ca nimeni alţii în lume, aşa încât, la urma urmelor, poate o şi merită. Cum îşi merită şi conducătorii.

PĂCĂLICII

Era minutul 89 şi vreo patruzeci de secunde al meciului dintre Arsenal şi Swansea (locul 15), pe care, în mod cât se poate de natural – de vreme ce sunt abonat la o mie de posturi de sport româneşti mari, mici şi insignifiante, dintre care două, însumând nu mai puţin de 6 (şase) canale pretind că transmit Premier League “în exclusivitate” (bag însă de seamă că în privinţa partidelor desfăşurate la aceeaşi oră parteneriatul dintre Eurosport şi Dolce cam scârţâie, probabil pe motiv de concurenţă directă), aşadar, în mod cât se poate de natural… îl urmăream pe un “stream” preluat de pe internet, cu întreruperile şi blocajele de rigoare, londonezii conduceau cu 2-1, şi, de asemenea în mod cât se poate de natural, de vreo două-trei minute mă tot pregăteam să închid laptopul, aşa cum fac de fiecare dată (sau, după caz, televizorul), dintr-un soi de superstiţie, pentru că nu suport tensiunea finalurilor pe muchie de cuţit, însă, de data asta, nu găsisem un moment propice, mai de acalmie, când, în fine, încă şi mai natural decât tot ce am înfăţişat până acum, galezii au egalat, printr-un autogol caraghios al lui Flamini.

Acum, sincer, n-am auzit (despre) declaraţiile de după meci ale lui Wenger, însă îmi imaginez că, păstrându-şi acelaşi aer senin cu care, de pildă, şi-a asumat “întreaga răspundere” pentru eşecul cu Chelsea (0-6), dar şi prelungirea pe termen încă nedefinit a contractului, o fi spus că echipa se află pe un vădit trend ascendent, elevii săi reuşind, spre deosebire de precedenta întâlnire, să înscrie două goluri, faţă de niciunul şi să primească tot două, dar faţă de şase.

Cinstit şi obiectiv vorbind, scorul final de-aseară este echitabil. Inechitabile sunt toate victoriile obţinute de Arsenal exact în maniera în care ar fi obţinut-o pe cea de-aseară dacă ar mai fi rezistat câteva minute, cu tot cu prelungiri. Mă şi gândeam că, dacă ar fi să fac o socoteală, însumând toate minutele în care “tunarii” au jucat cu adevărat fotbal în cele treizeci şi una de etape desfăşurate până acum, nu ies de două-trei meciuri întregi. Cred că au ajuns la vreo zece rezultate de 2-1 (după 0-1) sau 2-0, cu ambele goluri marcate într-un interval de câteva zeci de secunde, în jurul minutului 70, după ce practic au absentat de pe teren întreaga primă repriză. Cu Tottenham în schimb, au jucat tot un singur minut, doar că primul, când au înscris unicul gol al meciului, după care niciuna dintre echipe n-a mai arătat nimic.

Nu e că mi-aş lua neapărat un angajament solemn în sensul ăsta, dar am ajuns şi eu la concluzia că e nu doar zadarnic, ci şi nedrept faţă de mine însumi să mai consum atâta timp, energie şi spaţiu “tipografic” pentru o echipă care încearcă să păcălească fotbalul, aşa cum, la drept vorbind, am încercat să păcălesc şi eu ziua de blogărit, cu un articol despre… nimic, doar din comoditate, pentru că nu m-am încumetat să abordez subiectele mai serioase pe care le am în vedere.

O CÂRTEALĂ MICĂ

Fiindcă tot nu mai scrisesem de multă vreme despre tenis, şi dacă tot am început să mă uit (iarăşi) aproape cu regularitate, mai ales la fete, azi voi cârcoti câteva cuvinte la adresa Simonei Halep.

Aşadar, în ciuda faptului că mai toţi cei care se referă la ea, fie în calitate de experţi, fie de simpli suporteri-patrioţi, simt nevoia să adauge că o văd ajungând, cât de curând, numărul 1 mondial, şi cu toate că şi mie îmi place teribil de ea, dar mai degrabă pentru că este o compatrioată care ne face cinste (spre deosebire de 99,99% din restul de 22 de milioane), decât o jucătoare fabuloasă, ţin morţiş să consemnez aici, acum, cu riscul asumat şi chiar dorinţa lăuntrică şi fierbinte de a mă face (încă o dată) de râs, debitând o previziune ce se va dovedi penibil de eronată, că, în opinia mea de diletant, anul viitor, pe vremea asta, dacă nu cumva şi (mult) mai devreme (în funcţie de felul cum se socotesc punctele alea despre care toată lumea simte nevoia să sublineze, pe bună dreptate, că le are de apărat după un an 2013 cu adevărat de excepţie), minunata noastră fată nu se va mai afla nici măcar în Top 20.

Sigur, dincolo de ce am visat eu azi-noapte, după ce am adormit târziu, fantazând la Ana Ivanovici (fostă şi ea, cândva, de mult, numarul 1) pe care tocmai o văzusem bătută măr în turneul de la Miami, unde Simona a abandonat din primul tur, aş avea şi vreo două argumente, printre care tocmai acesta, amintit în treacăt şi de un cetăţean care chiar se pricepe, recte Ion Ţiriac, şi anume că românca e cam fragilă, astfel încât după un turneu excelent, urmează aproape obligatoriu unul la care absentează accidentată.

De altfel, se poate vedea şi cu ochiul liber că nu are tocmai un fizic care să o recomande, şi mă refer în special la faptul că în general jucătoarele care în ultimii ani au ajuns în vârful ierarhiei mondiale – cu excepţia Serenei Williams, care ar fi putut face o carieră la fel de strălucită și în competițiile de lupte libere sau haltere – sunt care mai de care mai subţirele şi mai înăltuţe, numai bune de fotomodele, gen (în ordinea preferinţelor mele) Maria Sharapova, Ana Ivanovici, Caroline Wozniacki, sau chiar Agnieszka Radwanska şi Victoria Azarenka, pe care, în schimb, le cam antipatizez. Faptul că din acest punct de vedere (fizic), Simona e doar frumuşică şi are poate cei mai expresivi ochi din circuitul mondial nu cred să o ajute foarte mult.

În fine, deşi probabil că în primul rând, dar aici chiar îmi dau cu părerea ca un amator cu ifose de expert, mie îmi pare că Simona nu stăpâneşte (perfect) anumite procedee tehnice, şi mai ales aşa-numita “lovitură scurtă” (cred că pe vremuri i se spunea “stop”, dacă nu fac eu o confuzie regretabilă), din care nu-mi amintesc s-o fi văzut realizând mai mult de una la trei-patru meciuri, şi atunci doar dacă n-a avut încotro, adică oarecum din nimereală, fiindcă a ajuns cu greu la mingea adversarei. Sigur, teoretic, având în vedere vârsta ei, cred că aici ar mai avea timp să progreseze, asta presupunând că are sau va avea un ceva antrenor, fiindcă deocamdată lucrurile am impresia că sunt cam neclare (şi) în privinţa asta.

Cum aminteam din capul locului, tare mi-aş dori să mă înşel în prorocirile mele sumbre, de Cassandră acrită de viaţă, însă există o mulţime de jucătoare, altminteri talentate, care după câte un sezon formidabil şi o ascensiune fulgerătoare în clasamentul WTA, unde au ajuns chiar lidere la o vârstă fragedă, au coborât cel puţin la fel de vertiginos, (re)intrând, la deplina maturitate sportivă, într-un soi de mediocritate.

DACĂ AR FI FOST RUGBY…

Chelsea - Arsenal 6-0 (cu un singur eseu transformat, “tunarii” ar fi putut întoarce rezultatul).

A fost o vreme când Arsenal juca frumos, dar pierdea (onorabil). A venit apoi una, mult mai scurtă, când juca urât, dar câştiga. Acum joacă urât şi pierde (ruşinos).

