...72, 73...

… 72. Dacă preşedintele Klaus Iohannis şi guvernul PNL, în frunte cu inginerul tecemist Ludovic Orban, tot au scăpat de profesorul Adrian Streinu-Cercel – care, cu toate păcatele lui, e o somitate în materie de viruşi, infecţii şi alte pandemii –, tendinţa fiind, acum, să se ocupe de problemele de gen tot felul de diletanţi, mă văd şi eu îndreptăţit să-mi exprim, mai degrabă reiterând, o supoziţie-speranţă, şi anume că n-ar fi deloc exclus ca foarte mulţi români să fi scăpat de grijă, făcând şi vindecându-se de COVID-19, asta chiar în contradicţie cu unul din puţinii specialişti rămaşi pe poziţie, domnul Alexandru Rafila, care – în lipsa unor studii specifice –, tot pe bază de simple presupuneri şi deducţii (i)logice, opina că n-a trecut prin boală mai mult de 10% din populaţia ţării, dat fiind şi numărul relativ mic de infectaţi care apar în urma testărilor noastre, oricum de proporţii liliputane.

„Modelul matematic” imaginat de mine (care altfel n-am nici în clin, nici în mânecă cu acest domeniu) este următorul: de vreme ce, până acum, (doar) aproximativ 10% din testele făcute s-au pozitivat, rezultă că, dacă prin absurd, mâine, în loc de obişnuitele, să zicem, maximum 5000-6000 de teste zilnice, realizate în condiţii specifice, s-ar efectua dintr-o dată 20 de milioane, recte la întreaga populaţie, ar rezulta circa 2 milioane de infectaţi. În lipsa altor cercetări suplimentare, precum studiile de „seroprevalenţă”, nu avem cum să ştim dacă restul de 18 milioane, rezultaţi negativ, au făcut deja boala (sau, mai precis, câţi dintre ei) ori nu şi, deci, sunt în pericol să o facă de-acum înainte, presupunând, pe bună dreptate, că nu prea avem cum să-i izolăm perfect şi dintr-odată pe cei 2 milioane de infectaţi.

Ei bine, logica mea e fix inversă decât a domnului Rafila: tocmai pentru că se pozitivează relativ puţine teste – în condiţiile în care, de pildă, relaţia noastră cu ţările cele mai afectate, Italia şi Spania, e una specială; valul de carantinaţi (sau… nu prea) a fost mult mai mare decât în alte state; iar teoria că virusul circulă prin Europa încă din toamnă are tot mai mulţi adepţi – nu cumva e o dovadă că mulţi dintre cei 90% care apar „negativ” au trecut deja prin boală? Aşa, de pildă, citeam că unele studii sugerează că în New York (unde epidemia a izbucnit mai târziu decât la noi, deşi, e adevărat, pe de altă parte, parcă şi măsurile de izolare au trenat mai mult) 22% din populaţie a fost bolnavă fără să aibă simptome (serioase).

73. Aş vrea să clarific (încă) un lucru (pentru cititorul meu cârcotaş; celălalt m-a înţeles din prima): atunci când vorbesc despre bâlbâielile actualilor guvernanţi, nu mă refer doar (sau în primul rând) la faptul că ordonanţele (militare?!) au părut că sunt date, fiecare, ca să îndrepte scăpările din cea/cele precedente; am înţeles şi eu că lucrurile sunt în dinamică şi se schimbă de la un moment la altul, necesitând revizuiri ale planurilor iniţiale. Atunci, însă, când ministrul Vela ba ne-a chemat de Paşte pe străzi şi în faţa bisericilor, la coadă, să luăm lumină şi anafură inclusiv de la poliţişti, ba s-a răzgândit (sau, mai degrabă, a fost răzgândit), literalmente peste noapte, fără să se fi schimbat ceva între timp; când acelaşi ministru Vela, după ce le-a limitat celor peste 65 de ani ieşirile la două ceasuri pe zi, alese absurd, la prânz (când se ştie că mai toţi oamenii vârstnici sunt, dimpotrivă, matinali), vrea acum, în sfârşit, să le pună la unele mai normale, dimineaţa, aducând drept argument (pe lângă cel, să spunem, raţional, că se face mai cald) unul citit parcă mot à mot din documentul doctorului Streinu-Cercel (care i-a cauzat acestuia demiterea), dar nicidecum de dată recentă, şi anume că la primele ore magazinele sunt proaspăt dezinfectate (aşa cum era şi pe vremea ordonanţei care stabilea intervalul 11.00-13.00), ministrului trebuindu-i, aşadar, aproape două luni să afle sau să înţeleagă ceva ce toată lumea ştia sau înţelesese de la bun început; când premierul Orban renunţă la mult discutatul plan de intrare în „șomaj tehnic” a bugetarilor, dar şi la tăierea, „din solidaritate”, indemnizaţiilor demnitarilor pretinzând că „nu mai sunt de actualitate, fiindcă ne apropiem de sfârşitul stării de urgenţă”, deşi mai avem trei săptămâni din ea, plus că nu-mi imaginez că la momentul anunţării lor chiar credea că vom sta în case cu lunile, aşa încât să fie de actualitate cine ştie câtă vreme... de la elaborarea lor propriu-zisă, realizată, fireşte, cu întârzierea tradiţională; când alde Cîţu se laudă cu facilităţi de genul neperceperii dobânzii la dobândă pentru amânarea ratelor la bănci, impuse de fapt de opoziţie şi după semnalele trase de analiştii independenţi, în condiţiile în care variantele iniţiale ale actelor normative emise de guvern erau de la pur şi simplu inepte la împovărătoare pentru cetăţeni, sau când urlă ca din gură de şarpe că forţele oculte i-au răpus un site de internet (esenţial pentru IMM-uri) făcut de fapt cu picioarele de cine ştie ce IT-işti tefelişti (vom afla oare vreodată câţi bani publici a costat?); când grâul (inclusiv sub formă de… biscuiţi) ba e interzis cu desăvârşire la export, ba doar în afara UE, ba nu mai e deloc etc. etc., astea sunt nişte stângăcii care, în actualele condiţii, doar printr-o baftă chioară de sorginte divină nu au devenit de-a dreptul criminale.