Iaurt cu diferite arome

Toată nebunia de săptămâna trecută cu deliciosul iaurt Danone presupus a fi toxic pentru dependenţii de produse lactate s-a încheiat cu happy-end: dioxina stătea cuminte la locul ei, în limitele admise de Uniunea Europeană. Ce uşurare!

Există totuşi câteva aspecte ale întâmplării care mi s-au părut destul de stranii, în special cele privitoare la procedura urmată de autorităţi într-un asemenea caz. Din câte am înţeles, chiar în acord cu prevederile internaţionale (!), s-a încercat ca lucrurile să se desfăşoare cu cea mai mare discreţie posibilă, pe de-o parte pentru “a nu crea panică în rândul consumatorilor”, iar pe de alta pentru a nu se aduce prejudicii firmei producătoare. Aşa se face că între momentul când autorităţile competente au fost alarmate şi până când au reuşit să culeagă de prin magazine întregul lot suspect s-au scurs trei zile întregi, timp în care cetăţenii nu au fost informaţi oficial, prin mijloacele de comunicare în masă, despre ceea ce se petrece, continuând să-şi cumpere şi să-şi savureze liniştiţi iaurtul.

Povestea cu panica mi se pare complet ridicolă. A cui panică? A celor care ingurgitaseră produsul? Păi ei erau deja “condamnaţi”! Nu-mi imaginez că exista pericolul iminent ca vreunul dintre ei să se arunce în faţa tramvaiului, nemaiavând răbdare să aştepte efectele “otrăvii”. În schimb, în cele trei zile, puteau apărea noi cumpărători, ori consumatori dintre cei care-l achiziţionaseră, dar nu apucaseră să se înfrupte din el, ţinându-l încă prin frigidere. Cât priveşte prejudiciile producătorului... asta e! Riscurile meseriei. La urma urmelor un fabricant de iaurt nu este o bancă, pentru a risca falimentul la cea mai mică informaţie defavorabilă.

Mă întreb dacă “procedura” ar fi fost aceeaşi şi în cazul când în loc de o cantitate puţin peste limita maximă admisă de dioxină s-ar fi bănuit că în iaurt se află doze masive de cianură. Mi-e teamă că da!