„ÎN PLINĂ PANDEMIE…”

… 54. Dat fiind că apar tot mai multe voci care susţin teoria mea (vag conspiraționistă) favorită, şi anume că „noul coronavirus” n-ar fi în fapt chiar atât de nou, ci s-ar afla în circulaţie, măcar prin China şi poate Italia, încă din toamna anului trecut, iar tot mai multe ţări au început să o şi verifice cumva în practică, apucându-se de bulversantele, pentru unii (cum ar fi premierul Ludovic Orban!), „testări în masă”, de fapt un soi de sondaje nu de opinie, ci de virus, pe un eşantion reprezentativ din populaţie, care să arate, pe de-o parte, cam care este nivelul real al infectărilor actuale, iar pe de alta, câţi oameni „au trecut (deja) prin boală”, nu m-ar mira ca pe la vară, când poate vom sta în sfârşit cu burţile la soare pe plajele însorite de la Mamaia, Eforie şi Neptun (dacă prin Bulgaria nu ne-om încumeta încă să mergem), principalul subiect de discuţie, inclusiv la nivel planetar, să fie despre inepţia guvernelor din toată lumea (iar pentru unii cel pur şi simplu mondial, din umbră), care ne-au ţinut degeaba în case, deşi eram practic mai mult sau mai puţin imunizaţi, trecuţi aşadar prin boală asimptomatic sau crezând că am avut numai câte un guturai sau cel mult o gripă sezonieră, cam pe sistemul ilegalistului care se ascundea deşi nu-l (mai) căuta nimeni sau a soldatului japonez rămas în tranşee mult după ce războiul se încheiase. Iar cum noi, românii, conform unor studii poate aparent uşor rasist-pozitive occidentale, părem, pe de-o parte, mai rezistenţi decât alţii, fie pe motiv de genă (bună?!; de necrezut!), fie de slăvit vaccin ceauşist anti-TBC (dacă am înţeles eu bine), iar pe de alta, categoric am avut şi de sărbătorile de iarnă o relaţie de vânzoleală aparte cu Italia, care la rândul ei are una fix cu Wuhanul, împrejurări la care se adaugă contagiozitatea explozivă a virusului, chiar am fi putut fi în prima linie a infectărilor… discrete şi, pe cale de consecinţă, a imunizării de turmă.

De altfel, (mi se) pare ciudat cum toți „contacţii” noştri de la – chipurile – debutul epidemiei, prin februarie, cei de genul fostului ofiţer din „cazul Gerota”, au făcut primul lor drum fix într-un spital, pe care l-au şi infectat, nu într-un autobuz supraaglomerat, la metrou sau într-un supermarket, astfel încât transmiterea cică n-a devenit „comunitară” decât acum, după alte două luni…. de izolare la domicilii.

Iată de ce aştept cu nerăbdare ca domnului Streinu-Cercel să-i fie aprobat studiul acela cu „testarea în masă” (socotit de unii drept „prematur”), care ar putea avea rezultate surprinzătoare, mai cu seamă că, dacă am extrapola actuala rată de pozitivare a testelor oficiale, de 10-12% (ce-i drept, efectuate în nişte condiţii despre care nu ştim prea multe, dar bănuim că sunt făcute celor predispuşi să prezinte afecţiunea, respectiv medicilor şi pacienţilor din spitale, celor din carantină etc.), ar însemna că peste 2 milioane de români sunt infectaţi, plus cine ştie câţi au trecut deja prin boală, una din consecinţele logice favorabile fiind şi o mult mai mică rată a mortalităţii, chiar şi în condiţiile în care în continuare sunt declaraţi ca răpuşi de COVID-19 (nu de cancer, infarct sau altele asemenea) toţi cei cu rezultat pozitiv (inclusiv sau mai ales post-mortem) la test (unul care, fireşte, astă iarnă nu exista, ca să ne scadă mortalitatea din alte cauze), nu doar cei care prezintă semnele unei afecţiuni virale în stadiu avansat, gen imaginile acelea pe care ni le tot prezintă televiziunile (ca să nu mai vorbesc de reţelele de socializare), cu plămâni făcuţi ferfeniță şi aşa mai departe.

