Loading...
Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

joi, 26 martie 2015

CONSPIRAŢIA

În urmă cu două zile am primit, pe telefonul mobil, următorul mesaj de la un cunoscut hypermarket: “Până pe 31 martie, ai 25 de lei în tichet/zi/card la: alimente, băuturi, cosmetice, detergenţi, igienă, de peste 200 lei (fără alcool, tutun, lapte sugari)”.

Oferta – altminteri, de ce să nu recunosc?, tentantă şi deloc izolată (că nici nu mai calc în magazinul cu pricina dacă nu este  în vigoare una cel puţin similară) – mi-a atras însă atenţia nu atât prin generozitatea ei, cât prin produsele care sunt în mod expres exceptate. Responsabilii cu politicile de marketing de-acolo se pare că au declanşat un război necruţător împotriva beţivilor, a fumătorilor înrăiți şi, desigur, poate în primul rând, a celor mai mici dintre marii vicioşi, gâgâlicile alea care nu fac nimic altceva întreaga zi decât să sugă lapte.

Sincer să fiu, deoarece suspectez că în spatele acestei decizii se află şi o explicaţie mai puţin nobilă, gândul m-a dus la nefericita condiţie a părintelui din ziua de azi, pe care, din fericire, nu o împărtăşesc, dar asta nu mă împiedică să empatizez, deplângându-i, cu rudele şi prietenii care – în deplină cunoştinţă de cauză, sper! – au ales să se pună în această minunată, sublimă, înălţătoare… etc. postură (ingrată).

Nu ştiu dacă aşa o fi peste tot (aş înclina să cred că da), însă în România comercianţii se pare că şi-au făcut un titlu de glorie din a, literalmente, amenda drastic ceea ce pesemne socotesc desfrânarea sau măcar nesăbuinţa celor ce s-au încumetat să-şi asigure moştenitori, dovadă stând preţurile infernale pe care nu mă pot împiedica să le văd (cu toate că, aşa cum am menţionat, nu mă privesc mai deloc) la produsele destinate copiilor, începând cu hăinuţele liliputane în care nu intră stofă nici cât pentru o batistă de-a mea şi ghetuţele cât un degetar, dar care costă, fiecare pereche în parte, mai mult decât întreaga mea garderobă din ultimul deceniu, cu echipamentul complet de schi cu tot, deşi sunt purtate cel mult câteva luni, până când puradelul creşte şi îi trebuie altele, şi terminând, iată, cu de-ale gurii sau, dimpotrivă, cu pamperşii care parcă sunt făcuţi dintr-un material deficitar pe Terra. Toate astea probabil conform zicalei: “vruserăţi copiii, na, să vă iasă pe nas, ‘re-aţi ai dracului de părinţi!”

Spuneam cândva că, în general, nu sunt adeptul teoriilor conspiraţioniste, cu excepţia câtorva, puţin numeroase, printre care aceea că meciurile de wrestling ar fi aranjate, însă aş mai adăuga pe listă una, şi anume că producătorii şi distribuitorii de produse pentru copii sunt înţeleşi cu toţii între ei să stabilească preţuri absurd de mari, convinşi că părinţii nu-şi pot permite să le refuze odraslelor dacă nu chiar satisfacerea oricărui capriciu, măcar cele strict necesare unei copilării normale. Asta, desigur, dacă nu cumva explicaţia acestor preţuri indecente din România este dată de faptul că respectivele bunuri sunt importate din China, unde, după cum ştim, procrearea nu este chiar o prioritate stimulată de autorităţi.

În încheiere, aproximativ în context şi ca un soi de prefaţă la ceea ce presimt că va fi un amplu material pe tema schimbărilor majore de filosofie (de viaţă) prin care trec de la o vreme, aş vrea să mai adaug numai că, după (doisprezece) ani întregi (de şcoală generală şi liceu) în care le-am detestat şi nu le-am văzut rostul, şi alţi destui după aceea, când, fără să mai fiu direct interesat de subiect, am continuat să simpatizez, oarecum inerţial, cu cei care le voiau eradicate, am ajuns acum, la deplina maturitate, să mă declar un fervent susţinător al (re)introducerii uniformelor şcolare.

Sigur, nu doar că nu este obligatoriu, dar nici măcar de dorit ca ele să fie la fel de penibile, formale şi efectiv incomode, cu sacou, cravată (de pionieri) şi aşa mai departe, ca pe vremea mea (recte a lui Ceauşescu), la o adică putând consta şi dintr-o pereche de blugi, un tricou şi o geacă de piele, eventual subvenţionate de stat şi/sau confecţionate, după un model (inclusiv coloristic) propriu, stabilit după preferinţele (exprimate, de pildă, prin vot) elevilor înşişi, de fiecare unitate de învăţământ în parte, singurul lor scop fiind să atenueze, pe cât posibil, diferenţele, în special de natură financiară, dintre copii (mai precis, dintre părinţii lor), care pot cauza adevărate traume psihice soldate cu crearea de complexe de inferioritate/superioritate. E destul că bieţii de ei vor trăi tot restul vieţii într-o societate fatalmente scindată, polarizată, cu bogaţi (prea bogaţi) şi săraci (prea săraci). Măcar pe durata şcolarizării să fie feriţi de contactul brutal cu cruda realitate. 

Unde mai pui că, din câte ştiu eu – ca urmare a unei lecturi facile din fragedă tinereţe – ideea uniformelor nici măcar nu este una comunistă, cum ar crede unii, ele existând la noi şi în perioada interbelică, cu deosebirea (similară celei sugerate de mine şi, de altfel, inspirată tocmai de-acolo) că pe-atunci puteau varia de la un liceu la altul.

Niciun comentariu: