LA PESCUIT ÎN BUTOI

… 77. Din păcate, NU jurnalistul care îl avea drept invitat în studio şi care ar fi putut, astfel, să-l mai descoasă puţin, întrebându-l dacă asta e practica recomandată sau impusă de OMS sau dacă nu cumva se urmăresc alte interese (meschine), cum ar fi justificarea fapului că suntem ţinuţi în case de luni de zile prin mortalitatea exacerbată artificial a coronavirusului, dar măcar altul, coleg de redacţie cu primul, pe Facebook (nu ştiu de ce, dar jurnaliştii români sunt mult mai combativi şi mai inspiraţi pe FB decât în emisiunile pe care le păstoresc sau unde intervin telefonic), a remarcat declaraţia secretarului de stat în ministerul Sănătăţii, doctorul Horaţiu Moldovan, conform căreia şi lui i se pare absolut straniu modul de raportare a victimelor făcute, chipurile, de COVID-19, în condițiile în care oamenii aceia aveau un purcoi de comorbidităţi ajunse la soroc (ca să fie limpede cel puţin poziţia mea: dacă noul virus e responsabil pentru scurtarea vieţii unui bolnav de inimă sau de cancer chiar şi cu un singur minut, atunci e corect să fie trecut drept cauză a morţii, dar dacă nu, şi are exact contribuţia pe care o are amănuntul că pacienţii sunt, de pildă, bronzaţi sau au mătreață, atunci e ceva putred în Danemarca şi restul lumii), în schimb a trecut practic neobservată, inclusiv de către (alt) jurnalist (de fapt, atât primul cât şi acesta au simțit doar nevoia să „puncteze”, îngânându-i pe invitaţi, oarecum concluziv, ca să arate ce perspicace sunt ei, în loc să insiste), declaraţia ministrului Sănătăţii însuşi, Nelu Tătaru, care, cumva în treacăt, spunea aseară că nu ştiu ce organism european (important) de sănătate plasează România, alături de Suedia și Anglia (unde e cam jale), printre țările în care pandemia este încă pe o pantă ascendentă, ceea ce reclama (din partea jurnalistului) o serie de întrebări suplimentare, printre care cum îşi explică ministrul că tocmai noi, care, cică, am procedat perfect, am intrat printre primii în carantină şi ieşim ultimii, reuşind, nu-i aşa?, „să stăpânim fenomenul”, am ajuns în asemenea situaţie neplăcută, şi dacă nu cumva asta are de-a face şi cu cât şi felul în care testăm, respectiv puţin şi după nişte reguli absconse şi bizare, de pildă doar medicii care manifestă simptome (când ni se spune că asimptomaticii sunt problema principală) şi oamenii din carantină şi izolare instituţionalizată (recte cei veniţi din străinătate, în condiţiile în care acest fenomen e specific României, cel puţin ca proporţii), fără să facem verificări şi la nivelul populaţiei generale, procedură care mie îmi sugerează comparaţia cu cineva care pescuieşte într-un butoi, fără să aibă habar ce e în lac sau în mare, de unde şi modul haotic (chipurile „în dinţi de fierăstrău”), lipsit de noimă, în care evoluează cifrele, altminteri în strânsă legătură cu numărul de teste zilnice, care variază între 10.000 şi (doar) 3000 chiar şi în ultima săptămână.

În acest context, tare mi-ar fi plăcut să-l întrebe vreun jurnalist şi pe Alexandru Rafila, unul dintre cei mai solicitaţi experţi, cam cum îşi imaginează el obişnuita raportare cotidiană a Grupului de Comunicare Strategică, de la ora 13.00, pe data de, să zicem, 27 august 2020, când, poate, conform speranţelor exprimate de premierul Orban, numărul de teste va fi atins impresionantul nivel de 15.000 (în Italia, IERI, au fost făcute 45.000)? Nu care cumva riscăm să descoperim şi atunci tot deja eternele „în jur de 300-350” de cazuri noi, adică să ne aflăm în aceeași „fază de platou”? (Sigur, ca procent din testele efectuate, numărul de cazuri a fluctuat altfel decât o arată valorile absolute, dar încă n-am văzut pe nimeni să se arate interesat de acest aspect.)