CUM SE (RE)SCRIE ISTORIA

… 80. Paradoxul cu trecerea timpului, cel puţin de la o vârstă, cel puţin pentru mine, este că, tot mai adesea, un eveniment petrecut la un moment dat (îmi) pare când foarte îndepărtat, când foarte recent. Aşa, de pildă, şi eu am senzaţia că aceste aproape două luni de carantină sau (auto?!)izolare la domiciliu (tot nu s-a găsit un termen specific, care să nu dea naştere la confuzii cu situaţiile de tip instituţional, impuse celor veniţi din străinătate sau cu simptome, aşa că poate împrumutăm franţuzismul „a confina/confinare”, prezent şi în unele dicţionare autohtone de neologisme şi folosit de românii stabiliţi de mult în Franţa) au trecut ca un fum, deşi, totodată, începuturile mi se par învăluite în alt gen de ceaţă, a negurilor vremii.

Pe de altă parte, însă, spre deosebire de unii jurnalişti şi politicieni cu totul amnezici, îmi amintesc foarte bine că, pe vremea când stăteam cu toţii cu inima cât un purice, îngroziţi de pandemia tot mai ameninţătoare cauzată de „virusul ucigaş” misterios, primele cazuri care au revoltat, de-a dreptul, opinia publică, practic în ansamblul ei, au fost cele ale „fostului ofiţer MAI” care a refuzat să recunoască faptul că se întorsese dintr-o excursie în Israel (țară ce nu se afla în „zona roşie”, dar ce mai conta, mai ales că la mijloc părea să fie şi o amantă secretă a personajului) şi a infectat astfel, chipurile de unul singur, chipurile întregul spital Gerota, şi cel al „senatorului PNL Vergil Chiţac”, care, de asemenea, conform relatărilor din întreaga presă, a refuzat să ia măsuri (de autoizolare) după ce fusese avertizat în mod oficial, printr-o scrisoare [(făcută) pierdută], că, la reuniunea NATO la care luase parte cu ceva timp înainte, un membru al unei alte delegații fusese confirmat cu noul coronavirus, domnul senator preferând să-şi vadă liniştit, ca şi cum nimic nu se întâmplase, de campania electorală, participând, printre altele, la o agapă prilejuită de Ziua Femeii, unde se pupase şi îmbrăţişase cu sute de doamne și domnișoare, dar şi la o reuniune de partid, din cauza căreia inclusiv premierul Ludovic Orban a trebuit să stea în izolare la Vila Lac două săptămâni, iar în parlament au avut loc ample acţiuni de testare şi dezinfectare, soldate cu închiderea instituţiei. Ca o paranteză, din cauza lui Chiţac, eu însumi mi-am luat ceva sudălmi pe Facebook, deoarece, cu obiectivitatea mea autodistructivă, îndrăznisem să remarc, oarecum în apărarea lui, că, spre deosebire de aceeaşi practic întreagă presă, care vorbea de respectiva reuniune NATO ca derulată „la sfârşitul lunii februarie”, găsisem undeva (dintr-o sursă sigură) că avusese loc, de fapt, în perioada 17-19 februarie (ceea ce, nici măcar în cazul celei mai scurte luni a anului, mai ales într-unul bisect, nu prea înseamnă sfârşit, ci mai degrabă mijloc), astfel încât, până pe 8 martie, când se petrecuse debutul aproape accidentului epidemiologic, trecuseră mai mult decât cele 14 zile de carantină şi/sau (auto)izolare purificatoare în care ar fi trebuit să stea senatorul dacă ar fi ştiut de la bun început despre cazul colegului său european (scrisoarea de avertizare venise însă oricum pe 6 martie, parcă, iar senatorul pretindea că o citise pe 9, sau ceva de genul ăsta).

Ulterior, tot din câte (bine) îmi amintesc, în presă au apărut, pe de-o parte, informaţii despre faptul că liberalului, spre satisfacția unanimă a publicului, i se întocmise dosar penal pentru zădărnicirea combaterii bolilor, iar pe de alta despre starea lui de sănătate tot mai precară, ce necesitase internare în spital şi apoi chiar la terapie intensivă, spre disperarea fiului, care deja făcea apeluri patetice către presă şi opinia publică să nu se mai arate atât de câinoasă cu un om aflat, practic, cu un picior în groapă.

Ei bine, am reamintit pe larg toate acestea deoarece zilele trecute, cu ocazia polemicilor prilejuite de trecerea tacită prin Camera Deputaţilor a proiectului de lege privind autonomia „Ţinutului Secuiesc”, mai întâi ministrul de Interne, Marcel Vela, apoi o moderatoare de la Realitatea Plus la fel de ramolită, urlau, pe rând, în emisiuni diferite, primul în contumacie, cealaltă direct în feţe, la nişte pesedişti care îndrăzniseră nici măcar să reproşeze cuiva ceva, ci doar să amintească, la rândul lor, că fatalitatea făcuse ca, din cauza „cazului Chiţac”, parlamentul să intre în carantină, după care se decretase starea de urgenţă etc., astfel încât exista o oarecare dacă nu scuză măcar explicaţie pentru care proiectul fusese scăpat din vedere, acuzându-i (Vela şi moderatoarea pe pesedişti, carevasăzică) de nemernicie, fiindcă, vezi Doamne, sunt atât de haini la suflet încât îl înfierează pe un biet om suferind şi nevinovat – recte pe deja penalul (în accepţiunea termenului dată de pedelisto-penelişti, care pun eticheta din momentul vehiculării acuzaţiilor prin presă), pentru zădărnicirea combaterii bolilor, Chiţac –, reproşându-i – „ha, ha, ha” (râs forţat, ironic şi isteric, ca de vrăjitoare, al moderatoarei şi cu înfăţişare aşijderea) – că era bolnav, de parcă un om vrea el să fie bolnav şi ar avea vreo vină pentru asta. Păi, cucoană şi cetăţene cu geacă, iată că are, conform codului penal de care nu doar că se folosesc, ci de-a dreptul abuzează din plin autorităţile zilele astea!

Ce voiam să subliniez este felul mizerabil în care sunt deformate evenimentele (practic, de-a dreptul istorice) de către oamenii politici şi pupincuriştii lor din presă pentru a se plia pe „logica” intereselor de partid şi pecuniare.