După un asemenea meci – din care trebuie să recunosc că n-am văzut decât primul sfert de oră, până la 0-3 şi un jucător mai puţin pe teren – n-ar fi mare lucru de spus (în plus). Este o chintesenţă perfectă a mai tuturor articolelor mele pe temă: am scris şi despre faptul că “tunarii” au căpătat obiceiul de a omorî derby-urile din faşă, primind o căruţă de goluri şi/sau rămânând în inferioritate numerică din primele minute, astfel încât fanii ca mine, cu o doză totuşi limitată de masochism, îşi pot vedea liniştiţi de alte treburi; am scris (în repetate rânduri) şi despre structura ultimelor sezoane ale lor, când o jumătate (fie prima, fie ultima) este entuziasmantă, iar cealaltă dezastruoasă; am scris, încă de pe vremea când păreau mai puşi pe treabă ca oricând, şi erau daţi ca favoriţi la titlu, că, personal, la cum joacă, nu sunt deloc sigur că anul acesta vor prinde baremi un loc de Champions League; am scris (chiar în nenumărate rânduri) şi despre absolut penibila lor apărare (“fragilă” e, în context, un eufemism de-a dreptul hazliu); am scris până şi despre faptul că arbitrajele în Anglia sunt aproape la fel de jalnice precum cele din România, dovadă gafa incredibilă a întregii brigăzi, în urma căreia Gibbs a fost eliminat în locul lui Oxlade-Chamberlaine; am scris şi despre convingerea mea că, judecând după atitudinea inexplicabil de tolerantă manifestată de conducere, investitori ş.a.m.d. faţă de staful tehnic, în frunte cu Wenger, clubul londonez nu poate fi decât o afacere de faţadă la adăpostul căreia se desfăşoară activităţi mult mai bănoase şi pesemne ilegale, şi, în fine, am scris (întruna) despre Wenger, care indiferent cât de bun şi potrivit, dacă nu de-a dreptul “salvator al echipei” o fi fost în urmă cu 10-15 ani, de-atunci s-a zaharisit, s-a învechit (nu ca vinul, ci ca un autoturism devenit rablă, un telefon mobil cu antenă telescopică şi tastatură fizică sau un cal ajuns mârţoagă), cu metode cu tot, şi s-a transformat într-un mare bolovan atârnat de gâtul ei, iar convingerea mea din ce în ce, şi încă şi mai fermă decât cea/cele de mai sus e că, atâta vreme cât va rămâne în funcţie, Arsenal nu va mai lua niciun trofeu, nici măcar anul acesta Cupa, în ciuda “culoarului extrem de favorabil”, cum zic unii (optimişti sau necunoscători ai “fenomenului”). Despre titlu (oricum infinit mai prestigios decât Cupa) sau ceva pe plan european (în afară de vreun turneu amical sau vreo Cupă Intertoto dacă mai trăieşte sau va învia) nici n-are rost să mai pomenesc, în vecii vecilor, cu Wenger în rol de popă care ne îngroapă pe toţi. Amin.

P.S. Printre confuziile pe care le mai fac uneori, în orice domeniu, auzind câte o informaţie cu jumătate de ureche, se numără şi aceea că Wenger şi-ar fi tot negociat în ultima vreme prelungirea contractului până în 2017, ajungând deja la o înţelegere cu conducerea aia… excentrică a clubului, despre care aminteam mai devreme.

Ei bine, dacă nu fac de-abia acum o altă confuzie, de-a dreptul sinistră, înţeleg că era vorba de fapt despre prelungirea DUPĂ 2017, când expiră noua înţelegere, abia semnată. Noi să fim sănătoşi, că el se crede nemuritor!

"WINGS OF MADNESS"

ACOLO UNDE AŞA ŞI-AŞA E APROAPE BINE

Cât pe ce să treacă o săptămână întreagă (de lucru pentru mine, adică foarte redusă) de la debutul noului sezon de Formula 1, fără să-mi dau cu părerea, nu atât despre cursă în sine, cât despre felul, ca să nu spun halul, în care a fost ea transmisă de Dolce Sport. Dacă despre simulacrul de imagine HD de-acolo am tot vorbit (şi-aşa nici nu vreau să mă gândesc cum o să fie când F1 nu va mai avea loc pe canalul principal din pricina cine ştie cărei emisiuni de teleshopping, aşa cum nu au acum meciurile de fotbal din Premier League şi Bundesliga, ceea ce mă face să mă întreb dacă nu cumva transmiterea lor pe canalele 3 şi 4, evident doar în format SD, e o condiţie contractuală a “parteneriatului” cu Eurosport), o să mă refer puţin la cei doi comentatori, dintre care unul e mai foarte prost, iar celălalt mai aşa şi-aşa.

Ăla mai foarte prost – şi plutaş pe conductă în drumul spre Capitală pe deasupra, de vreme ce după episoadele de ploaie de la Melbourne tot aştepta să se “uşte” pista (de nevastă-mea nici nu înţelegea ce vrea să spună, şi credea că e un termen tehnic pe care spera să i-l explic) – e pare-se expertul, dar deocamdată s-a evidenţiat prin faptul că nu-i în stare să-şi ţină dracului gura când sunt difuzate comunicaţiile radio între piloţi şi inginerii de la boxe, prin care telespectatorii, dar şi gogomanii de comentatori pot afla informaţii extrem de utile. Idiotului i-a intrat în schimb în cap, pesemne, vreo regulă de bază a comentatorului mărginit, că nu e bine să se întrerupă brusc din ce are el de elucubrat la momentul respectiv. De cele mai multe ori însă, probabil pentru că încerca să tragă el însuşi cu urechea la acele comunicaţii, oricum nu mai spunea nimic coerent, ci doar câte un “ă” sau “î” prelungit şi pe ton ridicat, ca să fie sigur că e auzit numai el. Sigur, omul cât trăieşte învaţă, şi poate că până la ultima cursă a sezonului o să ştie ce are de făcut în astfel de situaţii, dar chestia asta trebuia s-o afle de la predecesorii lui de la Digi Sport, în calitate de simplu telespectator. Asta presupunând că-l interesa Formula 1 şi anul trecut.

Ăla mai aşa şi-aşa e… aşa şi-aşa. Adică, nici nu m-a scos de tot din pepeni, dar nici nu m-a dat pe spate. Măcar tace când e cazul, iar când va mai prinde ceva curaj sper să-i ardă câte una după ceafă şi celuilalt, cum spuneam că-mi imaginez că face Carmen Bunaciu cu tembelul de la Eurosport.

Revenind la ăsta de la Dolce, trebuie să spun că ar fi ieşit încă şi mai bine dacă nu s-ar fi transmis şi conferinţa de presă a piloţilor de după cursă (din fericire, şi spre marea mea uimire, s-a transmis). Astfel, n-ar mai fi avut ocazia să-şi dea în petic, realizând gafa ediţiei, atunci când ocupantul locului trei (ulterior, prin descalificarea lui Ricciardo, a urcat pe doi), Kevin Magnussen, vorbea (şi) în limba maternă, aşa cum se obişnuieşte. Ăsta al nostru, mai aşa şi-aşa, după ce, spre cinstea lui, tradusese (cât de cât) din germană declaraţiile învingătorului, Nico Rosberg, şi din engleză pe ale lui Ricciardo, s-a scuzat cu modestie, spunând că nu ştie încă şi finlandeza.

Acum, din două una: ori caraghiosul, ca mare jurnalist sportiv ce se crede, n-a aflat încă faptul că Magnussen junior, la fel ca şi – culmea – tatăl său oleacă mai celebru, Jan, este danez, ori îşi imaginează că în Danemarca limba oficială e finlandeza. Rămâne să ne dumirim pe parcursul sezonului, fiindcă sper ca noul pilot McLaren – care mi-a devenit încă şi mai simpatic după ce l-am văzut cum evoluează, decât pentru simplul fapt că o face pentru echipa britanică – să se afle cât mai des în acestă postură.

CU VIRGULĂ

N-am fost niciodată (întru totul) de acord cu cei care spun că n-ai dreptul să-ţi dai cu părerea, mai ales la modul critic, despre un lucru, dacă n-ai făcut tu însuţi ceva similar acelui lucru măcar o dată în viaţă: nu poţi critica o pictură, un film, o carte, jocul unui actor sau felul cum e mobilată o casă, dacă n-ai pictat tu, cu mânuţa ta, un tablou, n-ai realizat un filmuleţ, n-ai scris baremi o nuvelă, n-ai interpretat un rol, respectiv n-ai urmat nişte cursuri de design interior.

