UN (FEL DE) LEAC PENTRU [UN (ALT)FEL DE)] CORONAVIRUS

Pe vremea când CCR dădea pe bandă rulantă decizii aberante în favoarea băsescului aflat în permanentă luptă nedreaptă cu guvernul adevăratului PNL, cel al lui Tăriceanu, Antonescu şi – oricât li s-ar părea de uimitor astăzi unor tefelişti imberbi asocierea – Orban, nu reuşeam cu niciun chip să-mi conving fie şi de-acum foştii prieteni cei mai buni de-atunci că, oricât de nobilă, competentă, europeană şi mai presus de orice suspiciune li se părea lor, o instituţie compusă din doar nouă cetăţeni desemnaţi de şi dintre politicieni, şi condusă de un fesenisto-ped(el)ist inveterat, aflat ani în şir de-a dreapta (deşi la stânga) „inculpatului”, Augustin Zegrean, nu are cum să fie, vreodată, imparţială şi legitimă în a invalida, adesea, chiar şi deciziile luate de un parlament „odios” cu 400-500 de membri, fie şi dominat, la vremea aceea, de alianţa „toxică” PNL-PSD-UDMR. Ei bine, astăzi, când aceeaşi (vorba vine) CCR este condusă de un la fel de etern şi inveterat (chipurile fost) pesedist, Valer Dorneanu, cârdaş până şi cu Năstase şi Iliescu (deci între timp şi zaharisit, ca şi Zegrean pe-atunci, că mai acced acolo şi la vârste când de politicieni sunt deja prea bătrâni), presupun că au ajuns şi ei să înţelegă cu mintea cea de pe urmă la ce mă refeream, chiar dacă nici nu-mi mai vorbesc (de-atunci!), ca să am şi eu satisfacţia de a-mi da dreptate, în caz că nu găsesc alte sofisticate „demonstraţii” şi „explicaţii” cum că situaţiile n-ar fi perfect identice.

Pe de altă parte, şi dincolo de stupiditatea deocamdată doar justificării (că „motivarea” n-a apărut), de către trist amintitul domn Dorneanu, deciziei CCR de ieri de, practic, invalidare a desemnării lui Orban ca premier nu prin faptul că tocmai fusese demis de către Parlament printr-o moţiune de cenzură (chestie la care aproape că aş fi achiesat, chit că tot n-am văzut argumentele pur constituţionale ale Curţii), ci pe baza unor până la urmă simple declaraţii politice ale liderului noului PNL (acele, în esenţă, „nu mă votaţi, că vreu cu tot dinadinsul anticipate!”), asta fiind ca şi cum cineva cu care ai cădea de acord despre un lucru că e alb şi nu negru, cum susţin alţi tâmpiţi, ar aduce ca „dovezi” faptul că acea (non)culoare a rezultat dintr-un amestec de verde şi roşu, adică un pseudo/(contra)argument la fel de absurd ca şi cele vehiculate de partizanii negrului, trebuie să remarc că biata noastră Constituţie, oricât de proastă şi în sine, nu are cum să acopere fantasmagoriile politicienilor de toate culorile perindaţi în fruntea ţării de-a lungul timpului, fiindcă nicio adunare constituantă (dintr-o lume civilizată) nu poate anticipa, de pildă, că la un moment dat, din cine ştie ce calcule politicianiste meschine sau din pură prostie crasă ori nemăsurată nemernicie curată, vreunui prim-ministru i-ar putea trăsni prin cap să programeze şedinţele de guvern în a opta zi a săptămânii, la ora patru dimineaţa, pe planeta Saturn, şi nici măcar cea mai cu adevărat echidistantă şi bine intenţionată CCR (schimbată din temelii, baremi ca modalitate de desemnare a judecătorilor) nu ar găsi vreun articol sau vreun paragraf ca să declare o asemenea gogomănie „neconstituţională”. Unde nu e bun-simţ sau măcar o brumă de minte… e desemnat Orban (care, în paranteză fie spus, e pescuit şi scos de Curte prin tragere de păr din rahatul în care-l băgase Iohannis şi care-i trecuse binişor de creştet, fiindcă nu va trebui să mai suporte umilinţa unor respingeri/demiteri succesive) după Orban şi înaintea lui Orban, în loc să fie oricare altul, cum scriam zilele trecute, astfel încât, dacă într-adevăr voiau cu adevărat, noii penelisto-userişti să aibă naibii parte de anticipatele alea propovăduite dacă nu chiar ca un panaceu (recte universal), măcar ca un veritabil leac al coronavirusului.