55. Apropo de cine şi cât testează şi cu ce efecte, iată că după atâta amar de vreme de când presa vorbeşte (cu obişnuita ei superficialitate) despre asta, eu tot nu m-am lămurit în legătură cu metodologia folosită de nemţi, francezi, italieni, spanioli, englezi, americani… Adică, dincolo de faptul că ni se spune că toţi testează infinit mai mult decât noi, gen nemţii care fac 500.000 de teste pe săptămână (informaţie pe care jurnaliştii, analiştii şi politicienii par mai degrabă s-o ia unii de la alţii, decât s-o verifice fiecare în parte) sau că englezii tot comandă fix „3 milioane de teste” (rapide? de-alea RT-PCR sau alt tip?), mie tot nu mi-e clar cum se procedează: oamenii sunt opriţi pe stradă ca să fie testaţi?; merge cineva la ei acasă?; sunt chemaţi la spital?; li se trimit „kiturile” prin poştă?; sunt luaţi din supermarketuri?... Iar după ce testul iese pozitiv, ce se întâmplă? Respectivii sunt duși (cu izoleta?) la spital? Sunt, dimpotrivă, trimişi acasă (în special dacă testul le-a fost făcut cine ştie unde)... Că la noi, aşa cum tot spun şi ni se spune, e simplu: pe lângă că, spre deosebire de mai toţi ceilalţi, avem o mulţime de oameni veniţi din „zonele roşii” în carantină, unde să tot testezi şi să rezulte infecţii, spitalele au devenit o sursă nesecată de mai noi şi mai vechi subiecţi pozitivaţi sau pozitivabili, aşa încât, zilnic, cele vreo 3500 de teste pot fi aplicate aceleiaşi mâini de oameni (medici, asistente, diasporeni verificaţi când încep să strănute sau când se apropie finalul carantinei…)

56. (Tot) ca o curiozitate personală, bazată de această dată strict pe propria-mi ignoranţă în materie, aş vrea să-mi spună unul dintre specialiștii perindaţi pe la televiziuni dacă treaba asta cu „pacienţii asimptomatici” se manifestă şi în cazul gripei sezoniere sau e ceva specific noului coronavirus. Implicaţiile răspunsului sunt evidente, zic, chiar dacă nu şi neapărat relevante în cazul de faţă. Vreau doar să mă lămuresc cât de „altfel” e croncobaurul cel nou, comparat de unii mai degrabă cu HIV-ul decât cu gripa.

57. Aş vrea şi eu să ştiu o chestie aproximativ (i)legală. Dacă, de pildă, prin următoarea ordonanţă (militară?!) înţelepţii de la conducerea ţării îşi asumă drept greşeală şi modifică intervalul în care cei peste 65 de ani pot ieşi din case, fie prelungindu-l, fie mutându-l (mai de dimineaţă), oamenii care au fost amendaţi în baza precedentei (în fine, deocamdată actualei) prevederi (stupide) rămân cu paguba?! Aşa cum unii au fost amendaţi că n-au completat ora ieşirii, rubrică aflată într-un tip de Declaraţie aflat în vigoare mai puţin de două zile. (Iar exemplele pot continua la nesfârşit, dat fiind că, aşa cum mai remarcam la un moment dat, cam jumătate dintre prevederile fiecărei noi ordonanţe rectifică prevederile precedentei.)

58. Nu ştiu ce mai face zilele astea DNA, de pildă, sau Parchetul (Militar?), însă, dacă ar fi după mine, cineva ar trebui să cerceteze actuala conducere a ţării nu doar pentru „zădărnicirea combaterii bolilor”, ci de-a dreptul pentru facilitarea transmiterii lor, ce-i drept, mai degrabă din culpă (recte prostie şi incompetenţă), decât cu premeditare. Şi nu mă refer doar la faptul că, la noi ca la nimeni, principalele focare „oficiale” de răspândire a coronavirusului sunt spitalele publice (cel puţin până la proba contrarie sugerată mai sus), aflate, desigur, în administrarea diferitelor autorităţi mai locale sau mai centrale, ci şi direct la Ordonanţa (militară?!) numărul 8, care, în afară de a conferi nişte libertăţi (de mişcare) celor zece pescari şi cinci apicultori de pe teritoriul patriei, care n-am înţeles de ce nu puteau fi asimilaţi şi până acum celor care aveau dreptul să meargă legal la lucru (precum gunoierii, jurnaliştii etc., cu adeverinţă ş.a.m.d.), şi de a interzice nişte exporturi de biscuiţi (dar nu în UE, după cum s-a precizat cam a treia zi, nu în acelaşi miez de noapte în care, conform tradiţiei pedelisto-peneliste, inaugurată cu setul de 25 de ordonanţe de urgenţă din timp de pace, ca hoţii, a fost scremut actul normativ), a… reamintit că pieţele rămân deschise pe durata stării de urgenţă, ceea ce, pe lângă mesajul mai degrabă strict publicitar la adresa acestor stabilimente – oricum îndoielnice, din punctul meu de vedere, „în plină pandemie” (sintagmă devenită aproape nostimă de atâta utilizare abuzivă, care a înlocuit celebra „în anul Centenarului…”), practic i-a trimis pe oameni la cumpărături, după cum s-a demonstrat cu prisosinţă în weekend. Iar dacă prin alte ţări au tot fost identificate momentele şi locurile „precise” de la/din care epidemia a izbucnit sau s-a extins – gen nu ştiu ce staţiune de schi din Austria, un meci de fotbal de Liga Campionilor din Italia şi altul de campionat din Anglia, o întrunire religioasă din Franţa… – la noi acestea (momentul şi locul) ar putea fi foarte bine aglomeraţia de sâmbătă din Piaţa Obor.