Pe de altă parte, fiind pe deplin conştient că şi eu am tendinţa să văd prea des paiele din ochii altora, ignorând bârna din cel propriu, inclusiv în privinţa unor lacune impardonabile de limbă maternă (apropo, chiar zilele trecute am auzit la un post de televiziune exprimarea “limbă natală”, la fel cum, în schimb, nu mai departe de ieri seară, am descoperit că aveam o convingere cât se poate de eronată despre infinitivul unui verb destul de uzitat), de unde şi resemnarea mea în a rămâne (foarte probabil, până la capăt) pe meleagurile… nu materne, ci natale, de vreme ce, ca om care, fără să am pretenţia că mă pricep din cale-afară la scris, o am pe aceea că oricum nu mă pricep la nimic altceva mai bine, îmi dau seama că nu pot asimila cum se cuvine o limbă nouă/străină în următorii câţi ani mi-or mai fi rămas de trăit (în principiu, ceva mai puţini decât cei de până acum), dacă n-am asimilat-o perfect pe cea română în aproape jumătate de secol, trebuie să recunosc că, pe ici pe colo, prin punctele neesenţiale, am început să le cam dau dreptate când vine vorba chiar despre scris.

Înainte de a exemplifica (şi de a face o scurtă recapitulare, fiindcă am cam luat-o pe arătură), mai vreau să adaug doar că, în context, îmi vine greu să-i înţeleg pe cei care, deşi, spre deosebire de mine, îşi câştigă şi existenţa din scris, deci sunt, cum s-ar zice, “profesionişti” în toată puterea cuvântului, nu sesizează – sau mai curând se prefac, ceea ce e la fel de, dacă nu şi mai grav – acest aspect, aşa că se află într-o perpetuă vânătoare de virgule între subiect şi predicat.

Aşadar, să recapitulăm, aşa cum am promis: pe scurt, ideea este că multe dintre cele ce par a fi grave deficienţe gramaticale sau stilistice ale autorului unui text ar fi înţelese şi scuzate de cititori, dacă ar fi scris şi ei măcar două fraze în viaţa lor. Propoziţiile, de genul “Ana are mere”, “Copiii merg la şcoală” sau “Mama e la coafor”, nu se pun. Discutăm de la “Ana, care este o fetiţă frumoasă şi cuminte, are nişte mere galbene, pe care le-a cules din grădina buncii sale, săptămâna trecută, când a fost la ţară” în sus.

Asta mai ales pentru că primul exemplu pe care îl voi da este tocmai celebra virgulă între subiect şi predicat, care de cele mai multe ori poate fi o simplă scăpare. Dacă ar fi să vorbesc în nume propriu, întotdeauna trag nădejde că măcar la a zecea lectură înaintea publicării unui text mi-ar sări în ochi, dar, din nefericire, experienţa mi-a demonstrat cu prisosinţă contrariul, fiindcă uneori descopăr greşeala fix la a unsprezecea, DUPĂ publicare! Treaba e că, nestatornic cum sunt, fac foarte multe schimbări şi corecturi înaintea variantei finale, astfel încât, în exemplul de mai sus, cu Ana, se prea poate ca, după ce iniţial concep fraza aşa cum încă o puteţi citi acolo, să mă răzgândesc şi să nu mi se mai pară esenţială descrierea fetiţei (frumoasă şi cuminte), fapt pentru care scot respectiva precizare, dar, atunci când subliniez cu mouse-ul textul ce urmează a fi şters din calculator, din neatenţie pur şi simplu nu includ şi una din virgulele care o încadrează (pe precizare), fie prima, fie a doua. Rezultatul este un “Ana, are nişte mere…” de toată frumuseţea.

O altă greşeală, încă şi mai frecventă, dar, de data asta sunt convins că în majoritatea cazurilor chiar din necunoaştere, este confuzia “căruia-căreia”, cu diversele variante, “al/ale/alor căruia/căreia/cărora…”. Într-un asemenea păcat era să cad eu acum vreo două zile, când scrisesem într-un articol “procesul în urma căruia…”, după care, la recitire, mi-am dat seama că folosisem cuvântul “procesul” şi cu două propoziţii mai jos, astfel încât apăruse o repetiţie deranjantă. Ca să scap de ea, am înlocuit cuvântul cu un sinonim, “acţiunea”, doar că am uitat să modific şi continuarea. În consecinţă, până la încă o recitire (cam a şasea), a rămas “acţiunea în urma căruia…”.

Al treilea şi ultimul exemplu (cel puţin deocamdată, fiindcă, aşa cum v-am spus, sunt nestatornic şi nu mai am chef să încerc să mi le amintesc pe celelalte) era cât pe ce să-l dau pe viu, în direct şi la o oră… oarecare, chiar adineauri, când scrisesem ceva în genul “… scuzate de cititori”, apoi m-am sucit, am elaborat puţin propoziţia, adăugându-i nişte precizări, “… scuzate de cititorii mei, care…”, m-am sucit iarăşi, am şterş, şi iarăşi, doar că în penultima etapă rămăsese “… scuzate de cititori mei, care”, adică doar cu un “i”. Din fericire, nu doar că am sesizat la timp, dar am şi revenit la varianta iniţială, în care cuvântul cu pricina e nearticulat, aşa cum mă tem că a cam devenit şi textul acesta în ansamblu. Gata.

(MAI) NIMIC DESPRE FOTBAL

Partea cât de cât bună a faptului că, aşa cum spuneam ieri, două dintre meciurile de Premier League din fiecare etapă au fost preluate de Dolce este că mai scap de iritanţii comentatori de la Eurosport, pe care îi suport(am) din ce în ce mai greu.

Astfel, de vreme ce ăl (care se crede) mai expert dintre ei face de fiecare dată confuzia, ce-i drept deja tradiţională, între termenii “refulare” şi “defulare”, nereuşind să-i utilizeze corect nici măcar din greşeală (ar avea totuşi o şansă din două!), mă simt perfect îndreptăţit să opinez nu doar că habar n-are ce înseamnă (nici) sintagma “biomecanica mişcării”, pe care o foloseşte în mod exasperant, ori de câte ori câte unul dintre jucători trage un şut mai acătării, ci şi că, la o adică, dacă ar fi nevoit să o aştearnă în scris, ar face-o cu un singur “i” la sfârşit.

Partenerul său, pe de altă parte, este exact la fel de (ne)priceput la fotbal ca şi la toate celelalte discipline de care se ocupă, printre care curling, cricket şi, mai cu seamă, înot, unde nu pot să scap de acuta senzaţie că din când în când, atunci când bate câmpii încă şi mai dihai ca de obicei, încasează, pe tăcute, câte o scatoalcă după ceafă de la Carmen Bunaciu, cu care împarte cabina de emisie.

Nu ştiu dacă aşa comentau/comentează caraghioşii ăştia şi Bundesliga, care nu mă interesează nici cât negru sub unghie, sau dacă o făceau la fel şi pe vremea când Premier League era transmis pe Eurosport 2, dar eu nu-l aveam în grilă, însă acum, când sunt oarecum nevoit să-i ascult [dovadă că şi în mine zace un dram de masochism, fiindcă, la urma urmelor, aş putea să tai (mai des) sonorul, ceea ce, uneori, la meciurile mai puţin importante, chiar fac], mă umplu de nervi sau, în cel mai bun caz, mă ia somnul.

Dincolo de inadvertenţele gramaticale şi lexicale, au şi un stil aparte, caracterizat prin faptul că, în cea mai mare parte a timpului, practic nu relatează fazele, şi, am impresia, nici nu le urmăresc cu adevărat, ci trancănesc aiurea între ei, cu aer de mari cunoscători, doldora de informaţii complet inutile, despre te miri ce, pornind de la un element care are, cel puţin în mintea lor, o vagă tangenţă cu partida în curs, cum ar fi, de pildă, că nu ştiu care jucător, care a fost legitimat la una din cele două formaţii pe vremea când era junior, dar în urmă cu mai bine de zece ani s-a transferat la echipa care va evolua peste două săptămâni în campionat cu adversarul din Cupă al celeilalte, este fiul unui om de afaceri de mare succes, emigrat pe când era adolescent în Insulele Solo-Bolo, unde a înfiinţat mai întâi o fabrică de şireturi galbene, vândută după câţiva ani, pe foarte mulţi bani, patronului fostei echipe unde jucase preţ de trei sezoane tatăl celei care avea să-i devină a doua soţie, după care s-a reorientat, intrând pe piaţa muzicală, ca impresar artistic al unor cunoscuţi interpreţi locali, dar a dat faliment odată cu schimbarea regimului politic şi a trebuit să se întoarcă în ţara natală a primei soţii, Thailanda, unde s-a născut fiul său mai mare, fratele vitreg al fotbalistului, pentru că ulterior s-a recăsătorit, dar, “lucru interesant”, sora lui geamănă s-a măritat cu antrenorul echipei al cărei meci va fi transmis de asemenea de Eurosport, peste şapte etape, şi care provine dintr-o mamă franţuzoică şi un tată neozeelandez cu origini aborigene, având la rândul său un unchi ale cărui fiice sunt măritate – coincidenţă! – tot în Insulele Solo-Bolo şi tot cu nişte oameni de afaceri, doar că ruşi, fugiţi din ţară pe vremea lui Brejnev, “în nişte circumstanţe extraordinare” (asupra cărora ne promit să revină cândva), dar, pe lângă cele două fiice mai are şi un băiat care, “foarte interesant”, a vrut să facă şi el sport de performanţă, tenis, însă nu prea avea talent, aşa că a devenit inventator, a făcut avere şi acum se gândeşte să investească în fotbal, dar – “asta e chiar nemaipomenit” – nu la clubul unde s-a consacrat tatăl său, ci la rivala de moarte, şi asta pentru că între timp s-a logodit cu o fostă balerină, care… şi aşa mai departe.

Între timp, scorul poate să fi ajuns şi la 4-4, fără ca vreunul dintre comentatori să bage de seamă.

AVENTURA CONTINUĂ (DE FAPT, ABIA ACUM ÎNCEPE ÎN MOD OFICIAL)

Iacta alea est! (Fară vreo legătură cu ceea ce urmează, trebuie să remarc faptul că vremurile tinereţilor mele studioase sunt atât de îndepărtate, încât până şi citatele latine cu origini în antichitate şi-au schimbat formele de când le-am învăţat eu! În fine.)

Aşadar, se pare că nu mai am cale de întoarcere. Harnicele şi eficientele echipaje tehnice de la Romtelecom au rezolvat în mai puţin de două săptămâni ceea ce mi-a fost prezentat drept o simplă înlocuire a unui cablu (care la un moment dat începusem să cred că se întinde pe distanţa Bucureşti-Sighetu Marmației), astfel încât nu mai am acoperire juridică pentru a pretinde rezilierea contractului fără penalităţi. Ce-i drept, de joi seara, de când ultima (eu aş opina că şi prima) intervenţie, care m-a ţintuit vreo două ceasuri în apartament, s-a încheiat, imaginea nu mi s-a mai blocat decât o singură dată. Pe de altă parte, tot doar o singură dată, întâmplător chiar atunci, am încercat să schimb, pur şi simplu, din telecomandă, canalul (altminteri stau numai pe Dolce Sport). În fine (2).

Pe parcursul weekendului, sentimentele mele faţă de abonarea la noul serviciu, de care sper să beneficiez cât de cât măcar în următorii doi ani – după care pot să-i bag în mă-sa cu el cu tot, şi fără penalităţi, dacă nu-mi (mai) convine – au fost amestecate. Mai întâi, m-am bucurat, felicitându-mă călduros, când am aflat că Dolce tocmai a obţinut şi dreptul de a transmite, în exclusivitate(!), câte două meciuri pe etapă din Premier League, cedate practic de Eurosport, care a rămas numai cu trei (din cinci), probabil pentru a avea loc din belșug pentru transmisiunile de cricket, fotbal australian, darts şi fotbal feminin sub 17 ani. Sigur, în principiu, orice astfel de nouă achiziţie făcută de Dolce este de fapt o veste proastă, chiar şi, sau mai ales pentru unul care e abonat şi la (absolut toate) celelalte canale sportive, pentru că, aşa cum am mai spus, calitatea imaginii postului Romtelecom este mult sub a concurenţei (mai recent, poate cu excepţia chiar a Eurosport, ale cărui meciuri din PL sunt difuzate sacadat, şi vă asigur că nu e de la nicio societate de cablu şi niciun televizor de-al meu, de vreme ce la fel se vede pe toate cele trei, respectiv cinci). Mă şi gândeam că transmisiunea HD a lui Dolce Sport e o făcătură, în genul celor de odinioară, când tocmai fusese introdusă televiziunea color în România, dar cum aparatele compatibile erau încă foarte scumpe şi rare, apăruseră în comerţul socialist nişte ecrane de sticlă colorată care se montau, pe suporţi, în faţa televizoarelor tradiţionale, alb-negru, creând un simulacru de imagine color. Mărturisesc că pentru o vreme am avut şi eu aşa ceva! În fine (3).

Revenind la sentimentele mele amestecate, următorul a fost unul de furie şi disperare, când am citit că platforma online DolceTV a devenit (nu m-ar mira dacă nu cumva şi în urma remarcilor mele acide şi insistente în acest sens, făcute retardatei de la serviciul comercial care mi-a întocmit contractul!) disponibilă, contra cost, şi abonaţilor din alte reţele de internet, taman cu o zi înaintea startului de sezon din F1, după ce de vreo doi ani încoace nu se putea accesa decât dacă aveai internet de la Romtelecom [mai demult fusese tot “la liber” (şi mai ieftin!), dovadă stând, printre altele, scrierile mele despre păţaniile avute (şi) cu ea]. Practic, la jumătate de preţ faţă de cât voi plăti abonamentul, aş fi putut vedea, online şi, cum ar veni, neHD (adică la fel de prost ca pe televizor!), plătind prin SMS, cele patru canale de sport, singurele care mă interesează, de altfel. M-am mai liniştit puţin după ce am citit şi continuarea, respectiv nişte articole de ziar bazate pe experienţele sinistre ale celor care au încercat deja să beneficieze de noua (veche) “facilitate”: nervi, blocaje, mesaje batjocoritoare care te anunţă că te poţi conecta… fix după încheierea transmisiunii care te interesează, bani pierduţi, în fine (4), tot tacâmul specific Romtelecom.

Una peste alta, m-am potcovit pentru cel puţin doi ani (AMR 720, adică minus vreo zece zile) cu Dolce, partea poate cea mai nasoală din toată bulibăşeala asta fiind că s-a terminat şi cu luna de miere (adică trei zile întregi) în care măcar favoriţii mei văzuţi aici obţineau rezultate bune: din păcate, Simona Halep s-a oprit în semifinale la Indian Wells, Anglia a pierdut Turneul celor Şase Naţiuni la esaveraj în favoarea Irlandei, şi doar Arsenal a obţinut, ce-i drept, o victorie, şi chiar cu eterna rivală, Tottenham, în deplasare, însă una chinuită, la limită, cu 1-0, după o evoluţie mai jalnică decât multe din cele în urma cărora a fost învinsă (la scor). În fine (5).

P.S. Oarecum superfluu să mai adaug că alaltăieri, când m-am întâlnit cu vecinul de la doi căruia, înainte să mă abonez, îi cerusem ceva informaţii suplimentare despre Romtelecom, fiindcă retardaţii de-acolo îmi spuseseră iniţial că nici nu există infrastructură în bloc (de i-am şi întrebat dacă după ce am renunţat eu acum doi ani la telefon au pârjolit holdele şi au otrăvit fântânile în urma lor, dar n-au înţeles poanta), a ţinut să mă anunţe, uşor acuzator mi s-a părut, că după amplele intervenţii de pe scară ale echipajelor tehnice – la care, ca mahalagiu aflat mereu “la o ţigară” (uneori stinsă între buze de ore întregi), nu putuse să nu asiste – telefonul lui nu mai are ton. Sincer, oricât de straniu personaj cu apucături paranoice ar fi vecinul, nu cred să fie o simplă coincidenţă.