CÂNDVA ERAM DE-UN LEAT

Sper din tot sufletul să nu fie o chestiune (numai) de vârstă, respectiv de, până la urmă, firească ramo… îmbătrânire, fie şi uşor prematură, pentru că sunt fix deodată cu ei, din leatul „decreţeilor”, însă (tot mai mulţi dintre) reprezentanţii „Generaţiei de Aur” au ajuns de la o (multă) vreme să reprezinte cam cea mai retrogradă aripă din fotbalul nostru.

După ce, de pildă, Ionuţ Lupescu a candidat la preşedinţia FRF cu o platformă în care principala prevedere o reprezenta revenirea la un sistem competiţional al Ligii 1/Diviziei A cu 18 participante, întru împrospătarea tristelor amintiri încă dureros de vii ale cooperativei, blaturilor, miticădragomirilor, jeanpădurenilor, mirceasanzilor şi aşa mai departe, iar Dan Petrescu este de departe cel mai înverşunat adversar al regulii care obligă echipele din primul eşalon să folosească doi (sau măcar unul) jucători sub 21 de ani, iată că şi Gică Hagi, după ce nu de mult ne-a stârnit hohote de râs cu pretenţiile lui ridicole de a i se acorda României în mod automat un loc la „masa bogaţilor”, prin fazele superioare ale Ligii Campionilor, a realizat brusc, dintr-o dată şi pe… aşteptate, exact în anul când a ratat, în premieră, calificarea cu Viitorul în playoff (preferând, printre altele, să chiulească de la pregătirea echipei înaintea meciului decisiv ca să dea o fuguţă la Glasgow să-şi vadă nepreţuitul odor evoluând în Europa League), că actualul sistem cu 14 echipe şi playoff/playout nu se ridică la nivelul exigenţelor lui şi ar trebui să revenim la cel cu 18, care, e adevărat, în cu totul alte condiţii (politice), pe vremea când – în altă ordine de idei, ca o parabolă de paregzamplu – iernile erau ierni, iar în februarie maximele diurne atingeau valori negative, era, poate, potrivit şi pentru noi, acum fiind ca şi cum am vrea să ne (şi) înfofolim ca atunci, cu toate că temperaturile (ca şi timpurile, carevasăzică) s-au schimbat radical, februarie de-acum fiind un soi de aprilie de odinioară, iar 14 fiind chiar cu mult mai îndestulător, valoric vorbind, decât 18. Asta ca să nu mai spun că şi amintitul său nepreţuit odor (care altminteri mi-e atât de simpatic, încât efectiv lăcrimez de bucurie la reuşitele lui, cum o făceam şi la ale tatălui) pare să băltească tot prin campionatele astea – cum ar veni – de toată jena, ale Belgiei (16 echipe şi sistem similar cu al nostru) şi Scoţiei (de-a dreptul 12 echipe!), după ce din cel „adevărat” al Italiei s-a întors cu eticheta (şi ea din vremuri de demult) „refuzat la export”.

RESPIRAȚI, VĂ RUGĂM!

Într-unul din weekendurile trecute, fix a doua zi după ce absolut toată presa, ca la o comandă, a scris/descoperit că străzile Bucureştiului nu mai fuseseră spălate de vreo trei luni întregi, recte de pe la ultima ploaie de toamnă dinaintea scurtului episod de (trei zile de) iarnă timpurie şi completă de la sfârşitul lui ianuarie, când a dat un soi de zăpada mieilor de genul celei care odinioară cădea uneori prin aprilie, toate marile bulevarde au fost pur şi simplu inundate cu apa revărsată din cisterne şi (alte) utilaje specifice, lucru care, în paranteză fie spus, în calitatea mea de biciclist nu mi-a produs chiar aceeaşi vie satisfacţie pe care mi-a procurat-o în cea de simplu cetăţean al falnicei urbe natale.

Partea foarte bună în această întâmplare pilduitoare cu tâlc este că, iată, autorităţile (locale) ţin totuşi cont de ceea ce semnalează presa. Fac însă un apel pe această cale către toți jurnaliştii responsabili din România ca, din când în când, măcar la o lună-două, să dedice în ziarele sau posturile lor de televiziune, ori măcar pe bloguri sau pe Facebook, câte un material (informativ) în care să le (re)amintească celor din administraţia publică faptul că, pentru a supravieţui (la propriu), trebuie să (şi) respire. Asta ca nu cumva, Doamne fereşte!, uituci cum se dovedeşte că sunt atunci când vine vorba de diversele lor obligaţii elementare, să asistăm la o nostimă tragedie în masă.

TEST-GRILĂ

(Doar!) pentru că aş fi avut (în sensul de chiar aveam!) ceva cu mult mai important de făcut, dar nu aveam şi cheful şi/sau inspiraţia necesară/e, m-am pomenit că deschid/frunzăresc nişte site-uri de ştiri şi, într-un final apoteotic, citesc articolul unei (foste)… nu doar pupincuriste, că ar fi fost chiar elegant prin comparaţie cu prestaţia ei reală, ci de-a dreptul linsîncuriste băsiste, trecute, se pare, odată cu – din punctul meu de vedere – de mult defunctul (politiceşte vorbind) idol al ei, de partea poporului pesedisto-propontisto-aldist, care (articol), prin dimensiunile nefiresc de limitate ale – totuşi – enormităţilor debitate, m-a făcut să reflectez adânc în sinea mea la situaţia din ultimele zile/săptămâni/luni, proces anevoios şi obositor, în urma căruia am reuşit să nu mai înţeleg nici cât mi se păruse că (nu) înţelesesem până acum.

Aşadar, presupunând că preşedintele Klaus Iohannis chiar îşi doreşte cu adevărat alegerile anticipate [lucru de care am ajuns să mă îndoiesc; poate că vrea doar un motiv să se războiască cu pesediştii până la cele la termen, în speranţa de a-i îngropa (electoral) de tot, eventual obligându-i să-l suspende] şi că NU vrea să-l compromită definitiv pe liderul PNL, Ludovic Orban (ceea ce de asemenea nu mai sunt atât de sigur!), transformându-l în cel mai demis şi mai respins (de către Parlament) premier (desemnat) din istoria României, cu posibile spre probabile consecinţe negative şi asupra partidului pe care cumva/încă il (mai) păstoreşte (la Orban mă refer), ce anume – în afară de o crasă lipsă de bun-simţ absolut elementar – l-a împiedicat (pe Iohannis) ca, după trecerea moţiunii de cenzură, să numească pentru formarea noului guvern (fie şi, sau mai ales de sacrificiu) un alt liberal – fie notoriu, gen Raluca Turcan, dacă interesele o cereau, fie, aparent mai logic, necunoscut –, astfel încât, de pildă, să închidă gura pesediştilor, văduvindu-i de orice pretext, oricât de anemic (aşa cum oricum şi este acum) de a apela la CCR, după care, odată respins respectivul efectiv nou premier-desemnat (eventual inclusiv cu ajutorul PNL însuşi, cum se pare că se va proceda cu bietul Orban), să îl/o propună pentru a doua oară (tot) pe el/ea (recte Turcan sau necunoscutul), sau – şi mai de bun-simţ, constituţional şi ideal pentru închiderea gurilor pesediste – un altul (din câte ştiu, Constituţia nu e atât de absurdă încât să impună respingerea ACELUIAȘI premier de două ori), care, odată picat/ă (a doua oară) să deschidă în mod natural calea către anticipate?

a. Interesele (obscure)
b. Ticăloșia (crasă)
c. Prostia (pură)

(UN) PARAZIT

Spre satisfacţia domnului CTP, marele câştigător al galei premiilor Oscar 2020, recompensat (inclusiv) cu distincția pentru cel mai bun film al anului (trecut), a fost tragicomedia (cu accente bufe) vag horror sud-coreean-hollywoodiană „Parasite”, pe care, după propriile declaraţii, ca un bun şi autentic critic de film ce se consideră (eu am crezut că e analist politic/expert în tenis), domnia sa a trebuit să-l vadă de două ori de la cap la coadă pentru a-l înţelege cu adevărat şi a-i descoperi valoarea (cinematografică) inestimabilă, prima vizionare lăsându-l rece.

În aceste condiţii, şi în lipsa unor precizări exprese (şi) în acest sens, mă întreb dacă întâiul critic de film/analist politic/expert în tenis al naţiunii a urmărit (tot) de (cel puţin) două ori şi interminabilul „The Irishman” şi oricum cam/prea lunguţul „Once Upon a Time… in Hollywood”, pelicule despre care a rămas cu impresii preponderent defavorabile, şi dacă la fel a procedat (şi) în cazul jumătăţii de oră cât a mărturisit că a rezistat la „Little Women”. Aşa, ca să se pronunţe pe deplin lămurit.

P.S. O altă mare întrebare (fireşte, retorică) de-a mea este dacă reţeaua Netflix va mai avea vreo tragere de inimă să investească în regizori ca Martin Scorsese şi actori ca Robert De Niro, Al Pacino, Joe Pesci, Harvey Keitel, Scarlett Johansson, Laura Dern… doar ca să se vadă devansată de vreo producţie independentă, literalmente de doi bani (sau, în fine, cenţi), cu o mână de actori de culoare, asiatici, hispanici (trebuie să le vină şi lor rândul!) sau... (exclusiv/aparent) femei, mai mult sau mai puţin profesionişti, respectiv mai puţin sau mai mult amatori. 

Aproape că îmi pare rău pentru „Roma”, de anul trecut, care măcar avea scuza că ieşea din tiparele hollywoodiene (fie şi într-un sens cel puțin discutabil, din punctul meu de vedere, chipurile „de artă”), câtă vreme „Parasite” respectă mai toate clişeele comerciale ale „industriei cinematografice” americane, asezonate – în chip de colac peste pupăză – cu o limbă care m-a făcut să-i fiu recunoscător, retrospectiv, altei capodopere premiate de tot mai diversificăcioșii membri ai Academiei, „The Artist”.

OSCAR 2020

Din ce în ce mai greu, cu tot mai mari eforturi (de toate felurile), din ce în ce mai târziu (dovadă şi momentul postării), am reuşit şi anul acesta să văd, înainte de gala de decernare a premiilor Oscar – care, pentru prima oară în mulţi ani, se pare că nici măcar nu va fi transmisă de vreun post de televiziune autohton (doar dacă nu se achiziţionează drepturile în ultimele ore, cum se mai practică pe la noi, din sărăcie şi zgârcenie), ceea ce înseamnă eforturi sisifice suplimentare şi la acest capitol, cu cine ştie ce stream-uri (oficiale) sacadate şi întrerupte pe, cică, Twitter şi YouTube (bine că măcar mi-am luat un Google Chromecast, mai util decât aş fi crezut la momentul achiziţiei într-o ţară de... ca a noastră, unde adios la TV Marile Premii de patinaj, de pildă, sau CM de atletism şi cele de înot, şi parcă nici Formula 1 nu se simte prea bine (deja încă de anul trecut a trebuit să-mi fac din când în când abonament pe o lună la F1 TV pentru sesiunile de antrenamente, la care Digi şi Telekom au renunţat efectiv la mijlocul contractului de difuzare, respectiv după un an din cei doi), ca să nu mai spun de cele ne- (am revenit la stream-urile cu gala) –, toate filmele nominalizate la categoriile importante, cu deja tradiționalul… -1, reprezentat, anul aceasta, de „Richard Jewell”, cu a sa nominalizare pentru cea mai bună actriţă în rol secundar, Kathy Bates.

Altfel, un an cinematografic (hollywoodian) parcă ceva mai bun decât ultimii, în sau din care chiar aş mai fi găsit câteva filme de selectat, inclusiv (sau mai ales!) „Yesterday”, căruia nu doar ca pasionat de muzică şi fan Beatles i-aş fi acordat fără nicio ezitare premiul pentru cel mai bun scenariu original.

Şi ca o ultimă notă, de subsol sau în paranteză: dacă n-aş fi fost, pe lângă muzică, un megapasionat (şi) de curse auto, poate că la cel mai bun film aş fi mers pe „Once Upon…”. Că dacă aş fi zis „Jojo Rabbit”, m-ar fi acuzat lumea de elitism şi/sau snobism.

Iată lista mea de preferințe:

Cel mai bun actor în rol principal: Antonio Banderas – “Pain and Glory”

Cea mai bună actriţă în rol principal: Renée Zellweger – “Judy”

Cel mai bun actor în rol secundar: Anthony Hopkins – “The Two Popes”

Cea mai bună actriţă în rol secundar: Margot Robbie – “Bombshell”

Cel mai bun scenariu original: “Once Upon a Time… in Hollywood” – Quentin Tarantino

Cel mai bun scenariu adaptat: “Jojo Rabbit” – Taika Waititi

Cel mai bun regizor: Martin Scorsese – “The Irishman”

Cel mai bun film: “Ford v Ferrari”