SCHIZOIDIA ÎNGROAPĂ ROMÂNIA

... 53. Cea mai elocventă (şi mai recentă, dacă ar mai conta) demonstraţie că rata de răspândire a schizoidiei în societatea românească o depăşeşte cu mult pe cea a coronavirusului, frizând generalizarea, este modul cum a fost tratat subiectul aglomeraţiei create ieri în parcarea (?!) aeroportului din Cluj de către nişte bieţi cetăţeni care plecau la muncă (sezonieră) în Germania.

Aşadar, pe de-o parte, fireşte că desfăşurarea evenimentelor a încălcat, pe lângă cele de bun-simţ, toate normele stabilite prin ordonanţele (militare?!) emise în ultimele trei săptămâni, fapt pentru care se fac vinovaţi/vinovate nu atât (sau doar) (dez)organizatorii privaţi, indiferent cine ar fi ei, cât (sau ci şi) (mai ales) autorităţile de toate rangurile, centrale şi locale, care, la cât de uimite se arătau de ceea ce s-a întâmplat – respectiv îmbarcarea a mii de oameni în zeci de autocare sau sute de microbuze ce s-au deplasat fie în lungi coloane, imposibil de ratat de către cohortele de agenţi vigilenţi de la toate instituţiile militarizate ale naţiunii, cărora nu le scapă nici o bătrânică pe jumătate paralizată ieșită din casă fără Declaraţie să-şi cumpere o pâine, fie separat, într-o mişcare aproape browniană pe teritoriul, cică, a vreo jumătate de ţară, inclusiv prin zone chipurile carantinate, astfel încât măcar unul sau două (dintre autocare sau microbuze) ar fi trebuit să ridice suspiciuni la vreun filtru – m-au făcut să fiu recunoscător sorţii că era vorba doar despre nişte amărâţi paşnici, aflaţi în căutarea unui loc de muncă în străinătate, şi nu despre nişte trupe paramilitare, cu bagajele doldora de aruncătoare de grenade şi mitraliere, care să pună stăpânire pe aeroportul măreţei metropole a vajnicului Boc şi să iniţieze cine ştie ce acţiune teroristă de mare amploare.

Pe de altă parte, însă, fix aceiaşi indivizi, în general jurnalişti și/sau analiști, care de când a început pandemia ne explică aproape zilnic ce bine pregătiţi sunt nemţii, care, de pildă, chiar şi spre deosebire de americanii nevoiţi să folosească un aparat pentru respiraţie artificială la doi pacienţi, au, dimpotrivă, vreo trei aparate pentru un singur bolnav şi oferă deja asistenţă celor din alte ţări, se arătau acum uimiţi şi se dădeau de ceasul morţii că acolo sunt pe cale să „repornească economia” şi să facă angajări masive, inclusiv de românaşi care să le culeagă sparanghelul, în timp ce sărmanii de noi suntem obligaţi (prin ordonanţe militare) să rămânem ascunşi de covid prin apartamente, privind cu groază către clanţele de unde poate sau nu să sară pe noi, conştienţi că dacă ne muşcă ar fi mai înţelept să ne pregătim direct de îngropăciune sau crematoriu decât să ne mai chinuim degeaba şi prin spitalele ca de pe vremea Inchiziţiei, ca să ajungem tot acolo.

În fine, pe de o a treia (carevasăzică parte, că n-a stabilit nimeni că tre’ să fie doar două), vedeam aseară tot nişte (mulţi!) jurnalişti/analiști (erau şi nişte politicieni, dar de la ei n-am nicio pretenţie) care se aoleau, în plus, că după ce i-am carantinat şi i-am îndestulat regeşte prin – vezi Doamne – hoteluri de patru stele, pe banii noştri, ai românilor statornici pe meleagurile carpato-danubiano-pontice, pe diasporenii întorşi de frica „virusului ucigaş”, nerecunoscătorii pleacă acum înapoi, de parcă cele 14 zile de izolare forţată ar fi fost un angajament semnat de ei pe viaţă, sau măcar pe o (lungă) perioadă (bine) determinată, cam cum e cu bursele prin instituţiile de învăţământ superior (occidentale), care te obligă să rămâi un timp şi ca angajat în domeniul respectiv după ce termini studiile, şi n-ar mai fi avut dreptul să se întoarcă de unde au venit când lucrurile se mai linişteau pe-acolo (indiferent când, deci şi mai curând decât se aştepta cineva, cum e cazul Germaniei) sau de parcă era păcat ca, după ce am cheltuit atâta cu ei în carantină, să nu mai cheltuim de zeci de ori mai mult şi cu ajutoarele de şomaj, în loc să ne bucurăm că am scăpat de o povară (fiscală) şi că, odată îmbogăţiţi în pribegie (să-i ajute Dumnezeu!), vor trimite bani la familiile din ţară sau se vor întoarce să-i cheltuie personal, mai ales că vorbim, totuşi, de nişte lucrători în agricultură, deci sezonieri, nu de unii plecaţi definitiv (cel puţin în principiu).

Cât despre ce ar fi fost bine să facă autorităţile noastre nu pentru a le interzice să plece (cum păreau unii convinşi că ar fi trebuit, crezându-se în minţile lor, fie şi neruşinat de tinere, pe vremea lui Ceauşescu), ci pentru a-i stimula să rămână în ţară, oferindu-le condiţii şi salarii mai bune, e cu totul altă discuţie, pe care ar trebui să o aibă premierul Orban cu următorul ministru al Agriculturii, după ce-l dă afară din guvern în şuturi pe actualul, un fel de fost ministru al Sănătăţii la pătrat în privinţa indolenţei şi a incapacităţii de a lua vreo măsură, nu mai departe de ieri recunoscând aproape cu subiect şi predicat (ar fi făcut-o până la capăt dacă nu era întrerupt de un jurnalist obedient sau doar nepriceput) că e absolut degeaba acolo, fiindcă totul în agricultură e privatizat şi nu are alte pârghii decât să recurgă la „apeluri către” şi „îndemnuri la”.

Ce voiam să spun… Halal de ţara în care oamenii nu doar că nu sunt de acord unii cu alţii, dar nu mai e nici fiecare cu sine însuşi!


P.S. aka L.E. aka ACTUALIZARE: Cum bine observa (şi) altcineva, exact în spiritul celor de mai sus, cam tot cei care se văitau că vin diasporenii peste noi, cu covid cu tot, boceau acum cu lacrimi de crocodil de săreau cămeşele de pe ei că… pleacă bieţii românaşi să fie exploataţi prin cele străinătăţiuri de capitalişti veroşi, mâncători de sparanghel.

La care aş adăuga că după ce (zeci de) ani de zile ne-am plâns cu toţii că suntem discriminaţi şi nu ne dau nemţii şi francezii şi englezii (cu ăștia s-a rezolvat) şi… aşa mai departe drept de muncă pe teritoriile lor, acum ne plângem că ne pleacă elitele agricole să lucreze gliile altora!