Bucureşti, România
E-mail: blogziar@yahoo.com

vineri, 31 august 2007

“ONLY THE GOOD DIE YOUNG”

Cu puţin timp în urmă, o comisie de specialişti a decis – pare-se în unanimitate – ca filmul lui Cristian Mungiu “4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile” să reprezinte România în cursa pentru premiile Oscar de anul viitor. Deşi n-am reuşit încă să-l vizionez, astfel încât nu pot vorbi decât în necunoştinţă de cauză şi profund subiectiv, am fost puţin dezamăgit, pentru că apucasem deja să văd “California Dreamin’ (Nesfârşit)” al regretatului Cristian Nemescu şi chiar mă gândisem că ar fi o peliculă tocmai bună pentru un Oscar la categoria “cel mai bun film străin”. Inclusiv faptul că pe afiş figurează doi actori americani, Jamie Elman şi Armand Assante (probabil la cel mai bun rol din carieră!) şi că o bună parte a dialogului se desfăşoară în limba engleză ar fi putut fi de ajutor.

Recunosc că sunt un fan al cinematografiei americane, şi că 99% din filmele româneşti de după Revoluţie m-au lăsat rece, ca să nu spun mai mult, cu tot cu “A fost sau n-a fost?” – care, după mine, A FOST orice, dar N-A FOST film – “Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii” şi chiar “Moartea domnului Lăzărescu” cu tot, realizări foarte apreciate de criticii noştri. Alături de “Hârtia va fi albastră” şi poate de cele ale lui Nae Caramfil, “California Dreamin’” mi s-a părut singurul (repet, dintre cele văzute cu ochii mei) cu mari şanse de a fi pe gustul publicului şi al specialiştilor de peste ocean, care preferă filmele “normale”, cu scenariu original dar coerent şi plauzibil, în primul rând, marilor “capodopere” cu orice preţ europene. Părerea mea de cinefil.

joi, 30 august 2007

Iaurt cu diferite arome

Toată nebunia de săptămâna trecută cu deliciosul iaurt Danone presupus a fi toxic pentru dependenţii de produse lactate s-a încheiat cu happy-end: dioxina stătea cuminte la locul ei, în limitele admise de Uniunea Europeană. Ce uşurare!

Există totuşi câteva aspecte ale întâmplării care mi s-au părut destul de stranii, în special cele privitoare la procedura urmată de autorităţi într-un asemenea caz. Din câte am înţeles, chiar în acord cu prevederile internaţionale (!), s-a încercat ca lucrurile să se desfăşoare cu cea mai mare discreţie posibilă, pe de-o parte pentru “a nu crea panică în rândul consumatorilor”, iar pe de alta pentru a nu se aduce prejudicii firmei producătoare. Aşa se face că între momentul când autorităţile competente au fost alarmate şi până când au reuşit să culeagă de prin magazine întregul lot suspect s-au scurs trei zile întregi, timp în care cetăţenii nu au fost informaţi oficial, prin mijloacele de comunicare în masă, despre ceea ce se petrece, continuând să-şi cumpere şi să-şi savureze liniştiţi iaurtul.

Povestea cu panica mi se pare complet ridicolă. A cui panică? A celor care ingurgitaseră produsul? Păi ei erau deja “condamnaţi”! Nu-mi imaginez că exista pericolul iminent ca vreunul dintre ei să se arunce în faţa tramvaiului, nemaiavând răbdare să aştepte efectele “otrăvii”. În schimb, în cele trei zile, puteau apărea noi cumpărători, ori consumatori dintre cei care-l achiziţionaseră, dar nu apucaseră să se înfrupte din el, ţinându-l încă prin frigidere. Cât priveşte prejudiciile producătorului... asta e! Riscurile meseriei. La urma urmelor un fabricant de iaurt nu este o bancă, pentru a risca falimentul la cea mai mică informaţie defavorabilă.

Mă întreb dacă “procedura” ar fi fost aceeaşi şi în cazul când în loc de o cantitate puţin peste limita maximă admisă de dioxină s-ar fi bănuit că în iaurt se află doze masive de cianură. Mi-e teamă că da!

miercuri, 29 august 2007

Adevăratul vinovat

Îmi asum întreaga responsabilitate pentru ratarea calificării lui Dinamo în grupele Ligii Campionilor! Recunosc deschis că eu sunt acela care de la bun început, încă de la tragerea la sorţi şi chiar după gloriosul rezultat de 1-1 din tur, ori aseară, când la pauză ai noştri conduceau cu 1-0, am cârtit întruna prevestind şi poate atrăgând deznodământul. Şi asta nu pentru că aş avea eu ceva cu echipa din Ştefan cel Mare, care nu-mi este nici mai simpatică nici mai antipatică decât oricare alta dintre cele angrenate în cupele europene, câtă vreme eu sunt fan al unei formaţii care anul acesta se află în faţa spectaculoasei performanţe de a se menţine în Divizia B în ciuda unui debut de sezon cu înfrângere. Am privit însă lucrurile din perspectivă inversă şi mi s-a părut de neconceput ca o echipă italienească, cu un oarecare renume totuşi, deşi mulţi o dispreţuiau, precum Lazio să se împotmolească în faţa uneia româneşti, alta decât, eventual, Steaua.

Despre meci n-ar fi mare lucru de spus, decât că după părerea mea – oarecum singulară din câte am băgat de seamă ascultându-i pe specialişti – Dinamo a avut o evoluţie (proastă) relativ constantă pe parcursul celor două reprize, diferenţa de la 1-0 în prima la 0-3 în cea secundă făcând-o mai degrabă jocul adversarilor.

Aş mai adăuga doar că amărăciunea oricărui eşec al lui Dinamo sau al Stelei în competiţiile internaţionale îmi este atenuată până spre anihilare de vederea feţelor cătrănite ale unui Cristi Borcea, respectiv Gigi Becali, la fel cum, pe de altă parte şi bucuria succeselor îmi este întunecată, dacă nu sugrumată de-a dreptul, de veselia deşănţată a aceloraşi.

marți, 28 august 2007

Putere, femei şi maşini străine

Aşadar, inamicul public numărul unu al tuturor românilor săraci lipiţi-gliei strămoşeşti în frunte cu Traian Băsescu, Dinu Patriciu, şi-a vândut trei sferturi din sufletul Rompetrol diavolului kazah – un fel de Kazpetrol, dar mai de stat – obţinând nici mai mult nici mai puţin decât fix o căruţă de bani. Adică o sumă de-aia pe care nimeni nu prea ştie s-o scrie în cifre şi cu care se exprimă îndeobşte nu atât nivelul investiţiilor României într-o autostradă, de pildă, cât cel al datoriilor externe ale ţărilor din lumea a treia. Asta ar fi una la mână.

