TERORIŞTII STADIOANELOR

Cu toate că, aşa cum am mai spus, în opinia mea arbitrul Alexandru Deaconu a făcut bine când a întrerupt meciul Rapid-Steaua, decizia Comisiei de Disciplină a FRF de a atribui victoria la masa verde steliştilor nu mi se pare la fel de inspirată. Recunosc deschis, nu ştiu exact ce prevede regulamentul, însă de vreme ce a fost nevoie de aproape 9 ore pentru deliberări, presupun că se putea ajunge şi la altă soluţie, cea adoptată nefiind una care să se ia automat în asemenea situaţii; altminteri, se putea decide în cinci minute.

Cel mai corect cred că ar fi fost ca meciul să se reia – pe un alt stadion şi fără spectatori – din minutul şi de la scorul la care a fost întrerupt. Indiferent de ceea ce se petrece în tribune, nu e normal ca rezultatul unei partide să fie stabilit în altă parte decât pe terenul de joc. Pedepsele adiţionale pentru clubul organizator pot fi de altă natură – amenzi, suspendarea terenului, interzicerea accesului suporterilor etc.

Fără îndoială, era nevoie de un precedent. Cel creat acum însă este exagerat şi periculos. Dacă întreruperea i-a vizat, de bine de rău, (şi) pe huliganii direct răspunzători (care s-au văzut puşi în situaţia de a nu mai putea asista la deznodământul derby-ului) înfrângerea unei formaţii la masa verde poate atrage în viitor consecinţe mai grave. Îmi şi imaginez comandouri de microbişti antrenându-se – precum teroriştii pe câmpurile secrete de instrucţie – la aruncarea cu bricheta, moneda sau telefonul mobil, în scopul de “a-şi purta, efectiv, echipa către victorie” atunci când pe teren jocul ia o turnură nefavorabilă pentru ea.

CINE-A PUS PĂDUREA-N DRUM...

De vreo 18-19 ani ne plângem, pe bună dreptate, că din cauza retrocedărilor şi a defrişărilor făcute alandala, România are din ce în ce mai puţine păduri, ajungând sub media europeană. Şi tot cam de-atunci, şi tot pe bună dreptate, ne mai plângem şi că n-avem autostrăzi nici măcar la nivelul mediei africane.

În aceste condiţii, nu ştiu cum se face, dar traseele mai tuturor autostrăzilor şi drumurilor naţionale abia începute sau aflate încă în interminabila fază de “studiu de fezabilitate” intersectează câte o pădurice – de obicei declarată monument al naturii! – scăpată, în mod miraculos, de sobele românilor sau de cartierele rezidenţiale. După scandalul Drumului 66 A, croit fix prin mijlocul Parcului Naţional Retezat, povestea se repetă acum cu două tronsoane de autostradă, împotmolite, unul prin Voluntari, celălalt pe la Moara Vlăsiei, în Pădurea Surlari. Curat ghinion!

ORDINUL “HAI STEAUA”

Pe lângă o armată întreagă de fotbalişti, antrenori şi... bucătari ai echipei naţionale, Traian Băsescu l-a decorat ieri, cu Ordinul “Meritul Sportiv” Clasa a III-a, şi pe arbitrul Alexandru Deaconu, precizând însă că îi conferă distincţia nu ca urmare a recunoaşterii aptitudinilor sale profesionale (pe care le-a şi criticat!), ci datorită curajului de care a dat dovadă când a pus capăt prematur partidei Rapid-Steaua, după ce o brichetă bine ţintită a atentat la integritatea sa corporală.

Şi eu sunt de părere că domnul Deaconu a procedat bine, episodul de joia trecută trebuind să constituie un avertisment pentru toţi “suporterii” năbădăioşi şi cluburile care-i tolerează. Mă gândesc totuşi că dacă preşedintele voia să răsplătească vitejia sa pe câmpul de joc – transformat adesea într-unul de luptă – mai nimerit ar fi fost să-l înnobileze nu cu o distincţie sportivă, ci cu una ostăşească, precum “Virtutea Militară” sau, date fiind circumstanţele, să instituie Ordinul “Hai Steaua României” în grad de Cavaler al fluierului.

MICI MANIPULĂRI

Urmărind la Realitatea TV imaginile cu schimbul de replici dintre Traian Băsescu şi Călin Popescu Tăriceanu de la Craiova, am rămas cu impresia că preşedintele a fost, ca de obicei, capul răutăţilor, pornind hodoronc-tronc, în prezenţa oficialilor americani de la Ford, un nou atac împotriva premierului. Ulterior, văzând materialele pe aceeaşi temă de la Antena 3 şi TVR 1, m-am lămurit că lucrurile stăteau taman pe dos, premierul fiind de această dată cel care a deschis ostilităţile. Dovadă că n-am fost singurul indus în eroare e faptul că şi un cunoscut analist, Pavel Lucescu, s-a luminat abia câteva zile mai târziu, ca invitat la o emisiune în direct a postului naţional, semn că domnia sa se informează numai de la televiziunea care aparţine aceluiaşi trust din care face parte şi ziarul unde lucrează, Cotidianul.

Sincer, n-am reuşit să înţeleg rostul unei asemenea montaj manipulator, făcut în sens invers faţă de cronologia faptelor, însă nu este prima dată când se petrece aşa ceva. Doar cu câteva zile mai devreme, la decernarea Premiilor VIP, reieşea că Traian Băsescu l-a înţepat pe Ludovic Orban, referindu-se din senin la aptitudinile muzicale ale acestuia. Partea în care liberalul se producea într-adevăr în faţa sălii apărea ca ulterioară intervenţiei preşedintelui! Ciudată abordare. Să fie oare o încercare jalnică de a sugera că lumea (politică) se învârte doar în jurul lui... Zeus?!

"A AVUT ACOPERIRE REGULAMENTARĂ". ŞI ZILE.

Ascultându-i pe unii dintre fanii şi oficialii clubului Rapid vorbind despre cele întâmplate la meciul cu Steaua, s-ar zice că principala vină a arbitrului Alexandru Deaconu e că a avut capul suficient de mare încât să pareze cu el prima salvă de brichete, dar prea mic pentru cea de-a doua, care l-a ratat! Chiar şi fostul grevist al foamei, comentatorul-viteză Ilie Dobre, se arăta revoltat că, în condiţiile în care cavalerul fluierului n-a fost răpus mortal, şi-a permis să pună capăt meciului.

Din câte am înţeles, conform regulamentului, numai arbitrul este în măsură să aprecieze dacă după un asemenea traumatism mai e sau nu apt, din punct de vedere fizic şi psihic, să conducă partida. Cum o grămadă de psihologi amatori au opinat că domnul Deaconu părea ciudat de vioi şi lucid în timp ce se îndrepta spre vestiare, îmi dau şi eu cu presupusul, sugerând că tocmai faptul de a fi fluierat prematur sfârşitul meciului poate fi o dovadă că pe moment, temporar, nu se mai afla în deplinătatea facultăţilor mintale. Astfel încât, din orice unghi am privi problema, şi de la oricare tribună, “a avut deplină acoperire regulamentară”. Pe viitor însă, arbitrii noştri ar cam trebui să-şi acopere şi propriile capete!

PRIMARUL CARE NU VA FI

Desemnarea lui Marian Vanghelie drept candidat PSD la Primăria Capitalei nu poate fi decât o veste excelentă pentru adversarii săi, oricare dintre ei având de-acum motive întemeiate să spere că va ajunge în turul doi, alături probabil de reprezentantul PD-L. Partea proastă e că în aceste condiţii s-ar putea să nici nu mai existe un tur doi!

Cel mai favorizat este fără îndoială Ludovic Orban. Dacă Sorin Oprescu îi putea face pe alegătorii de dreapta, dar care nu simpatizează cu partidul prezidenţial, să-şi calce pe inimă şi să voteze un social-democrat mai cu papion, Marian Vanghelie îi va determina să se îndrepte către oricine altcineva, liberalul fiind prima opţiune. În plus, dacă domnul Orban va accede în turul doi, chiar şi cu un scor mult sub cel al contracandidatului democrat, şansele sale de răsturna situaţia, şi cu sprijinul alegătorilor de stânga, sunt foarte mari. Din aversiune faţă de PD-L, votanţii lui Vanghelie din primul tur îl vor prefera pe Orban unui Blaga, Negoiţă sau Videanu, în timp ce reciproca nu este valabilă. Adică şi dacă domnul Vanghelie s-ar califica în finală, nu ar avea nicio şansă.

Ca bucureştean get-beget, îmi place să cred că această nefericită nominalizare a social-democraţilor nu le va aduce nici măcar 15% din voturi. Singurul element care mă face să ezit în a pune chiar şi un pariu în acest sens este amintirea altui primar general cu un profil... intelectual nu foarte diferit de cel al lui Marian Vanghelie: Viorel Lis!

CÂTE O JUMĂTATE DE ADEVĂR DE CĂCIULA

După părerea mea, în noul conflict dintre actualul preşedinte şi trustul Intact adevărul se află pe undeva pe la mijloc. Faptul că în timpul mandatului său de primar general Traian Băsescu a repartizat o locuinţă Elenei Băsescu este fără îndoială o ştire, singura întrebare fiind dacă una demnă de o publicaţie serioasă – în cazul când ar fi fost vorba despre fiica domniei sale – sau mai adecvată unui tabloid, în caz contrar. Din punct de vedere deontologic, Jurnalul Naţional ar fi trebuit mai întâi să-şi ducă până la capăt investigaţia jurnalistică şi abia apoi să facă publice rezultatele, eventual chiar şi dacă s-ar fi dovedit că Elena Băsescu... nu e Elena Băsescu – desigur cu precizarea respectivă, şi poate la o rubrică de divertisment.

Pe de altă parte, în principiu, Antena 3 nu a greşit cu nimic. Preluând – ca atâtea alte posturi de televiziune – o informaţie din presa scrisă, a dezvoltat-o, realizând un fel de anchetă proprie în direct, cu respectarea regulilor profesionale, prin oferirea dreptului la replică celor care puteau aduce lămuriri; aşa s-a şi demonstrat confuzia. Dar cum Antena 3 şi Jurnalul Naţional aparţin aceluiaşi “mogul”, lucrurile nu sunt tocmai cuşer, întregul episod căpătând într-adevăr aspectul unei mici conspiraţii, pe care însă ambele părţi beligerante au amplificat-o în funcţie de propriile interese: obţinerea de rating, respectiv de capital electoral prin victimizare şi decredibilizarea adversarului.

SOARELE VERDE

Interviul sau declaraţia sau mai curând băgatul în seamă ca musca-n lapte al preşedintelui Curţii Constituţionale, Ioan Vida, în legătură cu soarta miniştrilor anchetaţi de DNA, a demonstrat o dată pentru totdeauna ce personaje demne de Walt Disney sunt chemate să (nu) soluţioneze conflictele dintre instituţiile statului. Dincolo de gest în sine – cel puţin stupid, dacă nu şi ilegal – teoria dumnealui este de-a dreptul absurdă. Invocând faptul că deciziile CCR nu pot acţiona retroactiv, domnul Vida a încercat să ne explice că rezoluţia conform căreia articolul 109 alin. (2) din Constituţie este interpretat în sensul că pentru începerea urmăririi penale a demnitarilor e necesar şi avizul camerei parlamentare din care fac parte nu se aplică şi actualului lot Năstase-Şereş-Păcuraru-Mitrea (care a cauzat conflictul constituţional), ci de-abia de la următorul! Cum ar veni, ce s-a întâmplat până acum e curat neconstituţional, da’ umflaţi-i!

Asta e ca şi cum o echipă de megasavanţi ar stabili că soarele este de fapt verde, opinia publică s-ar împărţi în tabere adverse, unii susţinând că n-are cum, e galben, cel mult portocaliu, şi poate, din când în când, pe la apus, roşu, iar alţii dând dreptate, din slugărnicie, specialiştilor, după care şeful echipei iese pentru a lămuri lucrurile, declarând că da, soarele e într-adevăr verde, aşa cum s-a demonstrat, dar... începând de săptămâna viitoare, după ce se publică rezultatele studiului. Asta deşi nu s-a petrecut nimic spectaculos în ultima mie de ani.

Înspăimântător este că în România, când apare o idee oricât de aberantă, în orice domeniu, se găsesc instantaneu câţiva experţi în materie (de obicei de la PD-L!) care s-o sprijine din răsputeri şi să aibă impresia că‑i şi dovedesc valabilitatea.

BINE CĂ NU E MAI RĂU!

Văzând nebunia declanşată pe la televiziuni şi în ziare de atacul lui Traian Băsescu împotriva presei, mă întreb dacă domnia sa şi consilierii aferenţi au anticipat-o cu precizie şi, prin urmare, dacă din punctul lor de vedere lucrurile se desfăşoară, cel puţin până acum, conform planului, oricare ar fi acesta – probabil obţinerea, într-un final, de nou capital electoral.

Cert este că se găsesc destui, inclusiv jurnalişti, care să-i dea dreptate. Dar chiar şi printre ceilalţi răzbate obsesiv ideea că, la urma urmelor, “pe vremea lui Băsescu” mass-media se bucură de mult mai multă libertate decât “pe vremea lui Năstase”. Ceea ce, în opinia mea, este un mod de a compara merele cu perele. Oricât de jucător ar fi domnul preşedinte, încă nu a ajuns prim-ministru, neavând aşadar nici “pârghiile” corespunzătoare, începând cu mult hulita publicitate guvernamentală de care se folosea fără scrupule fostul premier pentru a pune o mare botniţă căţeluşului de pază al democraţiei. La rigoare, s-ar putea spune, eventual, că presa “de pe vremea” lui Tăriceanu (1, 2...) este altfel decât aceea de pe vremea lui Năstase.

Faptul că în România Preşedintele nu prea are, în general, pârghii, se dovedeşte a fi unul dintre puţinele lucruri bune ale Constituţiei. La cum s-au desfăşurat ostilităţile pe scena politică în ultimii trei ani şi jumătate, numai cineva din cale-afară de... naiv nu-şi dă seama că, dacă ar fi putut, Traian Băsescu ar fi dizolvat până acum Parlamentul celor “322” de suficiente ori încât, în urma rundelor succesive de alegeri anticipate, să fie dominat copios de un singur partid (PD), ar fi demis exact atâţia premieri cât să găsească unul după chipul şi asemănarea Lui, iar presa ar fi ajuns să semene nu cu aceea de pe vremea lui Năstase, ci mai curând cu aceea de pe vremea lui Ceauşescu. Spre satisfacţia multora!

FĂRĂ DISCERNĂMÂNT

Apariţia televizată a lui Traian Băsescu de vineri mi-a amintit de personajul unui film, Max, un tânăr foarte vânjos, însă retardat mintal. Adus de câţiva prieteni să rezolve disputa violentă cu o gaşcă rivală, curând s-a dovedit că voinicul avea un mare cusur: nu era în stare să facă distincţie între aliaţi şi inamici, zdrobindu-i deopotrivă pe toţi cei care-i ieşeau în cale!

În încercarea de a se arăta echidistant ca un adevărat Preşedinte, domnul Băsescu s-a răţoit şi el la mai toată mass-media, amestecând trustul lui Vântu cu cel al lui “Felix”, TVR-ul cu ProTV-ul, analişti cu moderatori, talk-show-uri politice cu emisiuni de divertisment. Mă cuprinde şi mila când mă gândesc ce trebuie să fi fost în sufletele celor de la Realitatea TV sau Cotidianul, care după trei ani de osanale, pupături încurajatoare şi luptă îndârjită întru triumful binelui, fără altă răsplată decât vreo două-trei funcţii de consilier prezidenţial şi ambasador, s-au văzut deodată băgaţi în aceeaşi oală cu anteniştii de teapa “tonomatului cu ieuro... Ciu-ta-cu” şi ceilalţi cavaleri ai pixului fluorescent, atraşi de partea întunecată a Forţei portocalii.


P.S. Surprinzătoare totuşi omisiunea şefului statului şi/sau al familiei Băsescu în privinţa altor elemente duşmănoase, precum “Cârcotaşii” de la Prima TV, “Divertis” sau chiar “Naşul” de la B1, care din când în când mai cade şi el în păcat, invitând politicieni dubioşi, cu puncte de vedere diferite de cele oficiale. Sunt de aşteptat proteste vehemente din partea posturilor astfel discriminate.

CONDIŢIA ARTISTULUI COSTEL

Triumful lui Costel Busuioc pe meleaguri străine a stârnit în ţară o vâlvă nemaintâlnită de la cel oarecum similar al gemenelor de la Cheeky Girls. Cu singura mare diferenţă că primul chiar are talent.

Iată însă că după ce lumea a tot deplâns faptul că în România valorile nu sunt niciodată recunoscute – bietul Costel nedepăşind acasă statutul de cioban sau spălător de vagoane, în timp ce abia ajuns în Spania a şi reuşit să se afirme ca artist – constatăm că dracul nu era nici pe departe aşa de negru. Din nenumăratele interviuri şi reportaje avându-l drept subiect am aflat că până să facă pasul către tărâmul făgăduinţei, i s-a propus totuşi un angajament în corul Operei din Timişoara, cu perspectiva de a avansa ca solist, directorul de origine română al Operei din Viena, Ioan Holender i-a oferit o bursă în străinătate, a realizat câteva înregistrări la TVR Cultural, s-a produs la una dintre emisiunile cu cea mai mare audienţă de la Televiziunea Naţională, “Surprize, Surprize”, şi a avut ocazia unui contract cu casa de discuri Electrecord! Chiar şi mitul lipsei de studii muzicale s-a prăbuşit, de vreme ce a urmat timp de trei ani cursuri de canto clasic la Şcoala Populară de Artă!

La urma urmelor, nici în Spania nu l-a băgat nimeni cu forţa pe la vreun Conservator, în ciuda celor doar opt clase absolvite, ci a câştigat un simplu concurs pentru amatori, cum avem şi pe-aici destule, doar premiul fiind mai consistent – contractul cu Sony, un fel de Electrecord la puterea a paişpea.

E adevărat, condiţia artistului din România, la fel ca şi aceea a instalatorului, a zugravului sau a medicului nu pot fi deocamdată comparate cu cele din ţările dezvoltate, dar iată că nici aici talentul lui Costel Busuioc nu a trecut neobservat, aşa cum se lamentau unii. Acum sper ca toţi conaţionalii noştri din Spania care l-au votat cu frenezie chiar şi când a mai luat-o pe lângă partitură – cum el însuşi a recunoscut – să dea năvală să-i cumpere şi CD-urile editate de Sony sau să intre la concertele organizate, pentru a asigura succesul financiar al noului său contract. Asta ca nu cumva Costel să ajungă la concluzia că şi în Spania este mai rentabil să lucrezi în construcţii decât să fii artist!

SOMALEZII

În urmă cu ceva vreme, Senatul a votat, la iniţiativa PSD, scăderea la 5% a TVA-ului pentru alimentele de bază. Pe lângă faptul că, dacă măsura se va şi aplica vreodată, este puţin probabil ca respectivele produse să se ieftinească – producătorii, importatorii şi comercianţii având mai degrabă grijă să-şi sporească propriile profituri cu procentul corespunzător – i-am văzut pe câţiva social-democraţi argumentând că veniturile statului nu vor avea de suferit, deoarece vor fi acoperite prin creşterea proporţională a consumului.

Cu toate că şi eu sunt adeptul teorei conform căreia taxele mai mici aduc de fapt mai mulţi bani la buget datorită creşterii bazei de impozitare, singurul sector în care ea nu prea are cum să funcţioneze este tocmai acela al alimentelor de strictă necesitate. Desigur, dacă am fi în Somalia unde, spre exemplu, raţia de pâine este, probabil, de una pe săptămână la cinci oameni, ne-am putea aştepta ca o scădere semnificativă de preţ să ducă la ridicarea spectaculoasă a nivelului de trai, fiecare cetăţean putându-şi permite o jumătate de chiflă din două în două zile. La noi însă, oricât de subnutriţi s-ar presupune că suntem, nu cred că după aplicarea TVA-ului redus oamenii vor începe brusc să consume câte patru pâini, două kilograme de carne, o sticlă de ulei, trei litri de lapte şi o pungă de zahăr pe zi!

N-O REZOLVA NICI PARLAMENTUL!

În “conflictul juridic de natură constituţională” apărut între Preşedinte şi Guvern în cazul Norica Nicolai, Curtea Constituţională i-a dat dreptate primului, socotind că, potrivit articolului 85 alin. (2) din Legea Fundamentală, şeful statului are o seamă de atribuţii de verificare şi eventual respingere (o singură dată!) a candidaţilor la funcţia de ministru, astfel încât să nu semneze “ca notarul” propunerea premierului.

La vremea aceea s-a vorbit mult despre faptul că domnul Tăriceanu ar putea ocoli cenzura prezidenţială, cerând Parlamentului s-o învestească pe Norica Nicolai în urma unei modificări a structurii Cabinetului, conform alineatului (3) din acelaşi articol 85. Numai că, citindu-l cu atenţie, constatăm că surprizele n-ar fi fost deloc excluse, decizia Curţii fiind cu bătaie chiar mai lungă decât pare la prima vedere. Se stipulează acolo că “Dacă prin propunerea de remaniere se schimbă structura sau compoziţia politică a Guvernului, Preşedintele României va putea exercita atribuţia prevăzută la alineatul (2) (sublinierea mea) numai pe baza aprobării Parlamentului, acordată la propunerea primului‑ministru.” Textul este cât se poate de limpede: Preşedintele are şi în acest caz exact aceleaşi prerogative – lărgite cu generozitate de CCR – de la alineatul precedent! Nu reiese de nicăieri că în urma “aprobării Parlamentului” se transformă totuşi într-un simplu notar. Fie rolul său ar fi trebuit să fie de la bun început unul pur formal, fie nu e astfel nici după ce se pronunţă Legislativul!

Am convingerea că, jucător cum îl ştim, Traian Băsescu n-ar fi ezitat să-şi folosească dreptul de veto (ne)acordat (?) de Curtea Constituţională. Lucru de ţinut minte pentru viitor.

UNA CALDĂ (MICĂ), UNA RECE (MARE)

Ieri, Curtea Constituţională s-a pronunţat în legătură cu procedura care trebuie aplicată pentru începerea urmăririi penale a foştilor şi actualilor miniştri. Deşi motivarea deciziei încă nu a fost publicată, se pare că interpretarea dată de CCR articolului 109 alin. (2) din Constituţie coincide cu aceea la care m-am gândit şi eu, lucru care aproape că mă face să mă simt jenat şi să mă îndoiesc de propria-mi judecată!

De vreme ce din când în când cei nouă membri ai Curţii demonstrează că pot lua şi hotărâri de bun-simţ, înseamnă că fie se ghidează într-adevăr după principiul “una caldă, alta rece”, încercând să pară imparţiali, chiar şi în dispreţul logicii, fie fac nişte jocuri politice mai subtile, de obicei decizia “caldă” (cum ar veni, în contradicţie cu aşteptările partizanilor lui Traian Băsescu) şi raţională (deşi nu întotdeauna) referindu-se la un aspect oarecum minor, iar cea “rece” la unul esenţial.

“TRADARE SĂ FIE, DAR S-O ŞTIM ŞI NOI”

Din postura mea de simplu alegător, la înfiinţarea Alianţei DA am împărtăşit scepticismul unor lideri PNL care, amintindu-şi foarte bine ce se întâmplase în guvernarea CDR-PD, dintre 1997 şi 2000, nu aveau mare încredere în Traian Băsescu & Co. Deşi înţelegeam raţiunile constituirii ei, de fiecare dată adăugam în discuţiile cu prietenii: “ok, numai să nu încerce Băsescu să le facă liberalilor ce le-a făcut ţărăniştilor”. Am votat totuşi pe linie cu Alianţa, dar lucrurile au decurs exact aşa cum mă temeam.

Cu toate acestea, nici o clipă nu m-am gândit că o alternativă ar fi apropierea PNL de PSD. Nici atunci şi nici acum, cu atât mai mult cu cât, după un scurt intermezzo de timidă “reformare”, PSD-ul de astăzi seamănă din ce în ce mai bine cu cel din urmă cu 4-5 ani. Ca bătrân taliban antifesenist ce sunt, chiar dacă nu descopăr diferenţe cu adevărat semnificative între atitudinile celor două formaţiuni moştenitoare ale partidului aproape unic din 1990, comparaţia este totuşi, în continuare, în defavoarea social-democraţilor, măcar din punct de vedere al doctrinei îmbrăţişate la nivel declarativ.

Prin urmare, nu pot fi decât profund dezamăgit de discursul unor liberali din aripa “dură”, în frunte cu Crin Antonescu, care nu numai că nu exclud o alianţă post-electorală cu PSD, dar o socotesc preferabilă uneia cu PD-L. Tot ce sper este să se decidă în timp util, ca să ştiu şi eu să stau liniştit acasă la alegeri.

NIMIC DESPRE PENSII

De câteva zile, în mass-media se duce o campanie furibundă împotriva supermarketurilor care, prin perceperea unei sumedenii de taxe fanteziste şi prin practici aflate la limita legalităţii, dacă nu chiar dincolo de ea, determină scumpirea artificială a produselor. Aşadar, spre surprinderea multora, în România preţurile cresc şi din alte motive, nu doar pentru că...

"CEL MAI NEUTRU" GUVERN

Dorinţa liderului PSD, Mircea Geoană, ca Guvernul Tăriceanu să fie înlocuit de unul “de serviciu”, care să pregătească alegerile în condiţii neutre, nu cred că se justifică. Pe lângă faptul că actualul executiv a căpătat deja experienţă după două referendumuri şi o rundă de europarlamentare, este probabil singurul din istoria ţării care a reuşit performanţa de a organiza nişte alegeri – cele din 25 noiembrie – în urma cărora reprezentanţii tuturor partidelor să se declare pe deplin mulţumiţi de rezultate: PD practic le-a câştigat, PSD a ieşit cu mult mai bine decât stătea prin sondaje, UDMR a depăşit pragul electoral, PLD a scos cât nici nu visa, iar PNL a obţinut, de unul singur, cel mai bun scor de la reînfiinţare! Nici măcar formaţiunile rămase sub prag n-au avut prea multe de comentat.

Prin urmare, cel puţin din acest punct de vedere, un guvern “mai neutru” decât actualul e greu de găsit.

SĂRACI, DA' CHELTUITORI!

Zilele trecute, vorbind despre cota unică de impozitare introdusă de Alianţa DA şi susţinută în continuare cu tărie de actualul guvern liberal, un pesedist de frunte, specialist în economie, o socotea drept cauza principală a tuturor relelor din ultimii ani. În viziunea domniei sale, aplicarea ei a dus, pe de-o parte, la diminuarea dramatică a veniturilor bugetare, iar pe de alta, concomitent la scăderea puterii de cumpărare şi deci a nivelului de trai al majorităţii cetăţenilor, dar şi la... creşterea consumului, care, făcându-se pe bază de importuri, a adâncit deficitul extern al ţării! Cum ar veni, nici statul nu mai are destui bani, iar noi – ciudat lucru – deşi suntem cu toţii mai săraci, cumpărăm mai mult!

Ce aş fi eu curios să aflu este dacă PSD intenţionează să reformeze din temelii sistemul de taxe şi impozite – desigur, în sensul creşterii lor semnificative – astfel încât să echilibreze balanţa comercială a României, prin stăvilirea consumului. Adică nouă să ne scadă veniturile ca să nu mai avem ce cheltui prosteşte pe produsele altora, iar statul să prospere, având eventual şi resurse pentru a mai acorda ici şi colo câte un ajutor social celor aflaţi în pericol să moară de foame... tocmai ca urmare a transpunerii în fapt a filosofiei economice social‑democrate.


P.S. Nu ştiu cum se face, dar cele mai consistente majorări de pensii au fost posibile doar în timpul unei guvernări de dreapta, adeptă a cotei unice!

