LUPEANU ŞI BURLESCU

După ce ani de-a rândul, încă de prin prima mea tinereţe îndepărtată, s-a tot discutat (multă vreme în zadar) ca numărul echipelor din Liga I (de fotbal) să se reducă, iniţial măcar la şaisprezece, doar ca să apară la momentul (in)oportun câte un pe-atunci parcă etern Mircea Sandu, (fost) preşedinte al FRF, să declare cu emfatică falsă convingere că, din punctul lui de vedere, ar fi şi mai bine la doisprezece, ăsta fiind cel mai clar semnal că nu se va schimba nimic cel puţin încă un sezon, dar într-un final aproape hollywoodian, cu happy-end şi Deux ex machina la un loc, minunea s-a petrecut, astfel încât am ajuns la un sistem cu de-a dreptul paisprezece, care mă face chiar şi pe mine – altminteri demult sătul de orice competiţie internă – să-mi mai arunc un ochi la meciurile decisive pentru accederea (sau nu) în play-off, cum s-a întâmplat anul acesta, iată că apare acum Ionuţ Lupescu – pe care, ca un substitut rezonabil de Gică Popescu, reprezentant (şi el) de marcă al Generaţiei de Aur, care mi-e atât de dragă, şi recomandat de activitatea din forurile internaţionale, îl priveam cu oarecare speranţă pe când se anunţa drept un posibil contracandidat al lui Burleanu la preşedinţia FRF şi până să-şi prezinte ideile creţe – apare, zic, să propovăduiască revenirea la odiosul sistem cu optsprezece, aducând fix aceleaşi argumente stupide dintotdeauna, şi anume că aşa sunt organizate campionatele din principalele ţări europene – Anglia, Italia, Franţa, Spania şi Germania – cu care, vezi Doamne, ne-am compara şi ca nivel al populaţiei, fără să înţeleagă, pe de-o parte, contraargumentul mai complicat, că aici nu e atât vorba de populaţie şi teoretică arie de selecţie, cât de (lipsă de) forţă financiară, iar, pe de alta, pe cel mai simplu şi la mintea elevului de clasa a patra că, de fapt, toate ţările amintite oricum au o populaţie de cel puţin două ori mai mare decât a României, mergând pâna la de vreo patru, în cazul Germaniei, cu o Bundesliga (tot) cu optsprezece locuri. 

Iar pentru ca brambureala din mintea fostului mijlocaş al Naţionalei să apară în toată splendoarea ei, viitorul fost candidat mesianic şi personaj providenţial întru scoaterea fotbalului autohton din rahatul în care se află şi băgarea în altul mai mare vine şi cu bomboana pe colivă, sugerând un format al campionatului intern tip primăvară-toamnă, care, ce să vezi?, nu există în niciuna dintre ţările cu fotbal dezvoltat amintite (tot de el, practic în aceeaşi frază!) drept modele infailibile de urmat, ci numai prin cele… nu bananiere, ba chiar dimpotrivă, cu particularităţi de climat pe alocuri polar. Asta, probabil, ca o contribuţie aproape proprie şi originală (precum democraţia lui Iliescu) la schimbarea din temelii a tot ce a mai rămas cât de cât bun.

Cu încă două-trei asemenea propuneri, mai că ajung să-i ţin pumnii lui Burleanu!

PAUZA MARE

Am (mai) câştigat un pariu: Radwanska – despre care, în urma victoriei cu Simona Halep de la Miami, unii “experţi” (români) spuneau că, vezi Doamne, şi-a revenit după un început de an 2018 mai degrabă modest – nu a luat mai mult de patru ghemuri în meciul cu Azarenka din turul imediat următor. Mai exact, au fost fix patru, repartizate în mod egal pe cele două seturi.

De altfel, singurul motiv pentru care jucătoarea poloneză a reuşit să o învingă pe Simona, în timp ce, pe de altă parte, Lauren Davis (76 WTA, la momentul respectiv) – despre care eu unul n-am mai auzit nimic în ultimul timp, în ciuda predicţiilor aceloraşi “experţi”, care o vedeau ajungând departe (tocmai am verificat: a mai căzut vreo cincizeci de locuri, până pe 122!) –, la Australian Open, Petra Martic (51) şi Caroline Dolehide (165), la Indian Wells, sau modela Océane Dodin (98), în turul doi la Miami nu au făcut-o, în ciuda faptului că jucătoarea noastră a prestat acelaşi tenis mocirlos, chinuit, scremut, aproape imposibil de privit chiar şi pentru un împătimit al tenisului, d-apăi pentru cineva care, ca mine, se uită doar, din când în când, pentru aspectul plăcut al unor sportive şi de dragul compatrioatei noastre, este că, spre deosebire de ele, Radwanskăi – o jucătoare nu doar cu experienţă în sine, ci şi cu obişnuinţa de a fi cochetat cu locurile fruntaşe ale ierarhiei WTA şi de a fi învins în cariera ei adversare de top – nu i-a fost, pur şi simplu, frică de victorie, nevenindu-i să creadă că e pe cale să învingă ditamai liderul mondial. Fiindcă în sport, atunci când nu-ţi vine să crezi că ţi se poate întâmpla ceva bun (cum ar fi să obţii un titlu de Mare Şlem sau să devii nr. 1 mai devreme de al patrulea meci decisiv), până la urmă nici nu ţi se întâmplă, iar Simona e o dovadă vie în acest sens!

Aşa stând lucrurile, constănţeanca trebuie să fie mai mult decât mulţumită că a atins finala în Melbourne, semifinalele la Indian Wells şi… (abia) turul trei la Miami, după multe meciuri în care nu ştiu cum a făcut, dar a izbutit să evolueze (mult) mai prost decât nişte adversare nu doar aflate chiar şi cu zeci de locuri mai jos în ierarhie, ci care jucau şi cel mai slab tenis al lor, aşa cum s-a întâmplat, de pildă, cu Océane Dodin, pe care, cum spuneam, dată fiind înfăţişarea ei plăcută, am urmărit-o cu destule alte prilejuri, sau Radwanska, cea care începuse de-a dreptul bătrâneşte, cu mingi abia trecute peste fileu, ceea ce i-a permis Simonei să pornească neobişnuit de avântat, în condiţiile în care în general continuă să aibă debuturi de meci catastrofale, racilă pe care un antrenor cu experienţa lui Darren Cahill te-ai fi aşteptat să fie în stare să o corijeze după atâta amar de vreme de colaborare. Chiar aş fi curios dacă măcar australianul a remarcat această particularitate deranjantă a elevei sale, care, cum spuneam şi cu alte prilejuri, are darul de a le “băga în meci” pe adversare, în special pe cele mai slab cotate, care capătă o încredere cu mult peste poziţia în clasament, de unde şi evoluţia ulterioară.

Poate părea un amănunt minor, dar faptul că în ambele meciuri disputate la Miami Simona a început cu un cozoroc pe cap, la care după doar câteva schimburi de mingi “oficiale”, după cele de încălzire, a renunţat, arătându-se deranjată brusc de el, dovedeşte o anumită dezorientare cu care intră pe teren, de parcă n-ar mai fi făcut-o de cine ştie când, sărind peste antrenamente şi micile sesiuni de “prindere/luare a pulsului”.

Pe de altă parte – dar aici chiar nu ştiu dacă (mai) e ceva de făcut – există la ea un soi de comoditate, o propensiune către tabieturi, arătându-se mai sensibilă decât altele (şi decât ar fi normal pentru o profesionistă) când lucrurile nu se desfăşoară aşa cum şi-ar fi dorit, când, de pildă, condiţiile de joc nu sunt ideale, dacă e prea frig sau prea cald, prea înnorat sau prea însorit, dacă bate vântul sau dacă începe să picure, iar partida e întreruptă şi reluată (vezi Roland Garros) ori dacă debutează mai târziu decât ora programată iniţial, din cauză că s-au prelungit cele dinainte; sau, dacă după ce a jucat pe la prânz, data următoare e pusă în sesiunea de seară ori invers.

Din păcate, chiar şi metehnele de care părea să se fi dezbărat au reapărut. Am văzut din nou acele izbucniri nervoase, aproape isterice, uneori cu atât mai penibile cu cât se manifestă după nici un sfert de oră dintr-un meci pe care (abia) îl începuse cât se poate de calmă şi încrezătoare, doar ca să ajungă deodată să se răţoiască sau, dimpotrivă, să nici nu se uite – prefăcându-se că-şi aranjează nişte prosoape sau nişte sticle pe care altfel nu le aranjează niciodată –, şi cu toate că ea l-a chemat, la Darren Cahill, care cât s-o mai suporte şi el, dacă abia o mai suportăm noi… suporterii?!

În plus, aşa cum – spre deosebire de “experţii” care nici nu-şi mai aminteau şi oricum nu-şi făceau acum vreo grijă – mă temeam, (nici de data asta) progresele remarcabile (şi chiar remarcate de toată lumea) făcute la serviciu nu au fost ireversibile, cum nu fuseseră nici după finalul sezonului 2014, cu acel “Turneu al Campioanelor” excepţional. Ca şi în trecut, Simona lasă impresia că, odată ce a atins un nivel satisfăcător, nu mai consideră de cuviinţă să exerseze procedeul de care multă vreme s-au legat succesele ei şi care acum riscă să devină principala cauză pentru înfrângeri.

Cum, însă, la ea mai mult ca la oricine (în afară, poate, de Federer) se dovedeşte că pauzele lungi şi dese sunt cheia marilor succese, să sperăm că la revenirea de peste aproape o lună, la Cupa Federaţiei şi startul sezonului pe zgură, lucrurile şi, mai ales, tenisul ei vor arăta mai bine. Asta ca să nu fie lumea tentată să-i strige, prin televizor sau pe arene, “Joacă, Simona, tenis!”, cum le strigă celor de pe la FCSB sau din naţională “Jucaţi, băi, fotbal (nu bambilici)!”

Deocamdată eu am hotărât să iau pauza mea şi să nu o mai urmăresc, la fel cum nu-i mai urmăresc pe cei de la Arsenal, nu atât fiindcă mi-e greu să suport emoţiile, de vreme ce, la drept vorbind, oricum am cam trecut de faza asta şi am devenit imun, cât pentru că deja le ştiu, şi uneia şi celorlalţi, “jocul” pe dinafară, unul ineficient, steril, presărat cu greşeli puerile şi cu prea rare momente sclipitoare în care să-mi amintească de vremurile (mai) bune.

Pentru a nu risca, totuşi, să pierd vreun spectacol adevărat, la Arsenal am să mă uit când evoluează în compania câte unei echipe de certă valoare, gen Manchester City (că de Real sau Barça nu se mai apropie!), iar la Simona când va întâlni jucătoare… drăguţe.

GAFE

Cu o strategie foarte bine pusă la punct, perfect adaptată situaţiei, prin care monopostul pilotat de Lewis Hamilton a fost chemat (de urgenţă) la boxe, pentru primul şi singurul schimb de pneuri, imediat după intrarea lui Kimi Raikkonen, practic în acelaşi tur şi cu vreo trei mai devreme decât se anticipase iniţial, diriguitorii Mercedes şi-au îndeplinit (cu prisosinţă!) obiectivul stabilit pentru prima cursă a noului sezon de Formula 1, britanicul terminând, într-adevăr, înaintea finlandezului, după cum şi plecase(ră) din grilă, numai că, între timp, cel pe care toată lumea – cu excepţia, pesemne, amintiţilor diriguitori – îl socoteşte drept adevăratul principal adversar în lupta pentru cucerirea titlului, Sebastian Vettel, îi depăşise pe amândoi, profitând, ce-i drept, nu doar de cele trei tururi în plus cât a stat pe primul “stint” şi care i-ar fi oferit oricum un relativ control al situaţiei (de unde şi perplexitatea mea la momentul respectiv), ci şi de inadmisibila gafă a directorului de cursă, care – în pofida evidenţei că un monopost rămas (în pană) pe mijlocul pistei, într-o poziţie periculoasă, nu poate fi îndepărtat fără intervenţia safety car-ului… fizic, ceea ce avea să se şi petreacă în cele din urmă! – l-a instituit mai întâi, preţ de câteva tururi bune (pentru Vettel), pe cel virtual, lucru care i-a permis germanului să speculeze un viciu de regulament, deoarece, în aceste condiţii, timpul petrecut la boxe scade simţitor în raport cu cel de parcurgere a unui tur de circuit.

Pentru a nu pica de (şi mai) mocofan, Toto Wolff, şeful cel (mai) mare de la Mercedes, s-a spălat pe mâini, atribuind – cu o artă a fofilării moştenită pe vag mioritica linie paternă – responsabilitatea unei erori de software, din cauza căreia computerele au calculat, chipurile, greşit diferenţele de timpi, deşi nu e foarte clar ce ar fi trebuit să facă Hamilton chiar şi dacă socotelile (spre deosebire de strategie!) ar fi fost corecte: să nu respecte restricţiile de viteză în regim de safety car virtual? La drept vorbind, soarta lui cam fusese pecetluită din clipa când a rămas fără ajutorul coechipierului, plecat din mijlocul plutonului şi nereuşind să-şi facă loc spre el, cei doi ferrarişti prinzându-l într-un soi de impas, ca la bridge, şi punându-l în situaţia de a fugi după doi… căluţi (cabraţi). Bine ar fi fost să-l aleagă pe cel care trebuia.

În altă ordine de idei, tot răul faptului că vajnicele noastre televiziuni (de sport) au achiziţionat drepturile de transmisie a competiţiei abia în al doisprezecelea ceas şi jumătate, ceea ce m-a dus cu gândul la ce s-a întâmplat cu Bundesliga, care din fericire nu mă interesează, dar e inadmisibil să nu poată fi văzută în România pe micul ecran, ci doar pe – în general – şi mai micile monitoare, iar pe chaturi şi forumuri fanii F1 ajunseseră să-şi împărtăşească cu lux de amănunte, ca la cutremurele majore sau la Revoluţie, emoţionantele momente în care au luat la cunoştinţă cu bucurie că până la urmă Digi şi Telekom s-au îndurat de ei (“abia venisem de la serviciu, după o zi şi-aşa naşpa, cu şeful care e un idiot şi m-am certat iarăşi cu el, dar când l-am auzit pe Vali Moraru că anunţă…”; “eu m-am trezit peste noapte, mort de sete, şi am deschis, într-o doară, televizorul, iar când am văzut afişat pe ecran că se transmite cursa din Australia, adormit cum eram am crezut că e o glumă de 1 aprilie şi mă pregăteam să intru pe forum pentru o confirmare…”), aşadar tot răul ăsta e spre bine, fiindcă, în disperare de cauză, am apucat să-mi instalez pe PC, laptop şi telefonul mobil tot soiul de softuri (mai performante decât cele de la Mercedes!) şi să găsesc link-uri pentru vizionarea de “stream-uri” care n-am nicio îndoială că se vor dovedi extrem de utile ori de câte ori transmisiunile din Marele Circ – pentru care, din câte înţeleg, s-au dat o grămadă de bani – vor fi ciuntite sau reprogramate sub formă de “premieră” în favoarea vreunui meci de volei feminin din campionatul intern, luat moca şi difuzat în direct.

RECICLAȚII

Nu e că aş da măcar o ceapă degerată pe ceea ce scrie presa, în general, şi cu atât mai puţin cea de la noi şi încă sportivă, cu precădere Digisport(.ro), însă, chiar şi dacă ar fi reală, “ştirea” cu aspect mai degrabă de “fake news” sau, în orice caz, de tipică exagerare gazetărească ordinară, conform căreia ruşii, aşadar cu mic cu mare, toţi cei vreo sută cincizeci de milioane, au fost pur şi simplu scoşi din minţi de o fotografie cu Maria Sharapova luată în timp ce admira un soi de operă de artă înfăţişând un steag al SUA... defect sau mai vechi, cu doar 48 de steluţe dispuse altfel decât pe actualul drapel adevărat, mi-a amintit cum la un moment dat chiar mi-am exprimat public admiraţia nu doar faţă de frumuseţea jucătoarei în cauză, ci şi de patriotismul ei, având în vedere că, deşi este plecată din Mă-sa Rusie încă aproape sovietică din fragedă copilărie, încât e greu de afirmat că îi datorează, pe plan propriu-zis sportiv, altceva în afară, poate, de fondul genetic perfect, a continuat şi continuă să o reprezinte, multă vreme cu succes, spre deosebire de pipiţele cu rachetă, multe dintre ele conaţionale (gen Daria Gavrilova), dar şi, de pildă, croate (precum Ajla Tomljanovici), cu care te pomeneşti că efectiv peste noapte, practic de la un meci la altul în cadrul aceluiaşi turneu, au devenit “australience” cu acte în regulă.

Prin urmare, oricât de antipatici mi-ar fi, în general, ruşii, nu pot să cred că există nici la ei mai mult de o mână de imbecili patologic (ca, şi cam câţi – eventual proporţional, că-i ţară mai mare – hater-ii Simonei de pe la noi, altminteri foarte activi pe internet şi în societate, mai supăraţi pe ea nu când pierde, ca suporterii obişnuiţi, ci, dimpotrivă, atunci când se bucură de succes!) care să-i reproşeze ceva din acest punct de vedere. La drept vorbind, dacă ar fi cineva care să o poată acuza de ingratitudine sau măcar lipsă de recunoştinţă ar fi tocmai americanii, care o găzduiesc de atâta amar de vreme, oferindu-i cele mai bune condiţii de pregătire, doar ca să o vadă cum poartă cu mândrie culorile altei naţiuni, oarecum rival-inamice. 

Apropo însă de Simona Halep şi de presa mioritică de (nici) doi bani găuriţi, trebuie să recunosc că până şi eu m-am săturat să citesc încă de la debutul turneului de la Indian Wells “ştirile” despre câte meciuri trebuie să mai câştige jucătoarea noastră şi câte sau în ce fază să piardă Wozniacki ca să nu-i poată sufla primul loc WTA. Pe lângă faptul că mai toate calculele se dovedeau greşite, fiindcă după doar a doua victorie şi până ca daneza să fie trimisă acasă din optimi de “bunăciunea mică” Daria Kasatkina, emisiunile informative începeau cu “breaking news”-ul că gata, Simona e lider mondial până cel puţin la vară, în timp ce site-urile de specialitate adevărate spuneau că trebuie musai să atingă finala, dacă e ca Wozniacki să obţină trofeul, tot cei de la Digi, în principal, contabilizau întruna capii de serie deja eliminaţi, dând-o pe Simona drept câştigătoare practic certă, adică… şi mai favorită decât oricum fusese în calitate de cap de serie numărul 1, în condiţiile în care, dacă te uitai pe tablou, în semifinale ar fi jucat (tot) cu Karolina Pliskova (e drept, dispăruse Muguruza, dar şi asta e deja obişnuit), iar în finală cu aceeaşi Wozniacki, la vremea respectivă rămase în cursă. 

Asta pentru că retardaţilor de-acolo – fie prea proşti ca să-şi dea seama, fie socotindu-i astfel pe cititori şi telespectatori –, nu le mai ajungeau degetele de la mâini şi de la picioare să numere “zecile” de favorite eliminate în diferitele faze ale competiţiei, fără să ţină cont că acesta e mersul firesc al lucrurilor: la un turneu cu 32 de capi de serie, până în sferturi, unde rămân doar 8 jucătoare, vrei nu vrei sunt eliminaţi 24! Iar faptul că “pe partea Simonei de tablou” au fost scoşi, fie şi prematur, nu ştiu câţi astfel de capi, gen 7, 9, sau 14, nu (o) ajută cu nimic dacă a rămas în competiţie cel mai bine plasat dintre ei, care, pe aceeaşi logică, are “drumul asigurat” până… dă de româncă. La ce să te aştepţi, însă, când “experţii” în tenis şi comentatorii “de specialitate” provin, mai nou, din cei care până deunăzi se ocupau de fotbal, handbal sau cu competiţiile de Formula 1 şi MotoGP, între timp scoase din grilă, unde, printre altele, în mod firesc, nu li se puteau băga de seamă insurmontabilele dificultăţi în a declina substantivul “minge”!

Pe de altă parte, cum “gura păcătosului adevăr grăieşte”, iată că acum Simona chiar a ajuns în situaţia de a fi scăpat, încă din semifinale, inclusiv de amintitele Pliskova şi Wozniaki, lucru care, oarecum paradoxal, pe mine unul mă agită şi mai tare (după ce nici la meciul de-aseară, din “sferturi”, cu Petra Martici, n-am rezistat până la capăt, preferând să mă trezesc în toiul nopţii ca să aflu rezultatul de pe internet), pentru că acum chiar n-aş mai suporta să nu câştige trofeul. Doamne-ajută!

EUROSCARSENAL

După ce, aşa cum anticipam cu prea optimist pesimism, piesa mea preferată de la Selecţia Naţională a Eurovision s-a clasat în Finală nici măcar pe locul secund, ci de-a dreptul a patra, iar la Lisabona vom fi reprezentaţi, ca de obicei, dacă nu chiar de una dintre cele mai slabe, cum s-ar fi întâmplat fără o mână(rie) de voturi (suspecte) sosite în ultimele secunde, oricum de una cel mult mediocră, pe care deja de la a treia audiţie nu mai suport s-o ascult până dincolo de primele acorduri, fiindcă după primele două m-am lămurit că aşteptarea să înceapă cu adevărat şi să ajungă undeva, ieşind din monotonie, e zadarnică, nici cu Premiile Oscar n-am nimerit-o mai bine, conspiraţia homo-feministo-afro-americană şi zoofilă mondială pe faţă impunându-şi din nou, la fel ca în ultimii şi foarte probabil următorii ani, favoriţii, în frunte cu puerilul şi dezgustătorul “The Shape of Water”, un fel de “La La Land” de anul trecut mai puţin muzical (în ciuda unui fragment de gen inserat hodoronc-tronc), dar mult mai norocos, “Moonlight”-ul de acum, “Get Out”, fiind pesemne prea din cale-afară de inadecvat să câştige chiar şi pentru tot mai ramoliţii academicieni.

În aceste condiţii, nici nu e de mirare că audienţele unor astfel de programe sunt într-o continuă scădere soră cu prăbuşirea, dacă până şi – într-un domeniu oarecum înrudit – fanii lui Arsenal – altminteri la fel de încremeniţi în fidelitatea lor stupidă faţă de un personaj care s-a dovedit de multă vreme o catastrofă pentru instituţia păstorită ca pupincuriştii şefei DNA de pe la noi – au ajuns să boicoteze meciul de pe teren propriu cu viitoarea campioană, Manchester City, oferind o privelişte dezolantă a minunatului stadion Emirates. Doar eu rămân pe poziţii în faţa televizorului, deşi nici nu mai ţin minte când s-a întâmplat ultima oară să am vreo cât de mică satisfacţie pe oricare din aceste planuri, iar după meciul pierdut de londonezi în cupă cu reprezentanta ligii secunde, Nottingham Forest, îmi jurasem să nu mă mai uit la ei atâta vreme cât antrenor e Wenger, nu de alta, dar, la fel ca la Oscar şi la Eurovision, am ajuns să am o perpetuă senzaţie de déjà-vu.

PREMIILE OSCAR 2018

Cu eforturi uşor titanice şi cam pe ultima sută de minute, am reuşit să văd şi anul acesta la timp, înaintea ceremoniei pentru decernare, covârşitoarea majoritate a filmelor nominalizate la Premiile Oscar. Deja oarecum tradiţionala excepţie o reprezintă “All the Money in the World”, însă, văzându-i pe competitorii săi şi mai toate celelalte în care a jucat (nu doar) în 2017, am convingerea – pe cât de, fatalmente, preconcepută, pe atât de fermă – că excelentul Cristopher Plummer merită cu prisosinţă distincţia pentru cel mai bun rol secundar masculin, singurul contracandidat serios, din punctul meu de vedere, fiind Richard Jenkins, cel pentru care am rezistat, oricum cu greu, să urmăresc până la (fericitul) sfârşit mizeria pentru copii cu înclinaţii zoofile “The Shape of Water”.

Prin urmare, făcând abstracţie de criteriul “diversităţii” (coloristice) pe care au fost (din nou) selectate cu tot dinadinsul şi parcă în duşmănie cele mai slabe pelicule de anul trecut numai pentru a se preîntâmpina, pe lângă deja obişnuitul scandal rasist (“Get Out”?!?!), unele stârnite de (organizaţiile) feministe (“Lady Bird”?!?!?!) şi de homosexuali (“Call Me By Your Name”?!), îmi voi nominaliza şi eu favoriţii:

Cel mai bun actor în rol principal: Gary Oldman – “Darkest Hour”;

Cel mai bun actor în rol secundar: (cum spuneam, cu amintitele amendamente) Christopher Plummer – cam orice (de pildă, “The Man Who Invented Christmas”), deci inclusiv “All the Money in the World”;

Cea mai bună actriţă în rol principal: Frances McDormand – “Three Billboards outside Ebbing, Missouri” (fie şi în detrimentul uneia dintre febleţile mele, Margot Robbie, care s-a dovedit, iată, că nu e doar o fată superbă);

Cea mai bună actriţă în rol secundar: Allison Janney – “I, Tonya” sau, dacă trebuie neapărat păstrat “echilibrul” rasial şi pentru a nu compromite alte categorii, unde ar fi un sacrilegiu şi mai mare (gen, “cel mai bun film”, “cel mai bun regizor” sau “cel mai bun actor în rol principal”, oricât de simpatic ar fi  Denzel Washington): Octavia Spencer – “The Shape of Water”;

Cel mai bun scenariu original: “Three Billboards outside Ebbing, Missouri” – Martin McDonagh;

Cel mai bun scenariu adaptat: “Molly's Game” – Aaron Sorkin;

Cel mai bun regizor: Christopher Nolan – “Dunkirk”;

Cel mai bun film: “Dunkirk”.

Cu precizarea că, la ultima categorie, nu m-ar deranja (prea rău) să câştige nici, în ordine, “Darkest Hour”, “Three Billboards outside Ebbing, Missouri” sau “The Post”, în schimb aş fi de-a dreptul revoltat să o facă oricare dintre celelalte (porcării ordinare) nominalizate!