59. Tot la capitolul acesta, îmi exprim o dată în plus stupoarea legată de anumite magazine care continuă să fie deschise, cum altfel decât „în plină pandemie”. Aşa, de pildă, chiar şi într-o zi liniştită de vineri, singurii oameni printre care a trebuit efectiv să mă strecor în timp ce treceam chiar prin faţa magazinului Bucur Obor (aveam motive întemeiate şi Declaraţie în regulă), altminteri închis, au fost vânzătorii de la tarabele cu ziare şi cărţi, înşirate de-o parte şi de alta a trotuarului, care, alungaţi din gherete de căldură, ieşiseră şi stăteau la taifas între ei de la o distanţă, ce-i drept, „regulamentară” unii faţă de alţii, dar nu şi faţă de trecători (cumpărătorii nu se înghesuiau, fireşte).

Pe de altă parte (vorba vine, că e aceeaşi), ştiu din cea mai sigură sursă că… nemţescul Hornbach nu doar că e deschis (tot „în plină pandemie”), dar face şi încasări record, deşi eu nu m-am dumirit ce poate să completeze în Declaraţia pe proprie răspundere un cetăţean care se duce să-şi ia ziarul, o carte sau faianţă: bunuri de strictă necesitate?, îngrijirea bătrânilor?, mişcare individuală?... În schimb, ştiu din aceeaşi sursă sigură că, sâmbătă, la ieşirea din respectivul Hornbach, clienţii erau întâmpinaţi de poliţişti, care şi dacă se mai arătau îngăduitori pentru cine cumpărase un vas de toaletă pretextând că i s-a spart cel de-acasă şi nu are unde să se cace „în plină pandemie” sau riscă să-l inunde pe vecinul de jos, erau nemiloşi cu cei care luau parchet sau vinarom, ceea ce, însă, mă duce cu gândul şi la o mai amplă conspiraţie guvernamentală, prin care se urmăreşte – aşadar cu premeditare – încasarea unor sume cât mai mari din amenzi. Asta, desigur, dacă nu cumva este doar o nouă mostră a schizoidiei generale din societatea românească, împuţită încă de la cap(i).

În fine (la punctul acesta), am remarcat, din imaginile televiziunilor, că, în Piaţa Obor, cel mai mare aflux de oameni se înregistra nu în partea strict agroalimentară – altminteri, după cum am descoperit citind cu atenţie Ordonanţa 8, oarecum reglementată, în sensul că ar fi admişi acolo doar cei cu certificat de producător, deşi, tot din imaginile TV (că eu nu calc în pieţe din principiu), am văzut că abundau… bananele, şi presupun că nu era plin de cetăţeni din Columbia sau Ecuador –, ci pe la tarabele bişniţarilor, unde singurele produse de strictă necesitate sunt drojdia şi spirtul vândute la suprapreţ (tot conform reportajelor televizate), dar mai degrabă se „comercializează” vechituri gen şireturi deşirate, nasturi desperecheaţi, rulmenţi sparţi, baterii consumate, robinete ruginite, papuci rupţi şi şuruburi cu filet tocit. (Ca o vagă scuză pentru guvernanţii noştri, am constatat că şi ai altora sunt la fel de idioţi, în Italia, de pildă, vorbindu-se de redeschiderea… librăriilor, deşi nu-mi imaginez că vânzarea de cărţi este principalul motor al economiei peninsulare, domeniul de activitate cu ponderea cea mai mare în PIB.)

60. De altfel, am senzaţia tot mai acută că actualii guvernanţi sunt în stare să nu precupeţească nimic, inclusiv vieţile noastre, doar pentru a nu-şi pierde vajnicii susţinători imberbi tefelişti şi a nu fi acuzaţi de aceştia că s-au bolşevizat, că acţionează la fel ca „ciuma roşie” etc. Dintre nenumăratele exemple care mi-au tot ieşit în cale urmărind ştirile zilele astea, acum îmi vin în minte doar (însă voi adăuga pe măsură ce-mi vin şi altele) faptul că au simţit nevoia să se năpustească brutal cu tăierile de salarii, şomajul tehnic etc. şi asupra bugetarilor, pentru a nu fi suspectaţi că-i favorizează, ca „stânga” pesedistă, sau relaxarea pe care nu ştiu cum s-o mai – simultan – propovăduiască şi dezmintă, cu privire la sărbătorile pascale, grăbindu-se să anunţe că n-ar mai fi chiar aşa intransigenţi când vine vorba de ouă, carne de miel şi cozonaci duse/dusă/duşi la rudele vârstnice (de parcă Paştele ar fi o festivitate preponderent culinară), tot de teamă să nu-şi piardă susținătorii „de dreapta”, ştiut fiind, nu-i aşa?, că doar comuniştii marginalizează evenimentele religioase, împiedicând oamenii să se ducă la biserici. Asta şi fiindcă, altminteri, inevitabilele comparații cu alde Dăncilă nu le sunt întotdeauna vădit favorabile, date fiind lacunele de alfabetizare ale lui Despescu şi, mai ales, Vela, căruia uneori, când apare el cu alaindelonul lui de piele și morga aia de ofițeraş de operetă, aidoma lui Mihai Lupoi din timpul Revoluţiei, am impresia că i-a schimbat cineva foaia sau prompterul cu a(l) lui Raed Arafat, fiecare din ei fiind obligat să citească în limba maternă a celuilalt (sirianul, însă, se descurcă perfect în ambele). Sau poate că vor să ne scoată acum din case, cu vinovată complicitate, ca să le iasă lor cifrele fataliste avansate, despre morţi şi… răniţi, ca să nu poată fi acuzaţi că ne-au ţinut degeaba în arest la domiciliu, întru pauperizarea cetăţenilor şi îngroparea economiei ţării.

61. Ca unul care, conform cunoscuţilor mei salahori, „n-a muncit o zi în viaţa lui” (în sensul „cu cârca”, săpând şanţuri sau bătând cuie, deşi jumătate de armată am fost la muncile câmpului, lucrând via, culegând caise, piersici şi strugurii copţi între timp, depănușând porumbul etc., iar apoi am fost „încadrat” chiar într-o uzină socialistă, ce-i drept, la un „centru de calcul”), aş fi poate cel mai îndreptăţit să-i dispreţuiesc pe cei plecaţi zilele astea la muncă (agricolă) în Germania „pe nimic”, „ca nişte sclavi”, „în condiţii umilitoare” etc., aşa cum fac… alţi oameni care n-au muncit cu adevărat, jurnaliştii, analiştii şi politicienii (de opoziţie), însă eu îi socotesc, dimpotrivă, chiar pe aceşti acerbi cârcotaşi din urmă pur şi simplu nişte retardaţi, care nu înţeleg, măcar prin empatie, la fel ca mine, dacă nu în urma propriilor experienţe de răsfăţaţi ai sorţii, cum e să nu ai un ban în casă, dar să trebuiască să-ţi întreţii familia, să-ţi plăteşti facturile… etc. (că doar cititorii mei nu sunt aşa imbecili ca ăia de la televizor, să le înşir exemple pe trei pagini completate cu ilustraţii). Ba, ca să fiu sincer, ieri m-am simţit chiar oarecum mândru când am auzit că prin presa nemţească românii sunt lăudaţi, socotiți drept oameni care muncesc mult şi bine, aşa cum, în paranteză fie spus, şi ca o nouă dovadă de schizoidie a multora, chiar bombănitorii amintiţi susţin cu mândrie patriotardă despre „noi, românii”, în alte condiţii, când, de pildă, ne-am dori ca aceiaşi nemţi, sau alţii, să-şi deschidă tot felul de reprezentanțe în draga noastră ţărişoară, dar, ai naibii, se duc la cehi, polonezi, unguri sau (chiar) bulgari.