MĂGĂRENA

Unii vor spune că probabil eram încă dinainte, în mod sub- sau inconștient, ori refuzând să recunosc, din ipocrizie, iar eu n-am cum să le dovedesc că se înșală amarnic, fiindcă, desigur, nu pot să fiu decât subiectiv atunci când, fie și jurându-mă pe roșu sau ceva, declar cu mâna pe inimă că, dimpotrivă, sunt suficient de lucid și de obiectiv cât să mă pot analiza cu detașare și să-mi recunosc, ba chiar atribui în plus, toate defectele pe care le am sau mi le arog, însă, așa cum exagerările grotești din ultimii ani în privința „corectitudinii politice”, a apologiei „diversității”, a cruciadei împotriva discriminărilor (adesea mai degrabă inventate sau, cel puțin, exacerbate) de tot felul, culminând, cel puțin din punctul meu de vedere, că-s pasionat, pe lângă obligativitatea ca, de aici înainte, în orice producție cinematografică hollywoodiană, deci inclusiv despre, să zicem, vikingi, să fie distribuiți un anumit procent (semnificativ) de actori din rândul minorităților coloristice (iar în curând, probabil, și sexuale!), cu aberațiile care se petrec la ceremoniile de decernare a premiilor Oscar, unde nu mai există categorie la care să nu fie nominalizați, iar adesea pur și simplu inventați, că n-au de unde să-i ia, cel puțin câte doi-trei (din cinci!) reprezentanți ai artiștilor de culoare, care, atunci când câștigă (cum e musai să se întâmple!), mai au și discursuri care te fac să crezi că ne aflăm într-una din epocile când sclavia se afla la apogeu, sau măcar prin anii cincizeci ai secolului trecut în America sudistă, aproape m-au făcut să devin sau, fie, dacă cei de care pomeneam la început au dreptate, măcar să-mi conștientizez și, categoric, în caz că eram, accentuez „rasismul”, un mesaj „feminist” precum cel al noii vedete a așa-zisei muzici românești, Erika (Isac), plin de vulgarități, înjurături, mahalagisme și așa mai departe, mă face să mă întreb dacă nu cumva mă paște riscul să devin (sau... etc.) (și) de-a dreptul misogin, pentru că, de unde sunt un tip care, atunci când mă gândesc la o femeie, mi-o reprezint ca pe un exemplu de frumusețe, gingășie și puritate (chiar dacă, desigur, știu că și aici am tendința să exagerez, în sensul idealizării), începând de zilele trecute, de când, cu o întârziere explicabilă tocmai prin încercările mele disperate din ultimii ani de a mă „ascunde”, pe cât pot, de asemenea manifestări așa cum se ascund, prin filme, puținii supraviețuitori ai vreunei misterioase epidemii planetare de cei care s-au transformat deja în zombi, astfel încât nu sunt la curent cu ce se mai difuzează pe canalele de știri sau se etalează prin emisiunile „muzicale” ori în serialele de mare succes la retardați public de pe canalele comerciale, am aflat și eu de „Macarena” (?), nu am cum să-mi scot din minte și urechi glasul și rostirea „artistei”, astfel încât mă tem că-mi vor rămâne vii în memorie și mi le voi zugrăvi automat și pentru totdeauna în cadrul oricărei discuții cu și despre reprezentantele sexului frumos (sau slab), care trebuie sau NU trebuie să fie apărate de (către) cineva sau (de) ceva.

Sincer, chiar îmi vine peste puteri să înțeleg de ce – dincolo de piesa pur și simplu mizerabilă, aparținând unui gen NEmuzical gustat, în opinia mea, la fel ca și manelele, doar de indivizi care se află cu cel puțin două trepte mai jos decât restul umanității pe scara evoluției (simțului estetic) – toți apărătorii cântăcioasei cred că un mesaj în principiu, firește, demn de salutat, nobil și așa mai departe e mai „puternic” dacă este gângăvit cu un accent cocălăresc, de persoană neșcolarizată, încărcat cu obscenități, vulgarități și tot felul de cuvinte neregăsite nici în dicționarele de argou și cu atât mai puțin în DEX, asta chiar și pornind de la premisa, altminteri mai mult decât plauzibilă, că el trebuie să fie înțeles fix de categoriile social-infracționale, de genul violatorilor, cuțitarilor, bătăușilor etc., predispuse să nu-l înțeleagă altfel decât dacă e rostit pe limba lor, fiindcă, din fericire, ele reprezintă, totuși, o minoritate, așa că nu trebuie să sufere toți ceilalți, începând, de pildă, chiar cu niște (mulți) minori care sigur au acces la mijlocele de difuzare – fie și limitate în principiu, cum e, tot în principiu, YouTube – ale porcăriei.

Poate cea mai reprezentativă pentru absurditatea situației create în ultimele zile e o „prietenă” de-a mea de pe Facebook, care, după ce făcea elogiul „artistei” și al aproape „capodoperei” pe care a scremut-o, exprimându-și speranța ca tot mai mulți tineri la început de carieră să-i urmeze exemplul (adică să lanseze texte cu „pula”, „pizda”, „fut” etc., ca să fiu și eu mai explicit și să arăt că nu e mare scofală să utilizez astfel de termeni, altfel neuzuali pentru mine), explica, în finalul postării, că toți cei care o critică sunt, cumva, complici cu profesorul sau antrenorul care chiar recent „a agresat sexual o fetiță de șapte ani”. Ei bine, dincolo de imbecilitatea intrinsecă a ideii, ce n-am înțeles dacă ar fi fost s-o înțeleg în schimb pe Erika e de ce doamna fană înrăită a ei nu s-a exprimat la fel ca idola (că trebuie să găsim un feminin și la „idol”, pentru egalitatea de șanse ș.a.m.d.), spunând ceva de genul „... curvarul degenerat care a futut o (sau, în fine, în funcție de specificul agresiunii sexuale respective, „i-a pus mâna la pizdă sau pe cur...”) fetiță...”. De ce această dublă măsură, doamnă sau cucoană?! Riscați să nu vă faceți înțeleasă dacă vă exprimați revolta (altminteri perfect justificată) într-un mod prea decent sau elevat!