"SAY JUST WORDS"

“LECŢIA DE VIOLONCEL”: TOTUL LA VEDERE

În mod normal, nici titlul piesei, “Lecţia de violoncel”, şi cu atât mai puţin numele autoarei, Mona Radu – pe care, în paranteză fie spus, a trebuit să-l caut cu îndârjire pe internet, pentru că, din raţiuni misterioase, poate de teamă să nu-i sperie pe spectatorii (ca mine) reticenţi faţă de dramaturgia românească de azi, nu figurează nicăieri pe site-ul teatrului (Metropolis), unde în schimb poţi găsi absolut toate celelalte informaţii despre spectacol, de la regizor (Felix Alexa) şi actori (Radu Beligan, Lamia Beligan, Marius Manole şi Rodica Ionescu), până la scenografă (Nina Brumuşilă), inclusiv un amplu rezumat al subiectului – nu m-ar fi determinat să investesc 43,20 lei într-un bilet şi să-mi aloc aproape două ore din timpul meu, oricât de puţin preţios ar socoti unii că e, ca s-o văd. Singurul motiv pentru care am făcut-o a fost prezenţa în fruntea distribuţiei a maestrului Radu Beligan, de a cărui evoluţie pe scenă am zis să profit cât se mai poate, pentru că domnia sa, la 95 de ani, este atât de plin de vitalitate, încât n-am nicio îndoială că va mai juca până la 150, ceea ce-i şi doresc din suflet, pe când eu, ca orice muritor de rând, pot să-mi dau obştescul sfârşit din clipă în clipă.

Acum, din acelaşi motiv tocmai amintit, nici n-am regretat că m-am dus, dar nici nu pot să spun că am fost martorul vreunui spectacol de gală, o capodoperă a dramaturgiei universale, încununată de un recital actoricesc fără pereche… şi aşa mai departe. Nu vreau să fiu mai rău decât e cazul (sau decât sunt de obicei), însă n-am putut să nu mă întreb de unde şi până unde, respectiv ce sfori s-au tras şi de către cine, pentru ca un astfel de text subţirel, scris pesemne de o autoare aproape adolescentă sau în orice caz cu stângăciile (mai ales de limbaj) specifice acestei vârste, în care, de pildă, personaje de 45 de ani şi chiar de 85 vorbesc sau “filosofează” în multe momente ca nişte elevi de liceu, a ajuns să fie pus în scenă de un regizor atât de renumit şi cu o distribuţie într-adevăr de excepţie, care, în linii mari, se descurcă onorabil, cu o menţiune în plus pentru Lamia Beligan, aproape credibilă într-un rol mai degrabă neverosimil.

Să nu fiu înţeles greşit: una peste alta, piesa e mai puţin proastă decât multe altele ale unor autori români, şi nu numai, (contemporani) chipurile consacraţi, gen Mimi Brănescu (prezent în ultimii ani cu vreo patru-cinci piese în teatrele bucureştene), Lia Bugnar (şi ea cu vreo două-trei), Ana-Maria Bamberger sau Radu F. Alexandru, dar asta nu înseamnă mare lucru. Nici succesul de casă nu poate fi un barometru, de vreme ce covârşitoarea majoritate a celor care aproape că se bat la propriu pe bilete, epuizându-le din primele minute după ce se pun în vânzare (eu însumi încerc să ajung la piesa asta de câteva luni, dar n-am reuşit decât acum, când se ţin câte două reprezentaţii pe zi!) vin foarte probabil din acelaşi motiv ca mine.

În încheiere, aş mai vrea doar să fac o remarcă legată de… cortină, care presupun că s-a inventat şi ea cu un scop, sau chiar mai multe, printre care o fi fost şi acela ca spectatorii să nu fie nevoiţi să asiste stânjeniţi la schimbările de costumaţie sau chiar numai de poziţie, adesea umilitoare, necesitând ajutor din partea colegilor sau personalului auxiliar, ale unor actori trecuţi totuşi de primele cinci tinereţi, aşa cum este maestrul Beligan, a cărui vioiciune de spirit o întrece, fatalmente, pe cea în mişcări. În condiţiile în care, aşa cum s-a dovedit la sfârşitul reprezentaţiei, Teatrul Metropolis dispune totuşi de un soi de perdea, altminteri destul de uşor manevrabilă, trag nădejde – spre deosebire de cei care NU au tras nici măcar respectivul surogat de cortină – că lăsarea ei nefolosită în timpul scurtelor pauze dintre scene nu a fost un lucru premeditat din partea realizatorilor spectacolului, pentru a se obţine un şi mai mare impact emoţional asupra asistenţei.

COBITORII

Chiar nu ştiu şi, sincer să fiu, nici nu vreau să-mi imaginez de unde naiba au fost pescuiţi şi radical convertiţi profesional comentatorii de sport de la posturile noastre de profil sau generaliste, însă după ce, de-o relativ recentă pildă, până şi cel, mai de Doamne-ajută, de la TVR (şi Sport 1), responsabil cu hocheiul, m-a înnebunit în timpul Olimpiadei de la Soci decretând, în repetate cazuri, cu emfaza tâmpă a “expertului” care nu înţelege nimic, deşi a văzut la viaţa lui poate sute de răsturnări dramatice de scor, când s-au dat şi câte trei goluri într-un minut, că echipa aflată la un moment dat, pe la jumătatea primei reprize (din cele trei plus eventualele prelungiri!), în avantaj de un gol sau cel mult două, nu mai poate scăpa victoria, iar toţi cei, mai de Doamne-fereşte, de pe la Eurosport, DigiSport, Sport.ro sau ProTV simt frecvent nevoia să anunţe scorul final al meciurilor de fotbal încă de prin minutul 70 – după care, fireşte că de cele mai multe ori se mai dau două-trei goluri, schimbându-se chiar şi învingătoarea, amănunt care însă nu-i descumpăneşte câtuşi de puţin, d-apăi să-i înveţe minte definitiv, dovadă că la meciul următor, comentat, din nefericire, tot de ei, deşi te-ai fi aşteptat să fie daţi afară în şuturi între timp, o iau de la capăt –, nu mai departe de duminică şi ieri seară, mai întâi doi nătăfleţi, apoi unul singur dintre ei (deşi nu-mi fac iluzia că ălălalt e acum şef peste femeile de serviciu), de la DolceSport (v-am spus eu că o să mai am de boscorodit dacă nu renunţ la abonament!) vesteau încă după încheierea primului set, ce-i drept câştigat lejer, al meciurilor Simonei Halep cu Lucie Safarova, respectiv Eugenie Buchard, că “fata noastră” va obţine fără îndoială o victorie mai facilă decât se anticipa şi va urca atâtea şi-atâtea locuri în clasamentul WTA, după care, o oră şi ceva mai târziu, după ce românca pierduse categoric al doilea set şi revenea, în mod miraculos, cu multă şansă, în finalul celui decisiv, de la 3-4, cu break al adversarei, câştigându-l cu 6-4 (evoluţia scorului în cele două partide a fost înfricoșător de identică), tot ei, respectiv el, recunoştea(u) că ne-au mai ieşit nişte fire de păr albe.

Dar, deoarece, aşa cum spune înţelepciunea populară, “în timp ce deşteptul învaţă din greşelile altora, prostul nu învaţă nici măcar din ale lui”, mă aştept ca şi diseară, la un moment dat, dacă lucrurile vor merge măcar pentru o vreme bine pentru Halep în meciul, şi-aşa mai uşor pe hârtie, cu Casey Dellacqua, să aud fix acelaşi gen de comentariu, care, printre altele, trezeşte şi superstiţiosul din mine, fiindcă – lucru verificat statistic – în nouă (iar acum, graţie Simonei, doar opt) din zece cazuri, după o astfel de (anti)cobeală idioată, favoriţii mei mănâncă bătaie.

DUPĂ CUM AM PROMIS...

Aşadar, după ce i-am beştelit (un termen eufemistic şi cu rezonanţă oarecum hazlie, în locul mai adecvatului “înjurat”, pe care însă m-am codit să-l folosesc, mai ales într-un titlu), în urmă cu trei săptămâni pe francezi (de la Eurosport Player) şi ieri pe greci (de la Romtelecom), promiteam că va veni (din nou), cât de curând, respectiv, iată, chiar azi, şi rândul italienilor (de la Enel).

Deoarece, pe de-o parte, oricum nu e prima oară când o fac, iar, pe de alta, sunt într-o dispoziţie uşor nostalgică, şi tocmai mi-am amintit, hodoronc-tronc, cum ne învăţau pe noi la facultate că jurnalistul trebuie să fie obiectiv şi să prezinte doar faptele, fără interpretările sale, fatalmente subiective (vă daţi seama ce plicticoşenii de texte ar ieşi?), am zis să mă conformez, doar de data asta, şi, la drept vorbind, mai degrabă de lene şi din lipsă de inspiraţie poetică, astfel încât nu voi face decât să enumăr penele de curent din ultimii aproximativ exact doi ani, a căror lectură cu maximă atenţie din partea cititorului nici nu e strict necesară, fiind mai mult decât suficientă lungimea coloanei pentru a-l face şi pe el să înjure, poate încă şi mai abitir decât mine, imaginându-se, preţ de o clipă, în situaţia mea. Sau, de ce nu?, chiar a lui. E de-ajuns un minim de empatie. Sau nici măcar atât.

Prin urmare, iată datele şi, cu aproximație, intervalele orare, în special atunci când au fost peste noapte, iar eu chiar dormeam, pagubele principale semnalându-se la nivelul aparaturii electronice şi, adesea, al emisiunilor puse la înregistrat şi, fireşte, neînregistrate. După cum se va vedea din ultimele consemnări, şi acesta este un proces aflat în plină desfăşurare:

1. joi, 15 martie 2012, orele 21.00-23.00

2. marţi, 22 mai 2012, orele 22.30-01.00

3. miercuri, 13 iunie 2012, orele 18.00-19.30

4. duminică, 24 iunie 2012, orele 17.00-18.30

5. sâmbătă, 7 iulie 2012, orele 01.00-02.00

6. sâmbătă, 6 octombrie 2012, orele 05.00-08.15

7. duminică, 13 ianuarie 2013, orele 18.15-19.30

8. marţi, 15 ianuarie 2013, orele 16.00-19.00

9. vineri, 25 ianuarie 2013, (înainte de) 04.00-05.00

10. joi, 7 februarie 2013, (înainte de) 05.00-06.00

11. marţi, 12 februarie 2013, în mod repetat, peste noapte

12. luni, 18 februarie 2013, peste noapte, scurt

13. luni, 4 martie 2013, peste noapte, lung

14-23. weekendul 29-31 martie 2013, în total nu mai puțin de 10 (zece), între câteva secunde şi patru ore, la diverse momente din zi și din noapte

24. vineri, 21 noiembrie 2013, câteva secunde peste noapte

25. duminică, 23 februarie 2014, orele 7.00-8.00

26. luni, 24 februarie 2014, în jurul orei 0.10

27. marţi, 25 februarie 2014, în jurul orei 19.45

28. luni, 9 martie 2014, (înainte de) 3.20-până la 3.50

DUPĂ FRANCEZI, SĂ-I BEȘTELIM PE GRECI. URMEAZĂ ITALIENII

Cu neţărmurită ruşine, trebuie să recunosc: sistemul m-a învins (şi pe mine)! După vreo doi ani şi jumătate de libertate, independenţă şi aproape linişte, începând de, în principiu, joi, 6 martie 2014 (o zi trecută nu atât cu roşu, cât mai degrabă cu negru în analele personale), în urma unei mârşave cabale a cabliştilor, am (re)devenit abonat Romtelecom, cu contract ferm pe doi ani (pentru a beneficia de o serie de discounturi, graţie cărora voi plăti doar o căruţă de bani, în locul unui TIR), atât la serviciul de televiziune, pe care mi-l doream, cât şi la cel de telefonie fixă, care mi-a fost băgat pe gât, ridicând astfel numărul societăţilor de cablu al căror abonat sunt la trei (din trei). Ar mai fi câteva prin satelit, dar deocamdată mi-ajung.

Motivul acestei umilitoare mişcări a fost faptul că drepturile de difuzare pentru următoarele două sezoane de Formula 1 au fost pierdute de DigiSport în favoarea Dolce Sport (şi în defavoarea tuturor telespectatorilor), ceea ce, chiar şi pentru cei care nu mi-au citit blogul în ultimii ani, spune multe despre pasiunea mea pentru această disciplină, dar, presupun, şi despre halul în care am ajuns, acum, la bătrâneţe, dacă astea sunt preocupările mele de căpătâi în vremurile de restrişte pe care le trăim. În fine.

Partea cea mai sinistră din această poveste cu tâlc e că, încă înainte de a mă dezmetici complet şi de a mă trece oricum toate sudorile reci gândindu-mă la cei doi ani de sclavie (restul până la 12 şi chiar mai mulţi s-au consumat în precedenta mea relaţie năbădăioasă cu grecii), au apărut problemele, de unde şi formularea mea “în principiu” cu privire la data începerii contractului, sau mai bine spus a furnizării serviciilor.

Încă de când a intrat pe uşă retardatul care avea să-mi tragă firele şi să-mi instaleze aparatura, am înţeles că nu va fi uşor, de vreme ce chiar din prag, după ce i-am confirmat că nu greşise adresa, mi-a spus că a venit să-mi pună… internetul, adică exact singurul serviciu la care NU mă abonasem. I-au trebuit vreo zece minute să se dumirească, după care însă, a mai avut nevoie de încă o oră întreagă să desluşească tainele contractului şi ale reducerilor de tarif – una dintre ele făcând obiectul unui (alt) (contr)act, adiţional –, acțiune de amploare în urma căreia a trebuit să-mi consum şi eu o mulţime de minute de pe telefonul mobil pentru a vorbi cu retardata de la departamentul comercial, care, printre altele, a trimis un “duplicat”, mai cuprinzător, pe mail.

În sfârșit, după mai bine de trei ore de la începutul ostilităţilor, totul a fost gata, serviciul a pornit şi a funcţionat… aproape un sfert de ceas după plecarea retardatului, moment care a marcat debutul a… rămâne de văzut câte (că e un proces în plină desfăşurare) zile cu zeci de telefoane din partea mea și aşteptări (zadarnice) de (alţi) retardaţi care ar fi trebuit să-mi înlocuiască toată mățăraia, inclusiv sârmele lipite cu leucoplast, de la instalaţia de odinioară, de pe vremea lui Ceauşescu (cea din cauza căreia la fiecare ploicică eu aveam deranjament telefonic), pe care s-au făcut toate legăturile, deşi înţeleg că n-ar fi trebuit, şi eu însumi am pus întrebări în sensul ăsta retardatului, primind doar răspunsuri liniştitoare şi, evident, mincinoase.

Între timp, în momentele în care, pesemne, afară nu bătea vântul, iar eu nu încercam simultan şi telefonul şi televizorul (cum îl deschideam pe primul, murea celălalt), astfel încât reuşeam să văd fără întreruperi (vorba vine, erau doar intervale mai mari între ele) programele, am realizat că şi atunci când, sau dacă, se vor rezolva problemele de-acum, nu trebuie să am mari aşteptări. Imaginea e cumplită, cu “purici”, amintind de “feed”-urile pirat de pe internet, inclusiv în cazul canalelor HD la care am făcut imensa gafă să mă abonez, în speranţa de a vedea la parametri optimi cursele de F1. Pentru cunoscători (mai mari ca mine), am să menţionez că la Romtelecom decodoarele HD au o rezoluţie (?) de 720p, spre deosebire de cele de la UPC unde e 1080i. La Digi e şi mai bine, că recepționez direct în tunerul televizorului (Sony), aşa încât chiar şi programele SD se văd mai bine decât cele HD ale lui Dolce.

Cât despre canalul Dolce Sport HD, imaginea este absolut mizerabilă chiar şi în comparaţie cu celelalte canale HD transmise de Romtelecom. Iniţial am crezut că sunt eu vitregit de soartă, însă mi-a devenit limpede că până şi comentatorii din studio au parte de aceeaşi imagine proastă, atunci când, alaltăieri, unul dintre ei pur şi simplu nu izbutea să distingă măcar numărul de pe tricou, dacă nu chipul unui fotbalist care tocmai executa o lovitură de pedeapsă, aflându-se aşadar în prim-plan, singur în cadru! Ulterior, amărâtul nu înţelegea, nici după trei reluări din unghiuri diferite, dacă a fost gol direct sau bară-gol. 

De altfel, despre lipsa de profesionalism a celor de la Dolce Sport – care, printre altele, de pildă, deşi au drepturi de transmisie “în exclusivitate” pentru turneul de tenis feminin de la Indian Wells, dau numai câte două partide pe zi, de pe un acelaşi teren, oprind emisia la miezul nopţii, în condiţiile în care, de-o altă pildă, cei de la DigiSport transmit toată noaptea în direct meciurile de la turneul similar masculin – voi tot avea prilejul să vorbesc, dacă păstrez abonamentul, ceea ce încă nu e deloc sigur, având în vedere că am primit asigurări conform cărora, dacă nu se rezolvă curând problemele, îl pot rezilia fără penalităţi. Deja mi-e clar că nu voi avea parte de sesiunile de antrenament de la Formula 1, cum aveam la Digi, concluzia mea fiind că la Dolce se achiziţionează doar pachete reduse ale drepturilor de difuzare, dacă nu cumva chiar sunt preluate “feed”-uri clandestine de pe cine ştie ce sateliţi, procedeu ce ar explica şi faptul că ele nu sunt la parametri de înaltă definiţie. 

Nu cred să permită Consiliul Concurenţei, CNA-ul sau vreun organism de genul ăsta, însă eu dacă aş lucra la UPC sau la RCS (pentru care, martori îmi sunt cititorii, n-am avut nici pe departe numai cuvinte de laudă de-a lungul timpului!) aş face superpromoţii prin care să le asigur potenţialilor clienţi o lună-două de acces gratuit la concurenţă, respectiv la Dolce, după care aceeaşi perioadă la propria societate, urmând să decidă, în cunoștință de cauză, unde vor să rămână. Succesul ar fi garantat. Din păcate pentru ei, mulţi abonaţi Romtelecom (fireşte, nu dintre cei care, ca mine acum, ţin morţiş să vadă nişte emisiuni transmise doar pe canalele proprii şi n-au încotro) nu au termen de comparaţie şi îşi imaginează că ceea ce văd ei acolo este nivelul maxim la care a ajuns (fie şi doar în România) progresul televiziunii (HD) prin cablu. Ei bine, se înşală amarnic. Dolce e cu cel puţin un cincinal în urma celorlalţi!

P.S. Pentru obiectivitate, să consemnez că există, totuşi, şi o parte relativ bună în faptul că m-am abonat la Dolce. În mai toate transmisiile (deocamdată puţin numeroase şi slabe calitativ) urmărite în aceste câteva zile, favoriţii mei au avut câştig de cauză: Arsenal s-a calificat în semifinalele Cupei Angliei după un surprinzător 4-1 cu Everton, naţionala de rugby (nu-s chiar fan, dar dacă tot se transmitea…) a Angliei a învins-o pe cea a Ţării Galilor în Turneul celor Șase Naţiuni, iar Simona Halep a trecut de Lucie Safarova la Indian Wells.

"WHORE"

ÎN METROU

Aşa cum cred că am mai menţionat (în treacăt) [de câteva (zeci de) ori] pe-aici, nu sunt, n-am fost şi e puţin probabil că voi deveni vreodată un tip din cale-afară de temerar. În plus (sau în schimb) am (şi) tendinţa de a respecta regulile, începând cu cele de conduită şi terminând cu cele de circulaţie (mai puţin restricţiile de viteză, pe care le mai ignor uneori, dar tot în limitele bunului simţ). Din aceste două motive cumulate, de pildă, nu mă rezem niciodată de uşile de la metrou, pe care există câte un abţibild cu un desen grăitor în acest sens, preferând, atunci când nu găsesc un loc mai bun, eventual pe scaun, să mă înfăşor cumva în jurul balustradei aceleia verticale din imediata lor apropiere.

Pe de altă parte, aşa cum de asemenea am mai menţionat…, deşi cred că totuşi mai rar, din cu totul alte motive (poate pe lângă cel dintâi dintre cele de mai sus, la drept vorbind) nu sunt părinte. Dacă aş fi fost, probabil m-aş fi numărat printre cei teribil de antipatici, intraţi mereu în panică să nu păţească ceva odrasla. În fine. Unde voiam să ajung?...

Ieri seară, venind eu de nu contează unde către casă, cu metroul (că altfel n-avea niciun sens introducerea sau titlul), am asistat la următoarea scenă: un copilaş de vreo cinci-şase anişori, altminteri drăgălaş şi cuminţel, deşi mă tem că nu întru totul normal (la cap), de vreme ce din când în când scotea nişte sunete stranii, despre care iniţial am crezut că provin de la garnitura de tren, şi-a întrebat mama, aflată la câţiva paşi de el (în sensul că nici nu-l ţinea de mână, sau ceva), dacă se poate rezema de uşa de la metrou (acum pare să aibă încă şi mai mult sens totul, nu?), primind un răspuns tranşant şi încurajator: “da, mami, poţi, numa’ nu pune căpşorul pe geam!”, motivul adăugirii din urmă fiind pesemne acela că pe suprafaţa de sticlă exista într-adevăr o dezgustătoare dâră de lichid închegat, închis la culoare, care se prea poate să fi fost de sânge rămas de la precedentul pasager ce se rezemase de uşă. M-am abţinut cu greu de la nişte comentarii (educative) cu glas tare, formulându-le, egoist şi poate (la fel de) iresponsabil, doar în gând.

Acum, întrebarea mea pentru toţi părinţii care (se) nimeresc pe-aici ar fi: (doar) cu mine e ceva în neregulă?!

DE PILDĂ, SĂ DĂM O PILDĂ

Trebuie să spun din capul locului că tot nu m-am pus la curent cum se cuvine cu ce se mai întâmplă prin politichia românească, ba până şi linkurile de pe Facebook le accesez tot mai rar, aşa că informaţiile din ultimele zile mi-au fost furnizate mai degrabă din gură în gură, sau, mă rog, din gură în ureche, de către oameni care le-au auzit şi ei, fără să-şi propună în mod special, la radioul din maşină, înainte să apuce să schimbe pe un program cu muzică, deşi aseară, de pildă, preţ de vreo douăzeci de secunde, aflând eu, pe căile indicate mai sus, că liderul liberal Crin Antonescu şi-a dat demisia din funcţia de preşedinte al Senatului, pe care cu aceeaşi ocazie am realizat că (încă) o deţinea, adică o deţinuse, m-a bântuit ispita de a rămâne pe un post de ştiri. I-am rezistat totuşi, destul de lejer, când am (re)văzut feţele invitaţilor şi realizatorilor.

Mă gândeam însă că din textul meu precedent dedicat rupturii din USL – care la vremea aceea încă nu se petrecuse, dar era mai iminentă decât crezusem, aşa că s-a materializat abrupt după numai câteva ore de la postare – cititorul acela fidel, şi-aşa înjumătăţit, o fi rămas cu impresia că sunt trup şi suflet alături de liberali şi că apreciez gestul lor “curajos”, “demn”, “responsabil” etc., de a părăsi guvernarea, aşa cum văd că fac mulţi dintre simpatizanţii lor mai vechi sau mai de ieri, de-alaltăieri. Nici pomeneală!

La drept vorbind, deşi am explicat atunci că el (gestul) ar fi pe undeva de înţeles, în special dacă existau informaţii de culise certe că pesediştii (le) pregătesc o mare cacealma, lansându-şi, de pildă, propriul candidat la preşedinţie în ultima clipă sau dându-i afară în şuturi de la guvernare într-un moment aleatoriu ales de ei, mie tot îmi pare unul nu doar cam iresponsabil, de vreme ce, inclusiv prin atitudinea ulterioară, s-a urmărit crearea unei (noi) crize politice, căderea guvernului, negocierea unei alte majorităţi, eventual reactivarea laşului preşedinte al morţilor (Traian Băsescu, pentru cine a uitat cui şi de ce îi spun aşa) etc., ci şi stupid, dacă nu de-a dreptul nebunesc, din perspectiva propriilor interese, pe lângă cele ale electoratului partizan, fiindcă tot ce vor obţine este doar o pierdere de capital (şi mai acută), concretizată într-o înfrângere (şi mai) usturătoare la prezidenţiale. De bine, de rău, dacă ar fi continuat să joace, măcar de faţadă, rolul aliaţilor loiali ai pesediştilor (cu care, în afara marelui “pericol” Traian Băsescu, de care adversarii continuă să se sperie precum calul care a mâncat prea mult ovăz, nu i-a obligat nimeni să se înhăiteze de la bun început), aveau o şansă din două: fie social-democraţii chiar îşi respectau angajamentele până la capăt şi îl susţineau fără rezerve pe Antonescu la preşedinţie, ceea ce practic i-ar fi asigurat victoria, fie făceau manevra aceea cu propriul candidat pe ultima sută de metri, dar, în acest caz, electoratul, oricât de obtuz ar fi el în viziunea politicienilor, putea înţelege limpede cine sunt adevăraţii trădători din USL. Or, aşa cum, în afară de liberali, toată lumea a înţeles din politica ultimilor douăzeci şi mai bine de ani, întotdeauna partidul care dinamitează (pe drept sau nu, că asta chiar e mai greu să discearnă oamenii de rând) o alianţă este cel care pierde. În cazul de faţă PNL, în cel ipotetic PSD. Cu alte cuvinte, Crin Antonescu şi-a dat singur foc la valiză, de teamă ca nu cumva, cândva, eventual, poate sau chiar probabil, să-i dea foc alţii, respectiv pesediştii. Tot ce a obţinut însă, e o imagine de sinucigaş uşor sărit de pe fix, în locul uneia de victimă nevinovată trasă pe sfoară de nişte ticăloşi.

În încheiere, aş vrea să vin cumva în apărarea celor care – la fel ca şi mine, pe undeva – sunt acuzaţi de inconsecvenţă şi duplicitate, pentru că atunci când s-a creat USL se opuneau din răsputeri alianţei liberalo-pesediste, prevestind numai lucruri rele, în timp ce acum, când USL s-a destrămat – ca urmare, vezi Doamne, a faptului că liberalilor le-ar fi venit mintea românului cea de pe urmă la cap – tot ei, cârcotaşii de serviciu, sunt cei care militează activ pentru menţinerea alianţei pe care la început o înfierau. Ca să mă fac mai bine înţeles, am să dau un exemplu grăitor:

Imaginaţi-vă două personaje, pe nume, să zicem, Ionel şi Gigel. Într-o bună, frumoasă şi mai cu seamă toridă zi de vară, Gigel apare, hodoronc-tronc, înveşmântat într-o şubă, cu pantaloni groşi, cizme în picioare şi o căciulă de blană trasă adânc pe cap. Uimit, Ionel începe să-şi dojenească amicul, explicându-i că e absurd ce face, că o să-i fie cald, o să transpire, se va deshidrata şi riscă să ajungă chiar la spital. Gigel, pe de altă parte, aduce şi el argumentele lui, oricare ar fi acelea, în favoarea vestimentaţiei, pe care, de altfel, încăpăţânat, o păstrează… fix până vine frigul. Odată cu primele zile reci de toamnă-iarnă, când temperaturile încep să coboare şi sub zero grade, Gigel scapă de şubă, cizme şi căciulă, rămânând în maiou şi chiloţi. La fel de contrariat ca şi în urmă cu câteva luni, Ionel îşi conjură amicul, de această dată, să… NU renunţe la hainele călduroase, argumentând că s-a făcut frig şi astfel dezbrăcat poate să răcească. Gigel, nu şi nu, că e mult mai sănătos să rămână în chiloţi şi maiou, fiindcă aşa organismul se căleşte, se asigură mai eficient termoreglarea etc.

Ei bine, la o privire din afară, eventual a unor pretinşi analişti (politici) independenţi şi obiectivi, ambii cetăţeni par cam la fel de inconsecvenţi. În schimb, pentru oamenii cu bun-simţ, numai unul dintre ei pare (şi) dement.

DÉJÀ VU

N-am să merg chiar atât de departe încât să mă angajez solemn şi să jur pe roşu că n-o să mă mai uit în viaţa mea, oricât de matusalemică, la aşa-zisele selecţii naţionale pentru concursul Eurovision, însă după mascarada de sâmbătă seara, când, pentru a enşpea oară în ultimii ani, piesa aleasă cu o majoritate covârşitoare de public a fost penalizată de votul (secret) al “juriului” exact cât a trebuit ca să iasă (iarăşi) alde Paula Seling & Nu-ştiu-cine, cu o lălăială încă şi mai penibilă decât cea de data trecută (care, graţie pervertirii universale a gusturilor muzicale, ne-a pricopsit cu un nesperat şi complet nemeritat loc trei în urmă cu, iată, deja patru ani şi de vreo două ori pe-atâtea kile în minus pentru solistă) m-am convins definitiv că nu merită să-mi mai pierd timpul (şi) cu aşa ceva.

Acum, nu e vorba că melodia interpretată de Vaida (despre care personal am auzit pentru prima oară!) şi, în mod cam bizar, preferată (şi) de telespectatori, ar fi fost cine ştie ce capodoperă, dar, de bine, de rău, era, alături de cea a Ancăi Florescu (care însă în interpretarea “live” a falsat îngrozitor), singura pe care am putut s-o ascult până la capăt. Cu alte cuvinte, deşi foarte slabă, a fost cea mai bună. Sau invers. Că tot n-a mai contat.

OSCAR 2014: (SCURTE) COMENTARII

Iată lista completă a nominalizărilor şi laureaţilor.

Fireşte că, în afara premiului pentru “cel mai bun scenariu original”, acordat într-adevăr lui Spike Jonze pentru straniul şi aproape sinistrul “Her”, n-am nimerit nimic.

Dacă (îmi) era destul de clar că biata Amy Adams, care este o femeie absolut superbă (una din favoritele mele, de unde poate și un pic de subiectivism) şi o actriţă formidabilă, nu prea avea şanse în faţa lui Cate Blanchett, care este o femeie nici măcar cu adevărat frumoasă, dar o actriţă cel puţin la fel de formidabilă, iar Matthew McConaughey se afla şi în preferinţele mele imediat după şi foarte aproape de Christian Bale, n-am înţeles defel cum a putut rata premiul Jennifer Lawrence, nici nu mai contează în favoarea cui.

Tot aşa, faptul că “Gravity”, care e un fel de “Avatar” de acum câţiva ani (cel puţin în sensul că pe ambele, şi doar pe ele, le-am văzut şi eu la IMAX), a înhăţat cam toate premiile “tehnice” e relativ OK, şi n-am a protesta vehement nici măcar pentru încununarea regizorului său, Alfonso Cuarón; treacă de la mine! Dar ca “American Hustle” să rateze absolut toate distincţiile (majore – vreo şapte, adică maximum, plus trei mai mărunte) la care a fost nominalizat, inclusiv cea pentru “filmul anului”, şi încă în favoarea lui “12 Years a Slave”, un film... hai să zicem bunicel, “cu mesaj”, alea-alea, dar cam atât (măcar bine că nu în a lui “Gravity”!) mă mâhneşte nespus. Noroc că am început să mă obişnuiesc!

PREMIILE OSCAR 2014 (PREFERINŢELE MELE)

Pentru că şi anul acesta am avut şansa de a vedea la timp (adică mult înainte să vină pe ecranele noastre amărâte) toate filmele nominalizate la Premiile Oscar, şi cu precizarea că majoritatea au fost absolut dezamăgitoare (iar cu adevărat bun unul singur!), iată preferinţele mele la cele mai importante categorii:

Cel mai bun actor în rol principal: Christian Bale – “American Hustle”

Cel mai bun actor în rol secundar: Bradley Cooper – “American Hustle”

Cea mai bună actriţă în rol principal: Amy Adams – “American Hustle”

Cea mai bună actriţă în rol secundar: Jennifer Lawrence – “American Hustle”

Cel mai bun scenariu original: Spike Jonze – “Her”

Cel mai bun scenariu adaptat: Steve Coogan şi Jeff Pope – “Philomena”

Cel mai bun regizor: Martin Scorsese – “The Wolf of Wall Street”

Cel mai bun film: “American Hustle”

P.S. Sper să nu mai comenteze iarăşi vreun cretin cu pene faptul că în opţiunile mele nu există o concordanță perfectă între categoriile “cel mai bun film” şi “cel mai bun regizor”, fiindcă după ce-l bag prin toate locurile în care n-a mai fost de un număr de ani… în concordanță perfectă cu vârsta lui, îi explic şi cu argumente raţionale de ce e cum am stabilit din capul locului, adică un cretin cu pene.

"FATA SIHASTRĂ"