Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

miercuri, 11 iunie 2014

O CURSĂ CA PE VREMURI

Duminică, în Canada, pe circuitul din Montreal, s-a desfăşurat cea mai interesantă cursă de Formula 1 a sezonului, şi, din păcate, la cum au decurs şi par să decurgă în continuare lucrurile, am sentimentul că nici nu e cazul să adaug “de până acum”, fiindcă spectacolul a fost asigurat în primul rând de accidentala evoluţie neaşteptat de slabă (adică la nivelul celorlalţi competitori!) a celor două monoposturi Mercedes, în special cel al favoritului meu (de acolo), britanicul Lewis Hamilton, care în cele din urmă a şi abandonat. Coechipierul său mai norocos, dar şi mai antipatic, germanul Nico Rosberg, a reuşit să termine pe locul doi, rezultat în urma căruia s-a desprins la 22 de puncte în fruntea clasamentului general al piloţilor.

Nu cred că diriguitorii competiţiei, care au stabilit la începutul anului o regulă altminteri uşor aberantă, conform căreia în ultima etapă a sezonului punctele acordate învingătorului se dublează, de la 25 la 50, au avut o premoniţie, anticipând modul cum se desfăşoară actuala ediţie, în care cei doi piloţi Mercedes şi-au împărţit între ei victoriile, şi foarte probabil o vor ţine aşa până la sfârşit, dar se dovedeşte acum că au fost inspiraţi; această luptă “fratricidă”, în care cei doi rivali beneficiază, măcar teoretic, de fix acelaşi material de concurs, e cam singura situaţie în care o astfel de eventuală departajare brutală şi decisivă în urma unei singure curse are sens şi un dram de echitate.

Pe de altă parte, nu ştiu cum naiba se face, dar (ca) întotdeauna cel cu care ţin eu – în cazul de faţă Hamilton, pe care oricât aş fi de supărat că şi-a “trădat” compatrioţii de la McLaren, n-am cum să nu-l prefer îngâmfatului răsfăţat clăpăug băiat de bani gata Rosberg – ajunge să tragă lozul (respectiv bolidul) necâştigător. Până la un punct, şi ţinând cont că tot aşa păţea şi la fosta echipă, pot să înţeleg şi să pun totul pe seama stilului său de pilotaj, mai agresiv şi poate mai solicitant pentru maşină: de-aia i s-or uza mai repede cauciurile, de-aia i s-or încinge frânele, de-aia le-o fi mai greu mecanicilor să-i schimbe roţile, fiindcă s-or strâmba ceva şuruburi când ia virajele prea strâns. [În paranteză fie spus, probabil şi de-aia l-am simpatizat din prima clipă, fiindcă, la scară liliputană, cam aşa conduc şi eu, fiind ăla care sprintez imediat ce se face verde la semafor ca să prind o bandă mai favorabilă sau să nu-mi intre cine ştie ce troleibuz în faţă; frânez în ultima clipă când e roşu, iar coloana e deja oprită, ca să fiu sigur că nu-mi taie calea în ultima clipă vreun (alt) deştept de pe banda de-alături fiindcă i se pare că a mea e mai goală; mă strecor prin spaţii pentru care alţii ar pierde pariul că nu încap; nu încetinesc chiar până “la limita evitării oricărui pericol” (dar şi a enervării celor din spate) atunci când iau un viraj sau merg pe serpentine etc., obiceiuri (proaste?) de care mi-e teamă că s-au cam molipsit şi alţi membri ai familiei.] Dar prea i se întâmplă toate numai lui. 

Duminică, de pildă, la un moment dat, când ambele Mercedesuri, dar iniţial alternativ, începuseră să aibă probleme, rulând… cam în acelaşi ritm cu un McLaren sau un Ferrari în perfectă stare, mă gândeam că tehnicienii de la boxe, cu girul conducerii, se distrează copios, acţionând (prin radio) vreun butonaş, pentru a sparge monotonia curselor cu cei piloţi proprii desprinşi decisiv de pluton după primele cinci tururi. Îi şi vedeam râzând cu lacrimi, dându-şi coate ştrengăreşte şi spunându-şi unul altuia ceva de genul “acum fă-i-o lui Rosberg!”, după care, când Hamilton părea gata să se lanseze în depăşirea coechipierului, schimbau, şicanându-l pe englez. De altfel, nici acum nu sunt deloc sigur că n-a fost aşa, doar că la un moment dat butonaşele respective au rămas blocate în poziţia greşită.

Pe lângă satisfacţia de a-l vedea, totuşi, depăşit, chiar în ultimul tur, pe german, care altfel ar fi pus între el şi Hamilton, în clasamentul general, mai multe puncte decât cele acordate pentru o victorie… obişnuită, am avut-o şi pe aceea că mexicanul Sergio Perez, de la Force India, a pierdut nu doar locul (doi) pe podium, de care părea aproape sigur cu câteva tururi înainte de final, ci a fost de-a dreptul scos în decor (chiar din vina lui, conform comisarilor de cursă, deşi eu n-aş fi atât de sigur) de un (alt) mediocru, Felipe Massa, de la Williams. Acum, nu că aş avea eu ceva în mod special cu Perez, care mi se pare chiar un pilot talentat, însă îi detest pe cei care încearcă să păcălească Formula 1 (aşa cum alţii încearcă să păcălească fotbalul), trăgând de câte un set de pneuri până dincolo de orice limită, inclusiv a bunului-simţ, ca să facă o oprire în minus faţă de ceilalţi, însă cu preţul de a pune în pericol siguranţa lor şi a adversarilor, devenind adevărate şicane mobile, sau un fel de safety-car-uri neautorizate, pentru că impun un ritm (lent) fals, dar – mai ales pe anumite circuite – sunt aproape imposibil de depăşit.

Oarecum (şi) în acest context, câştigătorul de duminică, australianul Daniel Ricciardo, de la Red Bull, merită toate felicitările, cu atât mai mult cu cât a demonstrat că te poţi lupta tururi întregi, chiar şi roată la roată, cu adversarul/adversarii din faţă, fără ca asta să însemne că rămâi fară pneuri sau păţeşti cine ştie ce alte prostii, aşa cum îi auzi pe inginerii de cursă avertizându-şi piloţii şi implorându-i să păstreze o distanţă de câteva secunde (bune), pentru a putea ataca, cică, pe final, cu o maşină astfel “protejată”. De cele mai multe ori, măreţul “atac decisiv” nu mai e dat niciodată, fiindcă intervin tot felul de alte situaţii. Când ai ocazia, ataci şi gata, ceea ce a făcut Ricciardo şi, de pildă, n-a făcut coechipierul său, multiplul campion mondial de mucava, Sebastian Vettel, încurajat întruna de la boxe să aibă răbdare până ce australianul – care de când a venit în echipă îl bate (la) CURsă de cursă! –, aflat oricum în fața lui, îşi va prăpădi maşina. Iete că nu şi-a prăpădit-o, a trecut în două-trei tururi de Perez şi Rosberg, iar Vettel a trebuit să se mulţumească (şi ce ridicol de fericit a fost!) doar cu locul al treilea.

În încheiere, o menţiune specială şi pentru bietul Jenson Button, de la McLaren, care, conform zicalei (cam ciudată gramatical) “la barza chioară îi face Dumnezeu cuib”, în urma nenumăratelor abandonuri ale celor din faţă s-a clasat pe un miraculos, dar nu prea meritat, loc patru.

Niciun comentariu: