PUŢIN (DESPRE) FOTBAL

Una peste alta, titlul obţinut de CFR Cluj în Liga 1 reprezintă un (mic) triumf al fotbalului – fie şi defensiv, lipsit de spectaculozitate –, care (nici) de data asta n-a putut fi păcălit până la capăt de către patronul şi “tehnicianul” închipuit al FCSB, Gigi Becali, această parafrază ambulantă a bancului cu ţăranul urcat pe bojdeucă să repare acoperişul, unde partea bună e că asigură echipei o finanţare generoasă, cu care ar trebui să fluiere în campionat şi să se descurce măcar onorabil în competiţiile internaţionale, dar partea proastă e că răstoarnă găleata literalmente (aproape) plină şi are grijă să(-şi) aducă doar antrenori fără experienţă, licenţă (PRO) şi personalitate, pe care să-i manevreze după bunul lui plac, nici măcar din umbră, ci în direct la televizor, profitând de faptul că aceştia preferă să tacă şi să înghită, în speranţa că va ieşi totul bine doar din inerţia milioanelor investite în jucători luaţi (cu japca) de la campioana sezonului precedent (Astra, Viitorul, urmează CFR) şi-şi vor trece în palmares un titlu obţinut cu “Steaua” pentru a-i aburi pe conducătorii de club de pe la vreo Sparta Praga, ŢSKA Sofia sau, şi mai bine, de prin Emirate sau China. Chestie care nu se întâmplă, iar la anul pariez pe Craiova.

Pe de altă parte, judecând nu atât după meciurile CFR-ului, la care NU (prea) m-am uitat, cât după comentariile (“)specialiştilor(”), pe care i-am auzit întruna criticând stilul (defensiv, “închis”, pragmatic…) de joc impus de Dan Petrescu, am convingerea că “Bursucul” reprezintă soluţia (internă) cea mai bună pentru banca Naţionalei, acolo unde numai… naivii îşi pot închipui că va reuşi să se impună (vreodată) un selecţioner cu o filosofie diferită, a unui joc deschis, ofensiv, spectaculos, mai ales cu actuala generaţie de jucători, când nici măcar cu cea de Aur nu ne-a ieşit aşa ceva. Dar, desigur, cum amintiţii… naivi probabil că nu s-ar mulţumi nici cu alde Mourinho, Conte sau Simeone, deocamdată aşteptăm revoluţia promisă din de Contra.

COZOROCUL

Expresia întipărită pe chipul lui Darren Cahill în timpul primului set al finalei de la Roma, pierdută de Simona Halep cu 0-6 (!!!), 4-6 în faţa Elinei Svitolina, mi-a amintit de cele afişate de-a lungul mai tuturor meciurilor (oficiale) de către bietul Christoph Daum, fostul antrenor al echipei naţionale de fotbal. Aşa cum neamţul nu putea înţelege, pesemne, în ruptul capului de unde şi până unde nişte jucători care la antrenamente se arătau măcar foarte talentaţi, dacă nu de-a dreptul geniali, excelând la jonglerii cu mingea pe picior, pase (precise) cu călcâiul şi nimerirea vinclului porţii de nouă ori din zece lovituri de pe linia careului de şaisprezece metri, deodată nu mai erau în stare să stea pe propriile picioare fără să se împiedice în şireturi, şi cu atât mai puţin să dea o pasă (cu latul) de un metru jumate, nici australianul nu părea să priceapă ce se întâmplase cu eleva sa, care cu o zi înainte se luptase până la capăt cu Sharapova, reuşind s-o răpună eroic pentru a doua oară la rând, şi poate că şi la ultima şedinţă de pregătire dinaintea finalei manifestase o energie şi o poftă de joc remarcabile, iar acum se plimba dezorientată pe teren, fără să ştie ce caută acolo la ora aceea, în afara unicului scop precis de a-şi da jos cozorocul abia pus cu câteva minute înainte, la încălzire, gest minor, dar plin de semnificaţii, după cum am mai scris, dacă nu cumva o fi vreo înţelegere (bizară) cu noul sponsor, pentru o mai bună expunere mediatică. Ei bine, indiferent de valoarea lor intrinsecă – mai mică, spre zero, în cazul unora, incomparabil mai mare, spre uriaşă, în cazul celeilalte – cu toţii sunt pur şi simplu români.

Din păcate, în ceea ce-o priveşte pe Simona, genul acesta de atitudine bleagă ce urmează unei reuşite mai mult sau mai puţin spectaculoase tinde să devină obişnuinţă, însă dacă în toamna trecută, la Beijing, avea măcar scuza sau consolarea că după succesul din semifinale devenise (pentru prima oară) numărul 1 mondial, aşa că finala n-a mai interesat-o, o victorie chinuită, în trei seturi lungi, cu o Sharapova deja istovită după un meci cu Ostapenko de peste trei ore, dar care chiar şi aşa – spre deosebire de ce avea să (NU) facă Simona într-o situaţie perfect similară – a jucat, fără îndoială (şi o spun ca unul care nu ratează nicio ocazie de a o urmări), cel mai bun tenis al ei de la (dacă nu şi dinainte) de finala de la Roland Garros disputată tot cu Simona, o astfel de victorie, ziceam, în condiţiile în care, văzându-le până atunci pe amândouă, eram convins că românca o va spulbera în două seturi scurte, nu reprezintă nici pe departe echivalentul unui turneu de Mare Şlem câştigat. Parol!

REVANŞE

Chiar şi aşa pesimist cum sunt din fire, înclinat să mă aştept ca lucrurile să iasă pe dos decât mi-aş dori, mai cu seamă pe plan sportiv, aproape că n-am avut nicio emoţie înaintea (şi cu atât mai puţin în timpul) partidei dintre Simona Halep şi Naomi Osaka, de la Roma (dovadă că m-am şi uitat de la început), asta, paradoxal, nu în pofida, ci, dimpotrivă, tocmai datorită rezultatului (nefavorabil) din precedenta întâlnire a celor două, dat fiind că, de la o vreme, jucătoarea noastră nu prea obişnuieşte să o încaseze de două ori la rând de la o aceeaşi adversară, izbutind să-şi ia revanşele cu vârf şi îndesat, după cum au putut să constate pe pielea lor alde Ostapenko, Sharapova sau Kasatkina.

Cheia victoriei (zdrobitoare) de azi a constat în faptul că, spre deosebire de un alt obicei de-al ei, doar că prost, Simona a început partida foarte bine, concentrată, reuşind să se ridice dacă nu la potenţialul său maxim de joc, măcar la nivelul arătat de japoneză şi să evite un aproape tradiţional (şi foarte plauzibil, în condiţiile în care aceasta din urmă a avut vreo trei sau patru mingi de break la 0-1) 0-2 sau chiar 0-3, astfel încât i-a stârpit din rădăcină avântul revoluţionar, manifestat (şi) data trecută (când, dimpotrivă, i l-a stimultat printr-o prestaţie modestă) şi i-a inoculat mai degrabă teama că de data asta se va face de râs în faţa numărului 1 mondial, ceea ce s-a şi întâmplat, spre marea mea satisfacţie reţinută, fiindcă, vorba filosofului, “niciun meci nu seamănă cu altul”, iar greul abia începe.

SECRETUL EŞECULUI

Foto: Mediafax

După nenumărate ediţii ale concursului Eurovision la care România s-a calificat în finală (doar) datorită sau, mai degrabă, din cauza sistemului de vot discutabil, care, printre altele, favorizează naţiunile cu puhoi de cetăţeni plecaţi, mai mult sau mai puţin definitiv, peste hotare, a baftei chioare de a nimeri (aproape) an de an în aceeaşi semifinală cu ţări prietene sau având o diaspora românească însemnată, precum Moldova, Italia şi/sau Spania (ultimele două repartizate în afara concursului, dar având astfel drept de a ne vota) sau, iar mai adesea şi cu unele care se prezintă în general lamentabil ori au făcut-o atunci, iată că a venit şi previzibilul moment al marii ruşini: trupa (cvasi)debutanţilor întârziaţi “The Humans” (nume penibil şi în sine, cu atât mai mult cu cât sunt sigur că a fost furat de la un relativ nou serial de televiziune în care una dintre protagoniste aduce, vag, la culoarea părului, cu solista) n-a mai putut fi ajutată nici măcar de toate aceste circumstanţele favorabile reunite, cum s-a întâmplat aseară, ratând accederea în ultimul act al competiţiei, acolo unde, în schimb, ca umilinţa să fie totală, au ajuns absolut toţi vecinii noştri – Bulgaria, Serbia, Ungaria, Moldova, Ucraina – cu excepţia celui mai de nădejde prieten etern, Marea Neagră!

Din punctul meu de vedere, secretul eşecului a constat nu atât în (non)valoarea piesei – una mai degrabă (doar) mediocră, însă, cumva, fără personalitate, ştearsă, genul pe care o uiţi deja în timp ce-o asculţi, în condiţiile în care s-au calificat bucăţi (chipurile muzicale) (mult) mai proaste, chiar cumplite, dar având un dram de originalitate, precum ale Israelului (Doamne fereşte să şi câştige!), Cehiei, Sloveniei… – cât în apariţia scenică, acolo unde, pe de-o parte, solista [sau cei care au sfătuit-o (prost)] a(u) vrut să demonstreze cu orice preţ că victoria (la mustaţă!) din selecţia naţională nu s-a datorat (în exclusivitate) picioarelor etalate cu generozitate, ci, dimpotrivă, “vocii şi talentului”, plus, eventual, farmecului personal de la gât în sus, demonstrând însă fix contrariul, de vreme ce, la Lisabona, duduia şi-a acoperit cu străşnicie podoabele cele mai de preţ, descoperindu-le doar când şi când, în porţii mici, homeopatice, tip “flashing”, cu ajutorul unui soi de fustă în cunoscutul stil vestimentar “şorţ de sudură”, dar având, totodată, grijă să-i apară cât mai des în prim-plan faţa ridată, numai bună de ilustrat un dicţionar sau o enciclopedie la definiţia expresiei populare “nu-i frumoasă, da-i bătrână”, cu părul ca o căpiţă de fân “pieptănată” de limba vacii (deşi presupun că n-ar fi fost foarte greu de găsit un coafor cumsecade pe-acolo!), iar, pe de altă parte, în “show”-ul execrabil, pentru care, însă, responsabilitatea revine în special TVR [ce-o să se mai bucure cei de-acolo că acum pot ciopârţi liniştiţi finala cu calupuri publicitare inserate (ilegal – CNA-ule!) pe durata interviurilor din camera verde, dat fiind că tot nu mai avem reprezentanţi şi oricum n-o să se mai uite nimeni], care, având la dispoziţie, pe lângă, totuşi, experienţa unor concursuri similare (spre deosebire de “The Humans”), un arsenal întreg de lumini, efecte speciale şi aşa mai departe, asigurat de gazde şi cu care alţii au oferit reprezentaţii remarcabile, au însăilat o scenetă (ne)demnă de brigăzile artistice din anii ‘80, cu măşti şi marionete pescuite parcă din recuzita Teatrului Ţăndărică, dar cu care s-au mai şi fălit prosteşte că i-au păcălit pe ăia de la Eurovision, cu regula lor conform căreia nu poţi aduce pe scenă decât şase oameni, când la noi au fost, cică, fix 31… de paiaţe, plus cele câteva în carne şi oase, care întindeau abulic mâinile să sugereze ceva ce probabil în minţile lor părea mai limpede, şi pe care scenetă ar fi putut-o la fel de bine monta pe o scena improvizată din lădiţe de roşii în piaţa centrală a unui orăşel mic de provincie, cu tot cu stopurile alea de camion din spate. 

Altfel, actuala ediţie a concursului este nu doar printre cele mai slabe din ultimii ani, aşa cum mă văd pus în situaţia de a scrie cam de fiecare dată pe vremea asta, ci şi slabă pur şi simplu, în sine, proastă de-a dreptul, eu unul neavând vreo (şi cu atât mai puţin două-trei) piesă favorită, ci doar câteva (ca să nu spun foarte multe) despre care sper din tot sufletul să NU câştige, convins că ar intra într-un palmares “all-time” al ruşinii (la) Eurovision, în frunte cu cea interpretată de dihania aceea bizară care reprezintă Israelul (un fel de… femeie, fără barbă, dar mai înspăimântătoare decât dacă ar fi avut, numai bună să bântuie coşmarurile telespectatorilor!) şi care, din câte înţeleg, e cotată cu cele mai mari şanse, că, deh, aşa e lumea...

SPORT EXTREM: PRIVITUL LA TELEVIZOR

Reprezint dovada [din fericire (încă)] vie, în carne şi oase (rupte), că, în zilele noastre, graţie măsurilor sporite de siguranţă, până şi unele dintre cele mai spectaculoase accidente din Formula 1 sunt mai periculoase pentru telespectatori decât pentru piloţii direct implicaţi.

Weekendul (răs)trecut, în timpul Marelui Premiu al Azerbaidjanului (care s-a înscris definitiv pe lista favoritelor mele şi, din câte am înţeles, şi pe a comentatorilor de la Digi Sport, deşi, în urmă cu doi ani, la inaugurare, îi urau o grabnică dispariţie din calendarul competiţional, ceea ce, din păcate – că aşa e când n-ai grijă ce-ţi doreşti –, se pare că se va şi întâmpla), profitând (vorba vine!) de un moment (prelungit) de acalmie, când nu se mai petrecea nimic deosebit de câteva tururi, dar se prefigura un final palpitant, am dat o fugă până la baie pentru nişte chestiuni presante, care nu suportau amânare decât cu eforturi dacă nu chiar supraomeneşti, cel puţin inconfortabile din partea mea de-a lungul următoarelor vreo douăzeci de minute rămase din cursă, însă – conform unei tradiţii despre care am mai amintit în treacăt, dar aş putea scrie un adevărat tratat, înşirând, de pildă, zecile de meciuri de fotbal sau hochei în care unicul gol (decisiv pentru vreo calificare) s-a marcat în astfel de clipe (grele) sau, dimpotrivă, pe cele în care aşa le-am pierdut pe toate trei sau patru! – doar ce am păşit în camera de chibzuinţă cu pricina, când l-am auzit pe unul dintre aceiaşi doi comentatori amintiţi anunţând cu ţipete ca din gură de şarpe acroşajul dintre Verstappen şi Ricciardo, ceea ce a determinat o succesiune de mici evenimente catastrofale, deoarece, în tentativa de a reveni cât mai rapid în camera cu televizorul, piciorul meu (drept) de bază a încăput doar în proporţie de circa optzeci la sută pe uşa subdimensionată a băii, restul de vreo douăzeci, constituit din degetul mic, forţând tocul de lemn, fără nicio şansă de a ieşi biruitor sau măcar din încăpere pe-acolo, rezultatul fiind că, nu chiar a doua, dar a treia zi, fix pe 1 Mai, îngrijorat de aspectul neobişnuit de sinistru al vânătăii apărute, şi în ciuda faptului că sunt familiarizat cu genul ăsta de incidente suferite dureros de frecvent, mi-am luat inima în dinţi şi, pentru prima oară în viaţa mea, am ajuns (şchiopătând) la un Spital (de Urgenţă), unde, după mai bine de două ceasuri (adicătelea deloc urgent) de aşteptat pe la cozi [semn că nici minivacanţele de 1 Mai nu mai sunt ce-au fost odată şi lumea stă mai mult pe (a)casă, unul dintre cele mai periculoase locuri din lume] am reuşit să-mi fac o radiografie din care a reieşit că m-am ales cu o (mică) fractură în privinţa căreia medicul (ortoped) de gardă, mai mult amabil decât priceput, mi-a furnizat preţioasele sfaturi (ne)profesionale, repetate de cel puţin cinci-şase ori pe parcursul celor cam tot atâtea minute petrecute în cabinetul său, “nu ştiu ce să vă zic”, adică dacă să o las să treacă de la sine, stând cu piciorul în sus şi cu comprese cu apă rece, după cum aflasem şi singur, de pe mult hulitul (de către doctori) internet că se tratează inclusiv fracturile (minore) de acest fel sau să mă de-a dreptul internez pentru ceva operaţie, după care s-a oferit – până când mă decid şi/sau cer o a doua opinie (care, în atari condiţii, devenea mai degrabă prima) – să-mi aplice dacă nu chiar o frecţie, câtă vreme picioru-mi – slavă Domnului! – (încă) nu e de lemn, ci o faşă (elastică), dar a trebuit să se recunoască (şi mai) neputincios atunci când o asistentă altminteri tinerică, dar mai puţin frumoasă decât cele de care am parte în astfel de situaţii uşor umilitoare, l-a informat cu zâmbetul pe buze că s-au terminat de mult, adăugând (în încheiere) că tot ce (mai) poate să facă (pentru mine) e să-mi ofere un soi de reţetă pentru a-mi procura, în regie proprie, de la o farmacie, după care, eventual, să revin pentru a mi-o pune el, ceea ce fireşte că am refuzat politicos, convins deja că sunt şanse destul de mari să mă pricep mai bine decât domnia lui (şi) la asta, iar până acum sunt aproape vindecat, mulţumesc de întrebare. În concluzie, aşa cum mă şi temusem de la (vorba vine!) bun început, în loc să stau liniştit acasă, tratându-mi, ca de obicei, măcar micile afecţiuni (de acest gen şi nu numai) cu indiferenţă şi leacuri băbeşti (ba chiar şi un bandaj elastic aveam prin dulăpiorul cu medicamente şi oricum intenţionasem să-l utilizez), fără să mă las pe şi la mâna (dacă nu neapărat sau întotdeauna criminală, cel puţin incompetentă a) sistemului sanitar din România, mai rău m-am NEliniştit, bântuit zile şi nopţi la rând de imaginea destul de cutremurătoare a radiografiei cu fractura despre care nici n-aş fi ştiut (sigur) că am avut-o, la fel cum s-o fi întâmplat cu multe altele.

Revenind la dramaticul accident soldat – pe lângă rănirea mea (uşoară) – (doar) cu abandonul celor doi protagonişti de la Red Bull şi intervenţia safety car-ului, oricât de mult mi-aş fi dorit, după urmărirea nenumăratelor reluări (că pun cursele şi la înregistrat, tocmai pentru astfel de situaţii) şi cu avantajul de a le fi văzut şi judecat oarecum la rece, de vreme ce am ratat difuzarea lui în direct, să îi atribui vina în exclusivitate tânărului olandez, aflat şi-aşa într-o pasă proastă, trebuie să admit că nici coechipierul său nu a gestionat lucrurile perfect, dat fiind că la manevra lui de a simula, mai întâi, depăşirea, celălalat aproape că nu a pus botu reacţionat, schimbând direcţia prea puţin sesizabil şi aproape justificat de încadrarea în virajul următor, iar atacul propriu-zis a fost efectuat uşor intempestiv, australianul păcălindu-se mai degrabă pe sine însuşi. Să zicem (tot) un 80-20, ca procente de împărţire a responsabilităţii, similare cu cele din cazul meu, deşi acolo era vorba despre altceva, respectiv mere, nu pere.

Partea bună în toată această nebunie a fost că am putut consemna una din foarte rarele ocazii când un favorit de-al meu, în speţă Hamilton, beneficiază de un noroc chior, câştigând cursa după ce a profitat (spre propria sinceră şi vădită stânjeneală manifestată la interviurile ulterioare, semn că e un tip de bun-simţ şi cu capul pe umeri) de abandonul stupid al lui Bottas (pană de cauciuc) şi de greşeala lui Vettel (plus a echipei sale), în condiţiile în care britanicul a pilotat mai degrabă modest, dovedind (o dată în plus) că e nesigur, predispus la erori neforţate atunci când rulează aproape de unul singur pe o pistă relativ liberă (s-o fi plictisind), inclusiv (deşi nu a fost cazul acum) când se află (detaşat) în fruntea plutonului. Deşi ar trebui să facă parte din bagajul unui campion mondial, aptitudinile de “mecanic de locomotivă”, cum le zic eu, îi cam lipsesc, spre deosebire de rivalul de la Ferrari, care le are cam doar pe astea.