ECONOMIE CU ORICE PREŢ

Unul dintre cele mai stupide argumente în favoarea cuplării alegerilor parlamentare cu cele locale este economia care s-ar face la Buget. Pe lângă faptul că anumite cheltuieli, precum acelea cu tipărirea buletinelor de vot – inevitabil diferite pentru primari şi consilieri locali, respectiv senatori şi deputaţi – oricum n-ar putea fi reduse, iar altele chiar ar creşte (de pildă, presupun că trebuie suplimentat numărul de urne, în timp ce dacă scrutinele s-ar desfăşura separat, acestea ar putea fi “refolosite”) mi se pare absurd să ajungem să ne mâncăm de sub unghie tocmai într-o perioadă când, de bine de rău, situaţia economică a României este mai înfloritoare decât în oricare dintre precedenţii ani electorali. Adicătelea s-au putut organiza runde distincte inclusiv pe vremea când ţara se afla în pragul falimentului, ameninţată cu intrarea în incapacitate de plată, şi devenim deodată chibzuiţi după ani şi ani de creştere economică!

Din păcate, aceleaşi argumente, după părerea mea populiste şi demagogice, se aduc şi în favoarea unor reforme instituţionale majore, cum ar fi bunăoară trecerea la un sistem parlamentar unicameral, care ar presupune reducerea drastică a numărului de aleşi şi, în consecinţă, a cheltuielilor cu salariile şi întreţinerea lor! Mergând pe această linie, întrebare care se pune (una cam înspăimântătoare, dacă stăm să ne gândim) este: bine-bine, economie să fie, dar unde ne oprim?!

UN ARMISTIŢIU... CU BĂTAIE LUNGĂ

Cu condiţia să nu tulbere apele în PNL, din cauza modului nu tocmai democratic în care s-a făcut, fără consultarea structurilor de conducere ale partidului, desemnarea de către premierul Tăriceanu a unui ministru al Justiţiei (şi) pe placul lui Traian Băsescu mi se pare o mişcare abilă. Uitându-mă la neaşteptata armonie afişată la ceremonia de învestire în funcţie a domnului Predoiu, de la Palatul Cotroceni, m-am gândit că dacă sondajele de opinie s-ar socoti pe intervale orare, precum ratingurile televiziunilor, preţ de câteva minute PNL a urcat la peste 15%, iar PD-L probabil spre 40%, totul în detrimentul PSD.

Ce vreau să spun este că, în perspectiva alegerilor, liberalii – al căror electorat, inclusiv cel pierdut vremelnic în favoarea grupării Stolojan, este, la urma urmelor, unul care a votat cu Traian Băsescu în 2004 – ar face poate bine s-o lase mai moale în războiul cu actualul preşedinte. Au şi aşa destule probleme, fără să-i caute pricină cu lumânarea, cum par tentaţi în ultima vreme, tocmai când – culmea! – chiar acesta, sfătuit probabil de niscai consilieri înţelepţi, s-a mai potolit.

În contextul în care la PSD vechea gardă, în frunte cu Năstase, Mitrea şi Iliescu dă semne clare de regrupare, am putea asista, din punct de vedere al stării de spirit a electoratului şi al eventualei reveniri a social-democraţilor la procente... alarmante, la o reeditare a situaţiei de acum patru ani. Personal rămân la părerea că varianta unei viitoare alianţe de guvernare PD(L)-PNL, în jurul unor valori comune, precum cota unică, de pildă, tot mai contestată de pesedişti, nu este deloc de neglijat.

Nu încape îndoială că Traian Băsescu va desemna un premier democrat-liberal, cu atât mai mult cu cât există mari şanse ca formaţiunea prezidenţială să obţină cel mai bun scor la alegeri. În aceste condiţii, PNL, chiar şi cu numai 8-10% din voturi, şi fără a se debarasa în mod explicit de “inamicul” Tăriceanu, care va rămâne însă în plan secund, neavând de ce să-şi dorească o poziţie în Executiv inferioară celei actuale, de prim-ministru, ar fi soluţia cea mai la îndemână, validând într-un fel şi opţiunea doctrinară de centru-dreapta a PD-L.