CU MASCĂ, FĂRĂ MASCĂ…

... 52. S-o luăm altfel: Dacă omuleţul acela cu înfăţişare caraghioasă şi nume imposibil de pronunţat (corect) sau de scris (indiferent cum) din fruntea OMS, dimpreună cu colegii lui de-acolo şi cu „experţii” în sănătate (publică) de pretutindeni, inclusiv de la noi, ar fi ştiut încă măcar de la începutul pandemiei (deci nu neapărat de când era o „amărâtă” de epidemie de gripă liliachie dintr-un judeţ al Chinei) secretul (profesional al) lui Polichinelle că un om (bolnav) care vorbeşte cu precipitaţii sau de-a dreptul strănută într-o mască chirurgicală sau baremi într-un fular sau o batistă ţinută în permanenţă la gură (cu un elastic) nu scuipă în faţa unuia sănătos, şi ar fi (cel puţin) recomandat, ca acum, după săptămâni întregi, purtarea unui astfel de… dispozitiv (fie şi improvizat) pentru oricine se duce la un cabinet medical sau într-un spital (dacă la farmacie, în supermarket sau la metrou, ori de-a dreptul pe stradă, ar fi părut excesiv, iar unor mari epidemiologi şi infecţi-onişti de pe la noi literalmente ridicol, după cum s-au şi exprimat în repetate rânduri) nu cumva am fi putut evita cazuri de tipul „Gerota” (sau Suceava, sau Timişoara, sau Deva…), când cetățeni care nu ştiau că sunt purtători ai virusului l-au răspândit fix printre cadrele medicale la fel de competente ca şi confraţii lor de la vârful instituţiilor abilitate? Ca să fiu sincer, încă din primele zile eu unul mi-am pus la păstrare una din puţinele măşti găsite prin casă, în eventualitatea – după mintea mea, foarte probabilă încă de pe-atunci, mai ales că văzusem în Coreea de Sud, la o competiţie de patinaj, că toată lumea din sală, inclusiv organizatorii, copiii care adunau florile şi jucăriile de pluş aruncate pe gheaţă etc., purtau, spre deosebire de concurenţi, şi mă gândisem că e o măsură obligatorie tocmai pentru protejarea acestora din urmă, nicidecum dintr-o grijă egoistă a fiecăruia de a nu se molipsi de la ei – că la un moment dat se va da o ordonanţă (militară?!) sau ceva prin care să nu mai ai voie să ieşi din casă, ori măcar să intri în orice magazin, dacă nu ai una, chit că, de la un alt moment dat, ar fi devenit doar de formă, hărtănită, jigărită, spălată (sau nici măcar) de zeci de ori, subţiată, cu elasticul lăsat şi aşa mai departe.

53. Pe la începutul pandemiei, circula pe Facebook o glumă făcută de francezi, conform căreia tabelele acelea statistice cu cazurile de coronavirus semănau cu clasamentele de la Eurovision, cu diferenţa că Franţa era plasată pe primele locuri. Nu ştiu dacă de-acolo s-au inspirat jurnaliştii (de la noi), dar personal nu înţeleg de unde frenezia cu care anunţă zilnic că „Italia a depăşit China” la numărul de cazuri, „Spania a depăşit Italia”, „SUA vin tare din urmă şi tocmai au egalat Franţa” etc. Cifrele goale, comunicate sec, nu sunt suficient de relevante şi înspăimântătoare, sau ce?

54. Uimit să descopere că românii mai mor – inclusiv, poate, de COVID-19 – şi prin paturile lor de-acasă, înainte să apuce să fie exterminaţi în cele din spitalele noastre ca vai de mama lor de guvernanţi de toate culorile politice, domnul Raed Arafat, anunţat că trupul neînsufleţit al unei femei zăcuse ore în şir într-un bloc fără ca nimeni să ştie cum să procedeze cu el pentru a nu răspândi infecţia (deocamdată nu prea par să ştie nici „profesioniştii” din unităţile medicale!), bâiguia aseară la o televiziune ceva despre „procedurile” pe care firmele de pompe funebre, lăsate sau nu deschise prin ordonanţele (militare?!) din ultima vreme, ar fi trebuit să le afle probabil de pe net, din propria lor curiozitate, de vreme ce autorităţile nu s-au preocupat decât de partea cu izoletele şi transportul celor încă vii spre spitale şi al celor (sau aceloraşi) decedaţi (între timp) acolo către locurile de odihnă veşnică. Aştept, prin urmare, o nouă ordonanţă (militară?!), care, pe tipicul ultimelor 6 din 7, să îndrepte scăpările celor precedente.

55. Sincer să fiu, n-am gustat nici măcar filmuleţele „nostime” sau „emoţionante” postate pe reţelele de socializare de către medicii şi asistentele de prin Italia sau Spania, poate ca defulări după săptămâni întregi cu mii de noi cazuri raportate zilnic (şi care filmuleţe oricum îmi dau senzaţia că bieţii de ei şi-au pierdut literalmente minţile, de se apucă să se zbenguie pe culoarele spitalelor sau să cânte prin saloanele cu oameni intubaţi), ori de cei din China, prilejuite de… sfârşitul epidemiei, când închideau, cu o voioşie impusă probabil prin ordinele Partidului, spitalele temporare, aşa încât cu atât mai deplasate mi se par cele de pe la noi, când necazurile şi „epuizarea” cadrelor medicale nici n-au început bine. Văzând aseară o asemenea producţie pastișată după cele occidentale de personalul de la „Victor Babeş”, nu am putut să nu mă întreb dacă filmările fuseseră făcute tocmai pe când primii români mureau de COVID-19, inclusiv prin saloanele de-acolo, şi dacă nu cumva zburdalnicele asistente care se filmaseră şi postaseră sunt tocmai cele care s-au infectat cu coronavirus în timp ce, cu zâmbete încă largi pe chipuri şi cu minţile la sutele de like-uri anticipate din partea cititorilor, îşi dădeau jos neglijent echipamentele de protecție la sfârşitul sesiunii „cinematografice”. Zău că n-aş vrea să intru pe mâna unor asemenea personaje cu vocație mai degrabă artistică decât medicală.

56. Dintre simptomele de COVID-19 chipurile DISTINCTIVE, descrise de cei care (pretind că) au avut boala şi s-au vindecat, mi-a atras în mod special atenţia unul, menţionat unanim şi cu insistenţă, şi anume „oboseala cronică”. Trecând peste faptul că unul dintre (ne?)fericiţii care au scăpat deja de griji povestea ceva de genul „într-o dimineaţă m-am trezit cu o oboseală cronică”, sau peste amănuntul personal că eu mă simt obosit, literalmente „cronic”, cam de pe la vârsta de 7 ani (respectiv de prin clasa întâi, că până atunci eram, dimpotrivă, neobosit şi neastâmpărat, conform relatărilor de mai târziu ale mamei), ţin să le atrag atenţia tuturor celor care nu au avut în viaţa lor măcar un guturai, că fix aşa, printr-o mare oboseală, descrisă alteori drept „sfârşeală” sau „moleşeală”, se manifestă… febra (măricică), de unde şi nevoia simţită de cei suferinzi de a sta în pat, în loc să zburde prin casă ori pe-afară. Cu lipsa mirosului sau a gustului e altceva, chiar or fi specifice, dar oboseala, şi mai ales „cronică”, nu e, aşa că nu intraţi în panică.