Pe a doua am aflat-o aseară de la angajaţii unui alt mogul şi oligarh la modă, Robert Turcescu şi Corina Drăgostescu, care ne-au explicat ce vrea Patriciu de la viaţă: PUTERE. De asemenea, şi-ar mai dori şi PUTERE. Şi ca şi cum asta nu i-ar fi de-ajuns, se dă peste cap pentru a mai obţine în plus şi PUTERE.

Deşi fiecare din cei doi jurnalişti a repetat chestia asta de cel puţin cinci ori şi chiar dacă pe undeva e firesc să-ţi imaginezi că orice om putred de bogat se visează atotputernic, nu imi este foarte clar pe ce elemente concrete se bazau în afirmaţiile lor. Din fotoliul meu de telespectator, mie mi se pare că proaspătul posesor al unei felii de pepene pe care a dat un măr întreg a ales o cale destul de ocolită pentru a-şi atinge obiectivul, câtă vreme nu-l văd nici în fruntea unui partid politic, fie el şi cu doar 1% prin sondajele de opinie şi nici aruncând cu bani în stânga şi-n dreapta pe stadioane, ori anunţând cu surle şi trâmbiţe câte biserici mai are de gând să ctitorească până la următoarele alegeri.

Iată de ce eu am ajuns în forurile mele lăuntrice la o concluzie diferită (dar la fel de bine “argumentată”) şi anume că de fapt toate eforturile depuse de Dinu Patriciu au cu totul şi cu totul alt ţel: acela de a obţine cât mai multe FEMEI. Ori, poate (o să mai reflectez la acest aspect) MAŞINI STRĂINE. Cel puţin eu unul asta mi-aş dori dacă aş avea buzunarele lui.

luni, 27 august 2007

Ganea într-o acţiune caracteristică pe partea dreaptă...

După episodul de aseară de la meciul Poli – Rapid, când “timişoreanul” Ionel Ganea a încercat să-l asasinezeze prin ştrangulare pe unul dintre asistenţi, mulţumindu-se în cele din urmă doar să-i înfigă câţiva pumni la ficat şi coaste, vestea cea bună s-ar putea să vină pentru agenţii de ordine, cărora, spre deosebire de omologii lor britanici, li se va îngădui de acum înainte să stea la derbiurile mioritice cu faţa către teren, pentru a preîntâmpina vărsările de sânge cauzate chiar de jucători. Cert este că ieri, în afară de coechipierii mai vânjoşi ai agresorului, nimeni nu s-a grăbit să sară întru salvarea vieţii bietului tuşier, nici măcar arbitrul de centru care a preferat să o şteargă... englezeşte de la faţa locului de îndată ce lucrurile au început să se împută, într-o demonstraţie de triumf al instinctului de conservare asupra vitejiei.

Şi pentru că am amintit despre metodele de luptă împotriva huliganismului folosite cu succes în patria fotbalului, mă gândesc ce bine i-ar sta recidivistului Ganea o suspendare pe viaţă din activitatea sportivă şi interdicţia de a mai intra pe un stadion, dublată de obligativitatea ca pe durata meciurilor să semneze condica de prezenţă la o secţie de poliţie. Başca un dosar penal pentru agresiune.

vineri, 24 august 2007

Speranţe... false

Ieri a început Festivalul Mamaia 2007. TVR 1 a transmis primele părţi ale celor două secţiuni din concurs – cea de interpretare şi cea de creaţie – urmate de recitalul câtorva consacraţi, în frunte cu Mihai Trăistariu. Şi a făcut-o absolut mizerabil, trebuie să adaug, cu nenumărate “îngheţări” ale imaginii pe parcursul întregii emisii, deşi ai fi zis că de-a lungul celor aproape patru ore, întrerupte şi de câteva pauze publicitare, ar fi avut destul timp să remedieze problemele. Mai mult decât atât, organizatorii n-au reuşit să le evite nici pe acelea legate de sunetul de la faţa locului, dovadă “sabotarea” unuia dintre concurenţi, căruia nu i-a funcţionat, minute bune, microfonul, situaţie repetată în partea de recital, când promiţătorul duet al Paulei Seling cu Mihai Trăistariu a fost interpretat la un singur microfon, celălalt refuzând cu îndârjire să dea vreun semn de viaţă, la fel cum, cu tot atâta îndârjire băieţii de mingi de pe margini au refuzat să sară cu un altul, de rezervă, eventual în stare de funcţionare, dacă o fi existat aşa ceva.

La rândul lor, concurenţii s-au prezentat lamentabil, atât cei de la interpretare, cât şi cei din secţiunea de creaţie, cu Nico şi Proconsul cu tot, de parcă am fi asistat la un concurs de cine falsează mai tare, caz în care juriul s-ar fi aflat cu adevărat în mare dificultate, întrecerea fiind deosebit de strânsă! Se poate ca de vină să fi fost şi sonorizarea, competitorii lăsând impresia că nu se aud pe scenă, însă au existat totuşi două excepţii care contrazic această ipoteză: Nicolae Stoica, de la interpretare (culmea, cel cu microfonul iniţial defect) şi mai ales trupa moldovenească “Edict”, la creaţie, care sper din suflet să nu fie ocoliţi de premii.

În altă ordine de idei, ce mi se pare de neînţeles la orice concurs de acest gen este faptul că participanţilor de la secţiunea de interpretare li se permite să se prezinte cu cântece în primă audiţie, de cele mai multe ori compuse de ei înşişi. În aceste condiţii, adesea e greu de spus dacă respectivul cântă el foarte prost, ori o face excelent însă linia melodică e cea... originală. Părerea mea e că ar trebui să existe o regulă conform căreia să fie obligaţi să interpreteze numai piese consacrate, fiindcă dacă membrii juriului or fi mari specialişti, putând emite o părere avizată în orice condiţii, publicul, căruia până la urmă i se adresează orice festival, nu e, şi are nevoie de un punct de reper pentru a putea face o comparaţie.


Până una-alta... petrecerea continuă.



