TREABA CU JUSTIȚIA

… 78. Necunoscute sunt căile Justiţiei! Cel puţin pentru mine, recunosc.

Dacă mi se pare de maxim bun-simţ raţional faptul că o lege nu acționează retroactiv, adică, de pildă, nu poate fi amendat un om care a trecut ieri pe culoarea galbenă a semaforului, dacă o lege în acest sens intră în vigoare abia azi, sau – că tot am scris cândva despre Sharapova – nu poate fi sancţionat un sportiv pentru că a luat în trecut o anumită substanţă (dopantă), dacă ea este interzisă, printr-un act normativ expres, abia începând de acum înainte, nu mi se pare deloc în regulă ca principiul acesta să se aplice şi în situaţia când o lege este declarată ca fiind neconstituţională, decât dacă s-a schimbat între timp şi Constituţia.

Mă refer, desigur, la cazul concret al declarării ca neconstituţionale, de către CCR, a amenzilor aplicate pe timpul stării de urgenţă (bine, a fost sancţionată întreaga ordonanță sau ceva, dar am luat-o pe scurtătură în exprimare). Constituţia fiind aceeaşi de prin 2003, înseamnă – după logica mea, aflată, dacă am înţeles bine din luările de poziţie ale unor jurişti, în conflict cu nu ştiu ce principiu de Drept – că ordonanța (în baza căreia se încasau amenzile) a fost, practic, neconstituţională în toată perioada de când a intrat în vigoare (respectiv din luna martie, parcă) şi până acum, când doar a fost constatată și consfințită această, să-i zicem, incompatibilitate între cele două acte normative. E absurd să spui că va fi neconstituţională doar de azi, mâine sau cine ştie când (în termenul legal de 30 de zile, cică) s-o publica decizia CCR în Monitorul Oficial. Nicio legătură cu situaţiile de mai sus, ale intrării în vigoare a unei legi efectiv noi.

Partea şi mai bulversantă pentru mine în toată această poveste este că până şi jurişti teoretic de marcă, inclusiv un fost preşedinte CCR, spun acum că, în cazul în care amenzile vor fi contestate de cetăţeni, instanțele de judecată au latitudinea să decidă practic după bunul lor plac: unele pot argumenta că amenzile sunt legale, deoarece au fost aplicate pe vremea când legea era, în principiu (nefiind încă atacată), constituţională, în timp ce altele pot decide fix invers, pe motiv că legea a fost, totuşi, de la un moment dat, declarată ca neconstituţională. Halal predictibilitate şi aplicare unitară a deciziilor judecătoreşti!

79. Tot la capitolul „din meandrele Justiţiei”, mi se pare că, în privința celuilalt mare scandal, cu decizia dată de CEDO în cazul fostei şefe a DNA, Laura Codruţa Kovesi, căreia, chipurile, organismul european „i-a dat dreptate”, cam toată lumea latră la copacii greşiți: atât cei care au impresia că hotărârea vizează în mod direct CCR, care n-a făcut decât să judece, la vremea respectivă, un conflict (de natură constituţională) între ministrul Justiţiei (de atunci), Tudorel Toader, care voia s-o revoce din funcţie pe Kovesi, şi preşedintele Iohannis (de-atunci, de-acum şi pentru totdeauna, dacă ar fi după unii), care nu voia, tranşându-l în favoarea primului indiferent de argumentele aduse de acesta pentru schimbare, dat fiind că CCR nu are asemenea competenţe (să aprecieze cum şi-a făcut treaba un procuror-şef DNA), iar hotârea Curții ar fi fost aceeaşi şi dacă Tudorel Toader ar fi motivat revocarea pur şi simplu prin faptul că doamna Kovesi e brunetă, şi dacă ar fi dovedit – pe baza unor hotărâri definitive ale tuturor instanţelor din Univers – că dânsa este, de pildă, o criminală în serie condamnată; cât şi cei care înfierează (cam pe baza aceleiaşi i-logici) CEDO că a tras de urechi CCR, amestecându-se în treburile noastre constituţionale interne şi aşa mai departe, când CEDO a dat, de fapt, cu bâta în cu totul altă baltă, şi anume când chiar i-a „reperat” onoarea doamnei Kovesi achiesând cu ea că n-a avut dreptul să atace, în ţară, decizia ministrului (nicidecum a CCR, care – 1 – n-a judecat-o pe ea şi – 2 – e oricum instanţa ultimă şi supremă în România, fiindcă oricâte căi de atac ar avea un cetăţean dintr-un stat, până la urmă tot va ajunge la… cea din urmă), câtă vreme, din ce am înţeles şi eu de la unii mai pregătiţi, ea ar fi putut să-l dea în judecată pe Tudorel Toader măcar în „civil”, acuzându-l de calomnie şi aşa mai departe, pentru că îi pune în cârcă nişte defecte pe care nu le-ar avea şi din cauza cărora a revocat-o. Asta dincolo de discuțiile despre cât de îndreptățiți (juridic și moral) sunt (sau nu) niște oameni NUMIȚI în funcții de alții să-i conteste pe aceștia din urmă atunci când îi (și) revocă. 

Ei bine, de aici şi hărmălaia asta de lătraturi în van.