IOHANNIS, CIOLACU ȘI AGENTURILE

(Un fel de) Moto: Când i te adresezi unui necunoscut care te-a supărat în trafic cu „Băi, prostule!”, e insultă; dacă i-o spui unuia cu IQ subunitar, având drept dovezi irefutabile o declaraţie scrisă sau orală de-a lui, e diagnostic, respectiv adevăr obiectiv demonstrat ştiinţific.

După ce, în urmă cu o zi, în timpul conferinţei de presă de la Cotroceni – iniţiativă prezidenţială altminteri absolut lăudabilă şi desfăşurată în condiţii rezonabile, dacă facem abstracţie de servilismul majorităţii jurnaliştilor, mai preocupaţi să-şi păstreze acreditările decât să-l pună (Doamne fereşte!) în dificultate pe amfitrion –, chiar remarcasem, împreună cu soţia, mai degrabă încă uşor amuzaţi, că atunci când vorbea, cu un soi de satisfacţie sadică, surâzând forţat preţ de o clipă doar ca să redevină brusc serios înainte să termine de rostit cuvântul, pentru a zâmbi din nou printre dinţi la începutul următorului, despre limitările drepturilor românilor şi ţinerea lor cu forţa în case, iar de la 15 mai măcar în oraşele de reşedinţă, pentru propriul bine; despre faptul că trupele SS de poliţişti şi jandarmi s-au comportat admirabil pe durata stării de urgenţă, fără a săvârşi nici măcar un abuz dintre sutele reclamate; şi ne ameninţa că dacă nu suntem cuminţi nu mai pupăm noi relaxarea restricţiilor, nici măcar gradual, până la toamnă, Klaus Werner Iohannis chiar aducea cu un ofiţer nazist spilcuit, din filmele artistice despre al Doilea Război Mondial, genul în stare să se apuce să cânte la pian, cu acelaşi rânjet îngheţat pe chip şi multă măiestrie interpretativă, o minunată bucată de Beethoven, ca să acopere urletele unui inamic (britanic sau evreu) torturat din ordinul său, iată că ieri şi-a dat şi mai tare în petic, acuzându-l pe liderul (parcă interimar) al PSD, Ciolacu (Șimainuştiucum), că se află în cârdăşie nu doar (sau atât) cu UDMR, ci şi (sau cât) direct cu cercurile reacționare iredentiste și agenturile de spionaj ale imperialismului maghiar, conduse de însuşi premierul ţării vecine şi tot mai neprietene (a se vedea deloc surprinzătorul schimb de replici nediplomatice de la cel mai înalt nivel ce a urmat), Orban, supranumit, cică – după unele surse guvernamentale –, Cel Deştept, pentru a nu fi confundat cumva cu al nostru. Perfectă mostră de chintesenţă a ceauşismului vadimist cu nuanțe – la nivel lingvistic – dănciliste.

Ca să le fie limpede şi trepanaţilor pupincurişti cu care – împotriva voinţei mele, doar pentru că, pesemne, văzând că mă exprim în comentariile şi întrebările (uneori, ce-i drept, cam retorice) adresate însă nu lor, a căror părere nu mă interesa câtuşi de puţin, ci unor politicieni mai mult sau mai puţin influenţi, pe Facebook, cu o anumită eleganţă stilistică şi cu cratimele puse, măcar cât de cât, la locurile lor, au îndrăznit să se bage în seamă, cu convingerea (până la urmă eronată!) că nu vor fi porcăiţi birjăreşte, cum ar fi fost (şi) de unii mai agramaţi şi mai neduşi la biserică – m-am contrat jumătate de zi, simţind adesea că nu are suficiente litere alfabetul să mă fac înţeles şi, chiar dacă din punct de vedere tehnic s-ar fi găsit vreo soluţie, nici nu mă pricep destul de bine la desen să le fac o schiţă, Ciolacu mi-e unul dintre cei mai antipatici politicieni ai momentului, bucurându-se de dispreţul meu maxim, din cel puţin două motive temeinice:

1. E pesedist.

2. Face – în opinia mea – parte din tagma cea mai de jos a social-democraţilor, fiind genul de politician oportunist şi servil, dispus la trădări şi înţelegeri oculte cu adversarii, şi pe care, cât ai clipit sau ai întors capul, îl găseşti în PNL, pus în fruntea listei la alegeri sau promovat drept candidat la o funcţie înaltă, cam cum e actualul fost primar pesedist independent şi viitor primar penelist al Iaşiului.

Prin urmare, nedumeririle mele în legătură cu înstrăinarea de către el a întregului Ardeal (pentru cei şi mai nepricepuţi la geografia României decât mine, sau fără vreo hartă la-ndemână, pe care să se uite măcar acum, cum tocmai procedez eu, pentru siguranţă, fac precizarea că „Ţinutul Secuiesc” nu e o fâşie de ţară la graniţa de vest, cu capitala eventual la Nădlac, în vamă, ci efectiv în mijlocul ei, dar, e adevărat, cum există state care mai au „teritorii de peste mări”, de ce n-ar avea şi Ungaria teritorii de peste România?!) nu erau despre cât de gogoman poate să fie, dimpreună cu toţi deputaţii care au trecut proiectul de lege cu autonomia în mod „tacit” (adică au – cum o spune limpede şi termenul – TĂCUT toţi ca morţii în păpuşoi) şi nici măcar despre cât ar putea fi de ticălos ca să facă o înţelegere cu ungurii noştri, păcălindu-i că-i susţine, doar ca să-i aibă de aliaţi pentru vreo moţiune de cenzură la toamnă, ştiind că un astfel de act normativ aberant nu va trece de camera (Parlamentului) decizională, şi cu atât mai puţin de CCR. Dimpotrivă, chiar aşteptam şi ceream cu insistenţă dovezile – pe care, dacă aş fi fost la fel de… naiv ca susţinătorii lui, chiar aş fi crezut că le are Iohannis, altfel n-ar fi vorbit aiurea-n tramvai, ca Ceauşescu (nu mă refer doar la „matereale”, „peroadă” şi altele asemenea) şi Vadim, nu? – pentru a-l înfunda o dată pentru totdeauna pe Ciolacu ăsta şi a-l vedea în aceeaşi celulă cu Dragnea, acuzat pe bază de probe indubitabile, furnizate eventual de SRI și/sau SIE, că unelteşte alături de duşmanii externi ai ţării pentru destrămarea ei. Uite cum m-au înţeles tovarăşii postaci de partid greşit şi pe mine, aşa cum li se întâmplă cu toate cele din viaţa lor! (Mare noroc pentru ei că nu-şi dau seama şi sunt fericiţi.)

Iar ca deruta (mea) să fie şi mai mare, în loc să-l scoată din rahatul în care se scufundase până dincolo de frizura perfectă, de carantină pentru alţii, pe Tătucul lui, un pupincurist pedelist cu carnet de partid răgea pe un post de televiziune advers un – cică – citat din actul normativ cu pricina, despre aşa-numitul Ţinut Secuiesc, „regiune autonomă în cadrul României”, cu accent – paradoxal, dacă l-ar fi dus mintea să realizeze – pe „în cadrul României”, ceea ce m-a făcut să mă mai liniştesc întrucâtva, fiindcă, sincer, la cum zbierase şi cel mai mare în grad decât el mai devreme, chiar crezusem că se specifică acolo în clar alipirea (dificil de realizat tehnic, după cum spuneam) la Ungaria Mare. Asta în timp ce un altul, de la USR, înţelesese din toată povestea asta că era vorba despre înfiinţarea unui nou judeţ, aşa că nu i se părea nimic scandalos în faptul că „Ţinutul Secuiesc” ar avea imn propriu, pe care să îl asculte cu mâna la inimă Iohannis, și drapel, pe care să-l primească la schimb cu al României (vezi imaginile), cum ar fi făcut într-o vizită de lucru obişnuită în Bihor sau… la Budapesta.

Cert este că pandemia în România a fost declarată în mod oficial – chiar dacă doar (cu) subînţeles – încheiată, clasa politică revenind la preocupările ei de căpătâi, electorale, ante şi postpandemice, pe un principiu parcă desprins (şi el) mot à mot din documentul lui Streinu-Cercel, care, în încheiere, ca un mic tembelism-corolar (în mod straniu, necitat de duşmanii profesorului), specifica exact aşa: „Aceste 3-4 luni (recte cele de… „Vacanţă Mare”, că unii n-au înţeles nici pân-acum de unde acest nume năstruşnic – nota mea) vor fi considerate ca şi cum nu au existat vreodată”.