UPDATE: Din punct de vedere tehnic, a doua zi a festivalului a ieşit cu mult mai bine. Concurenţii, în schimb, au fost la fel de slabi, inclusiv trupa “Edict” a cărei prestaţie la secţiunea interpretare s-a situat cu mult sub cea de la creaţie.

joi, 23 august 2007

Copilării

Oricine ar reuşi să urmărească (de)zbaterile de pe scena politică autohtonă cu suficientă detaşare ar avea în multe momente parte de un spectacol mai amuzant decât majoritatea emisiunilor de divertisment. Şi nu mă refer acum la imaginile difuzate ieri de televiziuni, cu Emil Boc în rolul vieţii sale, acela de paiaţă îmbujorată, prevăzută cu pălăriuţă şi întoarsă cu cheiţa pentru a dirija o fanfară care falsa din toate orificiile. Nu.

Pe mine, de pildă, mă distrează teribil atitudinea infantilă a PD în privinţa euroalegerilor şi a moţiunii de cenzură anunţată de PSD. În primul caz, pediştii n-au reuşit cu niciun chip să treacă peste pârţagul provocat de amânarea datei scrutinului. Ca nişte preşcolari bosumflaţi că mămica şi tăticul nu le-au cumpărat la timp ursuleţul mult visat, nu mai vor acum să ştie de nimic. Îl auzeam pe domnul Berceanu ţinând-o gaia-maţu’ că nu mai are nicio importanţă când – şi aproape că nici măcar DACĂ – se vor mai ţine, odată ce n-au avut loc la 13 mai. 13 mai, 13 mai, 13 maaahahaiiiii!!!

Cât priveşte moţiunea, argumentul principal pentru care democraţii o vor vota este acela că răutăcioşii de liberali le-au luat acum câteva luni lopăţica, găletuşa, dar mai ales pâinea şi cuţitul, scoţându-i de la guvernare, aşa că a venit momentul răzbunării. Să vadă şi ei cum e, na!

Însă culmea umorului involuntar au atins-o zilele trecute liderii PLD. Lipsiţi de orice simţ al ridicolului, câţiva dintre ei, parcă vorbiţi, au apărut public să ne explice cum partidele “autentic de dreapta”, PD şi PLD, se bucură de un sprijin popular de mare excepţie, conform sondajelor de opinie, ajungând să strângă împreună jumătate din sufragii. Impresionant! Şi – culmea – aproape adevărat. Cu micul amendament – absolut nesemnificativ pentru domniile lor ­– că PLD nu contribuie la această imagine idilică decât cu 2, 3 sau cel mult 4%, conform aceloraşi sondaje. Exact ca în bancul cu şoricelul şi cu elefantul care erau prieteni la cataramă, iar după ce au scăpat nevătămaţi dintr-o încleştare pe viaţă şi pe moarte cu o haită de tigri dezlănţuiţi cel dintâi remarca plin de mândrie: “bă ce le-am făcut!”.

miercuri, 22 august 2007

Nea Gigi Mântuitorul... ratingului

Fără stranieri în lotul de consilieri politici, aşa cum se obişnuieşte pe la case ceva mai mari decât “Palatul Becali”, bazându-se însă pe aportul lui Dan Pavel, care totuşi, practicând o limbă română cu toate acordurile gramaticale la locurile lor şi în plus niscai neologisme, se cheamă că pentru el tot o limbă străină foloseşte, marele nea Gigi face şi el ce poate să ţină capul de afiş al mass-media, îngrijorat că nu-l mai zărise cam de multişor poporul stelist şi votant pe la emisiunea lui Robert Turcescu. Că deh, ochii care nu se văd la televizor se uită, şi îi văd zi de zi pe contracandidaţii la preşedinţie implicaţi în rezolvarea problemelor grave ale neamului rămas deocamdată nemântuit.

Ca să nu se lase mai prejos, mahărul din Ghencea şi-a găsit şi el o îndeletnicire de larg interes naţional, răpunerea naşului-balaur Hagi, care a comis imprudenţa să dea iama prin copiii de suflet ai finului, în frunte cu Rădoi, Dică, Lovin sau Goian, şi să le arunce leşurile alandala pe teren, spre bucuria adversarului pofticios şi el la primele fabuloase din Liga Campionilor. Partea proastă pentru Becali e că un consum (nervos) excesiv de “rege” ar putea să-i dăuneze grav popularităţii, taman acum când se apropie măcar elecţiunile pentru Parlamentul European, dacă nu şi mai mult.

Aseară, la Realitatea TV, războinicul luminii rampei a fost cel pe care îl ştim cu toţii: zglobiu, înţelept şi curat la suflet, ca un copil mic. Singurul luat prin surprindere de prestaţia sa a fost domnul Turcescu, care am impresia că l-a confundat puţin cu Gabriel Liiceanu. Obişnuit mai degrabă să-l dea drept exemplu negativ – elocvent pentru decăderea clasei politice autohtone – în emisiunile cu tentă filosofică la care mai participă din când în când, domnia sa nu a gustat deloc felul nonşalant în care bătea câmpii şi umărul propriu, adresându-i-se şi la per tu, invitatul. Rating, rating, dar nici chiar aşa!


P.S. Bazându-se pe anumite date din sondajele de opinie, domnul ministru Nicolăescu – pe care personal îl socotesc cel puţin la fel de potrivit în fruntea Ministerului Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Locuinţelor ca şi în actuala funcţie – ar putea face o estimare destul de exactă a românilor peste 18 ani care necesită reparaţii capitale şi cât mai urgente la mansardele proprietate (strict) personală.

marți, 21 august 2007

Sindicatele politizează învăţământul

Săptămâna trecută a mai izbucnit un scandal: reprezentanţii PD au acuzat Guvernul că alocă banii pentru repararea şcolilor din ţară pe criterii politice, favorizând localităţile conduse de primari liberali.

Cunoscând tradiţia ultimilor 18 ani, sunt înclinat să cred că măcar un sâmbure de adevăr tot există în spusele pediştilor. Ce mi se pare însă nefiresc este amestecul sindicatelor în toată această poveste. L-am văzut, de pildă, pe liderul nu ştiu cărei federaţii din învăţământ, domnul Croitoru, tunând şi fulgerând împotriva ministrului Adomniţei, care ar politiza şcoala românească, discriminând copiii în funcţie de interesele de partid.

După mintea mea, sindicaliştii ar avea tot dreptul să se vaite mai degrabă de insuficienţa fondurilor decât de felul în care sunt ele repartizate. În cazul de faţă, autorităţile centrale au găsit bani pentru vreo 2300 de şcoli. Multe? Puţine? Habar n-am. Probabil puţine. Admiţând că, aşa, ca din întâmplare, toate aceste clădiri s-ar afla în comune şi oraşe controlate de liberali, pot înţelege nemulţumirile politicienilor reprezentând alte partide, dar nu şi pe ale domnului Croitoru. Ce grijă are domnia sa dacă în loc să se consolideze o şcoală care stă să cadă pe elevi, dintr-o localitate cu primar PD sau PSD, se consolidează una care stă să cadă pe elevi, dar dintr-o localitate cu primar PNL?! Datoria lui e să facă într-adevăr scandal, dar numai pentru a se aloca bani ŞI pentru cealaltă.

Necazul e că sindicatele politizează această problemă cel puţin tot atât cât o fac şi politicienii. Lucru infinit mai grav.

luni, 20 august 2007

Cu stângu-n stânga

Oamenii politici, analiştii şi chibiţii de rând (ca mine, par egzamplu) continuă să-şi bată capul cu decizia social-democraţilor de a introduce o moţiune de cenzură, încercând să-i găsească scopurile mai mult sau mai puţin ascunse. Poate ar trebui să se instituie şi un premiu!

Cea mai la îndemână explicaţie ar fi şi cea mai banală, anume că pesediştii s-au săturat pur şi simplu să rămână în opoziţie şi să vadă cum nici măcar scorurile din sondajele de opinie nu li se ameliorează pe cât şi-ar dori. Imaginându-şi probabil, cu naivitate, că vor reuşi să-l determine, într-un fel sau altul, pe Traian Băsescu să accepte un social-democrat în fruntea guvernului rezultat după eventuala debarcare a lui Tăriceanu, aceştia mizează pe faptul că prin măsuri pe placul populaţiei, precum introducerea votului uninominal, mărirea pensiilor (chiar una mai spectaculoasă decât cea preconizată, după cum sugera deja Victor Ponta zilelele trecute) etc., finalizate sub o guvernare proprie, vor reuşi să-şi netezească drumul spre câştigarea alegerilor viitoare. Ideea nu este tocmai absurdă dacă ne gândim la precedentul din 2004 când, cum-necum, după patru ani petrecuţi în fruntea bucatelor, PSD a abţinut un scor mai bun decât în 2000!

Lucrurile se schimbă însă radical dacă se ajunge la anticipate. După părerea mea, în mod paradoxal, principalul lor beneficiar ar fi... PNL. Cum Guvernul Tăriceanu n-ar putea fi demis decât în urma unei coalizări în Parlament între PD şi PSD, liberalii ar profita atât de un “bonus de victimă”, asemenea lui Traian Băsescu la referendum, cât şi de nemulţumirea multora dintre simpatizanţii de circumstanţă ai democraţilor, care fără îndoială vor fi dezamăgiţi de trădarea favoriţilor şi vor înţelege că între PNL şi PSD nu a existat niciodată o adevărată colaborare.

În aceste condiţii, alegerile anticipate nu ar putea aduce decât cel mult o uşoară diminuare a procentelor înregistrate acum de PD în sondaje, insuficientă pentru ca social-democraţii să (re)devină partidul cu cea mai mare pondere în viitorul Parlament. Mai mult, chiar dacă s-ar întâmpla altminteri, vom avea o situaţie aproape identică celei din 2004! Fiind însă vorba despre un mandat întreg de patru ani, nu e exclusă varianta ca PNL, pentru a nu rămâne atâta vreme pe tuşă, să vină în întâmpinarea propunerii preşedintelui de acum câteva luni, când acesta practic propunea un nou guvern al Alianţei DA, cu condiţia ca din el să nu mai facă parte Călin Popescu-Tăriceanu. Or, dacă alegerile anticipate vor marca o foarte previzibilă inversare a raportului de forţe dintre liberali şi democraţi – cu PD principal partid în Parlament, sau foarte aproape de PSD, dar oricum, graţie intervenţiei lui Băsescu, furnizor al viitorului premier – peneliştii nici nu ar mai avea de ce să fie necăjiţi că nu mai sunt vioara întâi, mulţumindu-se doar cu o prezenţă proporţională într-un guvern în care Tăriceanu chiar nu ar avea de ce să-şi dorească să devină un ministru de rând.

În concluzie, privită din această perspectivă, mişcarea social-democraţilor aduce mai degrabă cu un harachiri politic. Să fie primit!

vineri, 17 august 2007

Ghinion cu premeditare

Nu sunt un pasionat al jocurilor de noroc, gen Loto 6/49. Sunt chiar mai puţin decât un pasionat, fiindcă la drept vorbind nu mă preocupă chiar deloc. Am înţeles însă că de câteva săptămâni bune marele premiu se tot reportează, astfel încât la tragerea de duminică se aşteaptă un câştig record de peste 8 milioane de euro! Devine interesant.

Iată însă că, după ce săptămâna trecută cele şase numere (ne)norocoase au fost atât de bizar grupate că parcă fuseseră puse cu mâna, tot mai multă lume a început să suspecteze că uneori... chiar sunt puse cu mâna. Cum ar veni adică, oficialii de la Loteria Română, ştiind exact ce variante s-au jucat, falsifică extragerea, cu scopul de a îmbogăţi compania şi a mări artificial potul pentru a atrage tot mai mulţi amatori care altfel nu s-ar obosi să facă un drum până la agenţii. Am văzut chiar oameni serioşi sugerând să se revină la arhaicul mod de extragere – acela cu o tanti drăguţă, toată un rânjet profesional, învârtind la manivelă o mare colivie rotundă care se spârcuieşte din când în când biluţe – chipurile mai greu de trucat.

Acum, dacă informaţiile din presă sunt corecte şi înţelese de mine tot aşa (că la matematică sunt bâtă) ar exista vreo 14 milioane de variante posibile, în timp ce, de pildă, duminica trecută, tot puhoiul de jucători n-a izbutit să parieze, cu totul şi cu totul, decât ceva peste 4 milioane. În aceste condiţii, stau şi mă întreb, cât de nătăfleţi ar trebui să fie cei de la Loterie, încât – dacă şi-ar propune într-adevăr să trişeze – să aleagă taman o combinaţie cu ochi şi cu sprâncene?! Ar pune şi ei nişte numere ceva mai răsfirate, nu?

De aceea vin şi zic: insistaţi, fraţilor, ghinionul poate fi răpus!

joi, 16 august 2007

Ce urmează?

După scepticismul accentuat din primele momente, încet-încet tot mai mulţi politicieni şi analişti încep să trateze subiectul presupusei moţiuni de cenzură a PSD ca şi cum ar fi “pe bune”. Măcar şi pentru acest lucru, cel mai important obiectiv al social-democraţilor, acela de a provoca o amplă dezbatere avându-i drept eroi principali – şi încă în rolul de opozanţi agresivi ai Guvernului Tăriceanu! – a fost îndeplinit cu vârf şi îndesat. Până vom vedea însă care va fi deznodământul, încerc să-mi imaginez următoarele mişcări ale celorlalţi actori politici.

Deocamdată, liberalii au făcut deja o palidă tentativă de contralovitură, ameninţând prin vocea ministrului Economiei şi Finanţelor, Varujan Vosganian, că o cădere de guvern în acest moment ar putea avea efecte negative asupra aplicării noii Legi a pensiilor. Adevăratul as din mânecă ar putea fi însă scos de premierul Tăriceanu prin fixarea datei alegerilor pentru Parlamentul European mult mai curând decât se aştepta, prin octombrie, consecinţa fiind intrarea în campanie electorală chiar înainte ca PSD să apuce să depună moţiunea.

Pe de altă parte, Traian Băsescu aşteaptă încă la cotitură cu referendumul pe tema votului uninominal. Dacă multă lume suspecta că va avea grijă să-l suprapună euroalegerilor, pentru a putea sufla nestingherit în pânzele corabiei democrate, are acum ocazia să-l stabilească în acelaşi timp cu eventualele alegeri anticipate, unele cu o miză infinit mai mare şi, desigur, tot în beneficiul PD. Asta cu atât mai mult cu cât aparenta grabă a social-democraţilor de a declanşa anticipatele poate fi interpretată, măcar ca temă de campanie, drept o încercare a acestora de a se eschiva de la un scrutin organizat în sistem uninominal, care nu mai are când să fie implementat.

Nu e mai puţin adevărat că liderii PSD ar putea specula, la rândul lor, obsesia lui Traian Băsescu pentru uninominal, “obligându-l” să desemneze un premier social-democrat, tocmai pentru a nu se ajunge la anticipate cu preţul amânării schimbării sistemului de vot până la următoarea legislatură. Pe scurt: e posibil orice!

miercuri, 15 august 2007

Capcană pentru elefant

Trecând peste imaginea de un penibil desăvârşit a politicienilor care după anunţul lui Mircea Geoană că PSD intenţionează să depună o moţiune de cenzură împotriva Guvernului Tăriceanu II s-au repezit să declare că o vor susţine cu mare entuziasm pentru a face uitat cât mai curând “cel mai slab Executiv din ultimii 17 ani”, “o ruşine naţională” etc., deşi cu numai o lună şi jumătate în urmă îşi rupeau hainele bulucindu-se pe uşile Parlamentului pentru a nu vota precedenta moţiune de teama eventualelor alegeri anticipate, mişcarea social-democraţilor mi se pare destul de bizară, chiar şi judecând prin prisma interesului lor electoral. Asta presupunând că, în ciuda convingerii mele intime, vor merge cu ea până la capăt.

S-a spus de nenumărate ori că, în actualul context politic, cu Traian Băsescu mare, tare şi adversar neîmpăcat al pesediştilor, aceştia nu pot spera să acceadă la guvernare, având aşadar de “optat” între a rămâne în opoziţie faţă de un nou guvern, cel mai probabil condus de un pedist sau peledist, care fără îndoială că-i va prigoni mult mai rău decât cel actual, liberalo-udemerist, sau a merge glonţ către alegerile anticipate. Or, dacă e să dăm crezare diverselor surse, decizia de ieri s-a bazat printre altele pe un sondaj de opinie în care, chipurile, PSD ar fi urcat în intenţiile de vot până la genunchiul broaştei, respectiv 24-25%, în timp ce PD ar fi coborât la 35%, iar PNL la un dramatic 10%. Cum ar veni, “trendul” le e favorabil, cu o creştere, totuşi, de cel puţin 6-7 procente faţă de alte sondaje, obţinută însă, din motive care ar putea face obiectul unei analize mai complexe... în actuala stare de lucruri. Logic ar fi fost deci ca social-democraţii să prefere un statu quo pentru cel puţin alte câteva luni, până la alegerile la termen sau la nişte anticipate mai puţin anticipate, prin primăvara viitoare, mizând în continuare pe erodarea liberalilor, pe dezumflarea PD-ului şi pe propria evoluţie pozitivă, obţinută în urma jocului de-a opoziţia la putere practicat în ultimul timp.

Asta numai dacă nu cumva toată această poveste s-a urmărit a fi o capcană pentru PD, în speranţa că sprijinindu-i să revină la putere, şi cu ajutorul mâinii lungi a preşedintelui, exact în ipostaza în care se află acum liberalii, cu un guvern ultraminoritar şi deci ultraşantajabil, îi vor împinge şi pe ei spre o prăbuşire mai consistentă şi mai rapidă. Având însă în vedere că pediştii nu s-au prea grăbit să sară în sus de bucurie la auzul declaraţiei lui Mircea Geoană, îmi vine a crede că au cam mirosit pericolul. Voi reveni.

marți, 14 august 2007

Un fel de fabulă

În ciuda zaverei stârnite de lupul tânăr Victor Ponta care, aţâţat de mirosul proaspăt de minister al Justiţiei urlă înnebunit pe la toate televiziunile, nimeni nu mai pare să creadă cu adevărat că un câine bătrân şi cu dinţii tociţi ca PSD poate să şi muşte cu o moţiune de cenzură, deşi tot la două săptămâni o dată latră jalnic, a pagubă, la un guvern care se ţine încă tare (lacom) pe şi de scaun şi nu-i aruncă nicio ciozvârtă din friptura puterii, chiar cu riscul de a-i rămâne în gât vreun oscior.

Păcăliţi de vulpea liberală, care a ajuns şi la strugurii electorali dulci ai pensiilor mărite cocoţată tot pe umerii lor, posacii urşi social-democraţi s-au reunit în bârlogul de la Bran să caute un costum de baubau mai de Doamne-ajută, câtă vreme cel cu moţiunea, decolorat şi rupt pe la cusături de atâta purtat aiurea, prin casă, pe la balurile mascate cu circuit închis, îi sperie mai degrabă pe ei înşişi ori de câte ori se văd în oglinda sondajelor de opinie.

Nu m-ar mira ca în cele din urmă soluţia să fie aceea a strângerii de semnături pentru o moţiune de cenzură pe care eventual să o şi depună la începutul viitoarei sesiuni parlamentare, însă pe care să aibă grijă să o saboteze subtil tot ei prin ciuntirea cvorumului în momentul votării, după modelul experimentat cu succes la cea a democraţilor, din iunie. Ori să o formuleze de aşa natură – acuzând, de exemplu, refacerea tacită, în culise, a Alianţei – încât să-i pună într-o situaţie imposibilă pe aceiaşi democraţi. Asta ca să nu mai spun că votul final e secret!

Oricum, până se va prinde tot poporul de scamatorie, iluzia creată va fi aceea a unui adevărat partid de opoziţie. Mai greu le va fi să explice de ce ar dori să dea jos un guvern care abia îşi suflecă mânecile pentru a pune în aplicare noua Lege a pensiilor!

luni, 13 august 2007

Socoteli nesocotite

Din când în când apare prin presă câte un articol din care aflăm cam ce pondere are în coşul nostru zilnic întreţinerea unui parlamentar. Sumele sunt, desigur, revoltător de astronomice, că altfel nu s-ar scrie.

În urmă cu vreo săptămână însă, a apărut un calcul care mi s-a părut destul de bizar. Reieşea astfel că un deputat originar din Bucureşti, desemnat de conducerea unui partid să reprezinte, de pildă, circumscripţia Vaslui, ar fi mai costisitor decât un vasluian get-beget. Demonstraţia părea logică şi de bun-simţ, argumentată cu facturi de cazare, transport etc., numai că la o analiză mai atentă... nu era.

După cum ştiu eu că funcţionează lucrurile, senatorii şi deputaţii îşi desfăşoară cea mai mare parte a activităţii în Bucureşti şi numai la sfârşit de săptămână au obligaţia de a se duce în circumscripţii. Aşadar, ne place sau nu, ceva cheltuieli de transport îi sunt alocate oricărui ales, indiferent de unde este originar, dat fiind faptul că, în exemplul nostru, distanţa Bucureşti-Vaslui este, de principiu, egală cu distanţa Vaslui-Bucureşti şi nici nu are importanţă la care capăt se află reşedinţa de bază a călătorului.

Pe de altă parte, în privinţa cazării, ciudat lucru, dar mai ieftin pentru contribuabil iese cel care stă la el acasă în Bucureşti, mai întâi pentru că aici şade cam patru-cinci zile pe săptămână, faţă de numai două-trei în teritoriu, iar la o adică şi camera la hotel s-ar putea să fie mai scumpă în Capitală decât în provincie!


P.S. Precizez că nu sunt nici pe departe partizanul ideii ca listele de candidaţi pentru funcţiile de senatori şi deputaţi să fie stabilite “de la centru” de către partide.

vineri, 10 august 2007

Limba noastră cea străină

Recentele declaraţii ale lui Traian Băsescu despre învăţarea limbii române ca limbă străină în judeţele cu populaţie predominant maghiară au repus pe tapet şi o altă problemă care în urmă cu câţiva ani a dat naştere la îndelungi controverse, cea legată de studierea istoriei şi a geografiei României în limba maternă.

Spre deosebire de părerea cvasiunanimă, personal nu văd absolut niciun inconvenient în faptul că un elev de altă etnie decât cea română ar învăţa geografia sau istoria naţională în propria limbă. Dimpotrivă. În fond, cel mai important lucru este să şi le însuşească temeinic. Mi se pare complet absurd ca, din dorinţa de a respecta un principiu discutabil, să constatăm în cele din urmă că ungurii de prin Covasna, Harghita sau Mureş nu doar că nu stăpânesc mai bine limba oficială, dar, dat fiind “calvarul” la care au fost supuşi obligându-i să studieze în română, mai au şi lacune catastrofale în cele două materii.

Ca să fac şi eu puţin pe naţionalistul, ce contează dacă un elev maghiar află că strămoşii românilor locuiesc pe meleagurile astea dintotdeauna, iar ai ungurilor doar de vreo mie de ani, dintr-un manual redactat în propria-i limbă? Bine că află. La urma urmelor, orice român, oricât de verde, poate învăţa perfect istoria Imperiului Roman fără să cunoască latina, a Franţei fără să ştie boabă de franceză şi aşa mai departe. Aşa cum poate învăţa şi geografia SUA – culmea, tot în română! – păstrând denumirile oraşelor în original.

Revenind acum la declaraţiile preşedintelui, eu îi pot da chiar dreptate, cu un amendament: exigenţă maximă din partea profesorilor de limba româna! Indiferent cum este ea predată, ca limbă străină sau nu, românilor, maghiarilor sau rromilor, ar trebui ca un elev pur şi simplu să nu poată trece clasa până când nu dovedeşte că şi-a însuşit-o la perfecţie. Atâta tot.

joi, 9 august 2007

O calificare jalnică

Steaua s-a calificat aseară în turul trei preliminar al Ligii Campionilor, eliminând o echipă cu al cărei nume nu m-am obosit să-mi încarc memoria de vreme ce oricum urma să-l uit cât de curând şi probabil să nu-l mai aud vreodată. Un fel de Unirea Urziceni de pe la noi, ajunsă printr-un accident al istoriei sportive campioana... Poloniei.

Eu unul, ori de câte ori aud din gura antrenorului unei echipe care urmează să evolueze pe teren propriu că îşi propune să joace defensiv pentru a apăra rezultatul obţinut în tur, instinctiv încep să simpatizez cu adversarul. În plus, nu pot agrea o echipă care câştigă marcând dintr-un şut care nici nu trebuia să fie pe spaţiul porţii, în timp ce adversarului i se refuză, de pildă, (cel puţin) un penalty, după un fault atât de limpede şi dur încât cel agresat necesită îndelungi îngrijiri medicale!

Se prea poate ca Steaua să fi evoluat “perfect din punct de vedere tactic”, după cum ar spune Cornel Dinu, făcându-ne şi câteva scheme ajutătoare la tablă, dar mie mi s-a părut că a jucat pur şi simplu prost. Judecând după ce am văzut aseară (chiar dacă, e drept, “niciun meci nu seamănă cu altul”) steliştii au acum din nou o mare şansă de a se face de tot râsul prin Liga Campionilor, unde vor avea de înfruntat formaţii adevărate!

De-aia uneori mă întreb şi eu, aşa, ca omul prost cunoscător de fotbal, dacă n-ar fi mai bine ca suferinţa (în special a suporterilor) să fie curmată din rădăcina primelor tururi.

miercuri, 8 august 2007

Iarna nu-i ca vara, nici Videanu ca Băsescu

Din miniseria “Băsescu între gunoaie”, difuzată la sfârşitul săptămânii trecute de toate televiziunile de ştiri, unde protagonistul, intrepretând partitura în care se consacrase odinioară Ceauşescu, dădea indicaţii preţioase despre felul cum trebuie să acţioneze fiecare camion, excavator şi muncitor cu lopata, cel mai mult şi mai mult mi-a plăcut un personaj oarecum secundar, apărut într-un rol episodic şi numai sub forma sa vocală, primarul general Videanu. Nu acela “care face”, cum stă scris pe propriul site, ci acela care doar promite. Scos din pepeni de un ziarist care, în context, îl considera responsabil de schimbarea reliefului de la marginea Bucureştiului prin faptul că a îngăduit apariţia unui nou lanţ muntos, domnia sa a intervenit în emisiune şi, ţinându-se de nas, a împins scârbit, cu vârful pantofului din piele de crocodil, gunoiul sub preşurile primarilor de sector.

Trecând peste faptul că suta aia de mii de leuroi amărâtă, cât se pare că a costat toată operaţiunea, domnul Videanu ar fi găsit-o prin buzunarele vreunui sacou mai vechi, uitat în şifonier de pe vremea când era şi pe faţă ditamai omul de afaceri, mă întreb numai dacă, presupunând că la un moment dat s-ar pomeni cu un morman de moloz la uşa reşedinţei proprii, ar pune mâna pe telefon şi, în loc să bage o pilă la domnul Negoiţă, ori direct la societăţile de salubritate, l-ar invita ca din întâmplare la un şpriţ pe domnul Băsescu, în speranţa că preşedintele se va autosesiza şi îi va trimite cu împrumut gaşca sa de prieteni cu firme de construcţii. Mă rog, asta admiţând că – fiind vorba despre confortul personal şi nu al bucureştenilor care într-un moment electoral de rătăcire l-au votat – ar face totuşi ceva.

marți, 7 august 2007

Din paradoxurile (ne)gândirii politice

Dacă până acum şi aşa doar puţini muritori de rând înţelegeau vorbele pline de tâlc şi înţelepciune ale acestui adevărat filosof al finanţelor care e Sebastian Vlădescu, de la o vreme gândirea domniei sale a atins asemenea culmi de rafinament, încât nu se mai înţelege nici măcar el pe sine însuşi. Încă nu s-a dumirit dacă ultimele-i declaraţii înseamnă că vrea sau nu să demisioneze. Propun ca premierul Tăriceanu să intervină în acestă nouă dilemă existenţială a pleziristului său subordonat şi să-i curme suferinţa simplu, demiţându-l.

Cu ocazia aflării în treabă a domnului Vlădescu, s-a readus în dezbatere problema pensiilor. Mulţi autori fără voie de enunţuri paradoxale continuă să îi acuze pe liberali, concomitent, de populism, şi pentru faptul că ar aplica metoda pământului pârjolit şi a fântânilor otrăvite, cu corolarul ei, din alt film, “după noi potopul”, lucrând de zor la îngreunarea moştenirii următorului guvern. Păi, din câte ştiam eu, o măsură populistă, prin definiţie, are rolul de a atrage simpatia populaţiei (de unde şi etimologia) cu scopul ca acela care o propune, dacă se află la putere, să şi rămână acolo. Altfel ce rost ar avea?

Până la urmă însă, toată acestă poveste poate fi o nesperată minge ridicată la fileu pentru penelişti (din păcate şi pentru social-democraţi!) în perspectiva viitoarelor alegeri generale. În campania electorală vor fi perfect îndreptăţiţi să ceară un vot pentru “continuitate”, ameninţându-i pe bieţii bătrânei că dacă la guvernare ar veni democraţii şi pelediştii praful s-ar alege de Legea pensiilor pe care au înfierat-o atâta ca fiind “nesustenabilă” după 2009. Cum ar veni, cine a promovat-o să o şi aplice până la capăt. Cinstit, nu?

luni, 6 august 2007

Marele Circ din Formula 1

Ciudate deciziile date în acest weekend de oficialii cursei de Formula 1 de la Hungaroring de a-l retrograda pe Fernando Alonso cinci poziţii pe grila de start şi a nu acorda niciun punct echipei McLaren în clasamentul constructorilor. Nu-i mai puţin adevărat însă că şi ceea ce s-a întâmplat la boxe între Alonso şi coechipierul său, Lewis Hamilton, cu complicitatea, intenţionată au ba, a staffului tehnic, a fost încă şi mai aiurea.

Cu toate acestea, nu s-ar fi ajuns atât de departe dacă Hamilton – altminteri fără discuţii unul dintre cei mai talentaţi piloţi apăruţi în ultimii mulţi ani (şi, în paranteză fie spus, noul meu favorit) – nu ar fi turnat gaz pe foc, într-un mod care sper să nu-i devină caracteristic. Reacţia sa, care până la urmă a adus prejudicii întregii echipe, a fost exagerată, iar victoria obţinută în aceste condiţii ar trebui să-i lase un uşor gust amărui.

Ar fi trist ca, în urma episodului de sâmbătă, mai-marii de la McLaren, văzând unde poate duce o rivalitate cu tendinţe “fratricide”, să fie tentaţi să-şi schimbe politica – de un fairplay tipic britanic – aceea de a nu face o departajare între piloţi, indiferent de situaţia lor în competiţie. Eu unul m-am săturat până peste cap de vremurile în care Michael Schumacher, după ce că oricum era cu trei clase peste un Irvine sau Barrichello, mai primea şi câte două mâini de ajutor din partea fiecărui membru al teamului ferrarist, în detrimentul nefericitului coechipier.

vineri, 3 august 2007

Despre mort (aproape) numai de bine

Fără să se străduiască din cale-afară, fiind pur şi simplu ei înşişi, românii – de la mic habotnic săritor de garduri la mare Preşedinte-fariseu – au izbutit să transforme până şi funeraliile Patriarhului Teoctist într-un megaspectacol de clopot şi lumânări, cu transmisiuni live întrerupte de pauze publicitare cu tot.

Mărturisesc că n-am fost un fan al Preafericitului. Nu ştiu cum o să dea, pe lumea cealaltă, la CV-ul Întâistătătorului BOR, un mandat de-a lungul căruia lăcaşurile de cult, când nu erau de-a dreptul rase din temelii, se doseau prin spatele blocurilor comuniste, iar mulţi dintre slujitorii Bisericii slujeau part-time şi Securitatea, dar pe lumea asta, din punctul meu de vedere, dă rău. Se pare însă că nu şi din al lui Traian Băsescu, care la aflarea veştii că Patriarhul s-a săvârşit din viaţă fulgerător şi la o vârstă matusalemică fragedă s-a grăbit să-l decoreze cu cea mai înaltă distincţie a ţării, “Steaua României” în grad de Colan, pesemne ca o recunoaştere a meritelor deosebite din ultimele sale clipe (altfel i-ar fi conferit-o mai din timp!), când a pierit eroic pe un pat de spital, în luptă cu hidra sistemului sanitar (ne)reformat al domnului Nicolăescu. În treacăt fie spus, mă întreb dacă nu cumva, prin vreo debara de la Palatul Cotroceni nu există un teanc de asemenea decrete în alb care aşteaptă momentul prielnic al trecerii în nefiinţă şi al altor personalităţi marcante pentru a fi semnate.

Pe de altă parte, tot mai multe voci susţin că o contribuţie nemijlocită întru trecerea la cele veşnice a Preafericirii Sale ar fi avut şi echipa de medici de la Fundeni care – socotind că orice om ajuns la 92 de ani a scăpat de ce a fost mai greu în viaţă şi a devenit nemuritor – l-a operat ca pe-un bărbat în floarea vârstei. Prin urmare, poate că s-ar cuveni să fie şi ei recompensaţi, măcar cu câte o “Stea” mai mititică, acolo, în grad de Juvăţ.

Dar pentru că tot veni vorba: Dumnezeu să-l ierte!

joi, 2 august 2007

Legenda consilierei perfecte

În contextul discuţiilor despre noii consilieri englezi ai lui Mircea Geoană şi cei o leacă mai vechi şi mai americani ai domnului Tăriceanu, nu se putea să nu vină din nou vorba şi despre “marea pierdere” suferită de Traian Băsescu odată cu plecarea Adrianei Săftoiu de la Palatul Cotroceni, idee pe care, ca să fiu sincer, n-am reuşit s-o înţeleg niciodată.

După cum văd eu lucrurile, Băsescu din epoca Săftoiu seamănă ca două picături de apă cu cel de acum. Dacă am înţeles bine, doamna cu pricina i-a stat de-a dreapta încă din vremuri imemoriale, adică de pe când actualul preşedinte era principalul artizan al destrămării coaliţiei de guvernământ dintre 1996 şi 2000, la fel cum, lucru cert, i-a fost alături în toată perioada în care a săpat cu osârdie la groapa Alianţei DA, acţiune încununată şi ea de succes. Multă lume a pus pe seama plecării eminenţei cenuşii numită Săftoiu inclusiv episodul cu “ţiganca împuţită”, uitând, de pildă, că şi mai înainte un alt ziarist fusese trecut în tagma “găozarilor”, iar o jurnalistă propusă ca obiect de studiu anatomic. Mai mult decât atât, am în minte cel puţin două momente – cazul “Vulpe-Potcoava” şi cel cu decretul de numire a lui Adrian Cioroianu în funcţia de ministru de Externe, semnat fix cu o zi înainte de (sau una după?) trimiterea plângerii Guvernului către Curtea Constituţională – în care ieşirea la rampă a doamnei Săftoiu, menită să aplaneze scandalul, i-a făcut pe gazetari încă şi mai suspicioşi.

Cât priveşte succesul de public (a se citi electorat) al lui Traian Băsescu, el rămâne la fel de consistent (în ciuda rezultatelor mai curând bizare ale ultimului sondaj Gallup), dovadă că şi referendumul a fost tranşat lejer de domnia sa chiar şi fără nepreţuitele sfaturi ale fostei consiliere.

Acum, din două una: ori preşedintele face de fapt ce-l taie capul, indiferent de cine i-ar fi sfetnicii, şi atunci plecarea cu pricina e pentru domnia sa pagubă-n ciuperci, aşa cum prezenţa doamnei Săftoiu nu avea niciun efect spectaculos, ori – dată fiind consecvenţa acţiunilor prezidenţiale – noii consilieri se ridică fără probleme la înălţimea dânsei.

Şi, la urma urmelor, ce s-ar fi putut întâmpla mai rău decât s-a întâmplat în cei doi ani şi jumătate de mandat dacă – Doamne fereşte! – Adriana Săftoiu n-ar fi vegheat asupra domnului preşedinte?!

miercuri, 1 august 2007

Ţara lui Păcală

Absenţa din ţară a primarului general Adriean Videanu în plină caniculă a stârnit ceva vâlvă la vremea ei. Dacă unii i-au reproşat că nu s-a aflat la post, alţii l-au mustrat părinteşte, dimpotrivă, că s-a întors (cam de ochii lumii) în ziua când în Bucureşti s-a decretat cod roşu, socotind că, la urma urmelor, omul are tot dreptul să-şi ia concediu când pofteşte şi să stea liniştit pe meleaguri mai ferite de capriciile naturii.

Deşi nu sunt dintre aceia care susţin ideea că e de datoria unui primar să desfunde canalele la inundaţii, să sufle în ceafa cetăţenilor când le e prea cald sau să pună mâna pe târnăcop ca să schimbe bordurile oraşului, mă întreb dacă nu cumva, într-o ţară în care politicienii fac atâta caz de “legitimitatea” dată de votul direct, măcar cei aleşi astfel n-ar trebui să lase impresia că în momentele grele sunt alături de cei care i-au propulsat în funcţii.

Anul trecut, la inundaţii, domnul Videanu îi punea la punct pe cei care-l criticau că nu şi-a tras repede cizmele de cauciuc (în unele cazuri ­– că doar suntem conaţionalii lui Păcală – aceiaşi care-i iau acum apărarea!), explicându-le că ditamai primarul nu trebuie decât să coordoneze acţiunile din propriu-i birou. Corect. Acum însă ar fi interesant de ştiut cum a reuşit domnia sa să le coordoneze de pe vreun iaht aflat la mii de kilometri distanţă. Probabil că nici n-a făcut-o, mai ales că a recunoscut deschis că habar n-are ce fel de măsuri implică multicolorele coduri decretate de meteorologi. De-aia s-o fi şi întors, ca să afle, eventual de la doamna prefect Mantale, sau de la neobositul domn Murgeanu, care, în stahanovismul lor (după unii) s-au agitat întruna, cu sau fără folos.

Şi în fond, dacă prezenţa marilor şefi nu e necesară în situaţii de criză, ce nevoie mai e de ei în general?! Să rezolve treburile funcţionarii de rând! Ne costă şi mai puţin.